Iaşiul, văduvit de istoria sa romanţată

O practică des întâlnită printre proprietarii care au intenţia să vândă altcuiva decât Statului este de a lăsa imobilul în paragină, acesta să fie declasat şi vândut la un preţ bun.

Casele bunicilor lui Ionel Teodoreanu, lovite de blestemul înstrăinării

Casele în care au trăit Teodorenii, situate în apropierea Univeristăţii “Petre Andrei”, arată în prezent ca un cavou de amintiri sălbăticite. Din zidurile lor ponosite se hrănesc buruienile care au năpădit locul.

Casele Teodorenilor, datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, au fost scoase de pe lista monumentelor istorice prin ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor din data de 16 iunie 2005.

În casa mai spaţioasă se adunau în trecut toţi membrii familiei Teodoreanu. Cea mică era “a bunicilor”. În 1951, Ionel Teodoreanu, mutat încă din anul 1938 la Bucureşti, s-a văzut nevoit să-şi ia adio de la ele întrucât au fost vândute. După ce a primit despăgubiri pentru partea sa de moştenire, Ionel Teodoreanu a aşternut pe hârtie următoarele rânduri:

«A venit azi un mandat poştal/ Aducând acasă nişte mii/ Şi m-am fost umplut de-o mie una de melancolii./ Niciodată, niciodată n-o să mă mai duc/ La zăplazul unde sta Nănoaia, dar ş-un-nuc/ Niciodată, niciodată umbra n-o să-mi mai arate/ Pe copilul sprinten şi năuc./ Dus-au de veci cireşul, părul via,/ Care aveau porecle dulci în amintire;/ Ţârâie a jale în mine greier-greieraş subţire/ Şi e scrum acum la poartă ce-a fost foc: copilăria./ S-a vândut cu acte casa de la Iaşi./ Mâini străine au cules-o în spaţiu./ Unde eşti bătrânul meu Horaţiu?/ Cu paharul gol de ce mă laşi?“.

“Totul acolo e vraişte, dar încă s-ar mai putea salva ceva. Ionel Teodoreanu a scris 20 de romane despre Iaşi, nu merita să fie uitat aşa de repede”, consideră scriitorul Ion Mitican, pasionat de istoria Iaşiului.

Casa Teodorenilor


Casa A.D. Xenopol, sub stăpânirea boschetarilor

În buricul târgului, pe strada Vasile Conta nr. 9, zace uitată de lume casa “A. D. Xenopol”, ridicată la începutul secolului al XX-lea. Casa în care a locuit unul dintre cei mai mari istorici români, fost rector la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, este acum ocupată de boschetarii care s-au îngrijit să o devasteze. Clădirea a funcţionat o perioadă ca sediu al Parchetului Militar. Dacă proprietarul nu ar fi fost interesat doar de terenul scump din centrul oraşului, pe care aşteaptă să îl valorifice, această casă ar fi avut şansa de a fi inclusă într-un itinerariu turistic.

“Nu accept declasările, m-am opus din răsputeri lor, zestrea oraşului se risipeşte astfel. După mine, sancţiunile pentru proprietarii care nu îngrijesc imobilele vechi ar trebui să meargă până la expropiere. Suntem însă un popor traumatizat, circumspect faţă de măsurile dure. În câteva cazuri am făcut plângeri penale pentru proprietari, avem o colaborare bună cu Poliţia de Patrimoniu. De exemplu, Casa A. D.Xenopol, după ce i-am făcut nenumărate plângeri proprietarului pentru distrugere, va fi reabilitată. La sfârşitul lunii iulie proprietarul a venit la noi cu un proiect de reabilitare pe care l-am avizat, este casa dumnealui, este în centrul oraşului, şi o va repara corespunzător”, a afirmat Vasile Munteanu, şeful Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi.

Casa A.D. Xenopol


Casa Costache Ghica, ruină la exterior, locuibilă în interior

Casa Costache Ghica, construită în stilul moldovenesc la început de secol XX, este încă locuită, deşi, după cum arată, ai crede că înăuntru cresc buruieni. Pe uşa principală a Fostului Conservator de Muzică din strada Gavril Muzicescu nr. 18 este pus lacăt, iar pe faţada de la stradă o agenţie imobiliară dă anunţ de închiriere. Casa a aparţinut familiei principare, iar în 1846 a fost închiriată Conservatorului din Iaşi. Casa a ajuns în proprietatea lui Alexandru şi Barbara Panco, nepoţii Elizei Rodica Ghica, care ar fi vândut-o.

“A fost o greşeală să fie dată la proprietari pentru că aceştia nu au avut grijă de ea. Eu mă gândesc că ei aşteaptă să se dărâme. Are vreo 14 camere în total, sus locuieşte Varvara Bizim, o doamnă care a purtat procesele pentru familia Ghica. În interior a fost refăcută de cei de la «Independentul», a fost redacţie de ziar, apoi a fost sediul Partidului Noua Generaţie a lui Becali. Nişte boschetari au scos poarta de fier de la beciuri şi mai stau pe acolo”, a precizat Mariana Varvara, care în urmă cu 15 ani a cumpărat o proprietate din imediata vecinătate a Casei Costache Ghica.

Casa Costache Ghica


Casa lui Iacob Negruzzi “e pe ducă”

Casa directorului revistei “Convorbiri Literare” stă să se dărâme. În casa ce datează de la începutul secolului al XIX-lea şi-a desfăşurat activitatea Secţia II de Poliţie. Poliţiştii veneau la muncă zilnic cu teama ca tavanul să nu pice pe ei sau să nu se surpe fundaţia. Casa a fost câştigată de proprietar, iar dezvoltatorul de proiecte imobiliare “Mar Center” a împrejmuit imobilul cu un gard înalt pe care a montat o pânză care fereşte casa de privirile indiscrete ale trecătorilor.

Dacă te lipeşti de gardul vecinului, poţi arunca o privire în curte. Casa arată ca după bombardamente, cu geamurile sparte, pereţi jupuiţi şi murdari de funingine şi firele de electricitate rupte. Proprietatea, care s-ar putea transforma în sediul unei bănci sau într-o pensiune, a fost vânată pentru poziţia ei foarte bună, la câţiva paşi de Rondul Fundaţie, care face legătura între Gară, Bulevardul Independenţei, Păcurari şi Bulevardul Carol I.

Casa lui Iacob Negruzzi


Casa lui Costache Cănănău a adăpostit deţinuţi, studenţi şi tipografi

Peste drum de Biblioteca “Mihai Eminescu”, dăinuie şi astăzi casa lui Costache Cananau, sediu de penitenciar şi policlinică, astăzi corp al Univeristăţii “Alexandru Ioan Cuza”. Clădirea şubrezită a rămas peste vară cu geamurile sparte şi pereţii coşcoviţi, iar studenţii speră că lacătul de pe uşă nu va mai fi scos. Casa lui Costache Cănănău a fost transformată după anul 1834 în sediu de penitenciar. La “Criminalul” din Păcurari, aşa cum era cunoscut, s-au întâlnit deţinuţii care îşi ispăşiseră o parte din pedepse în închisoarea de la Curtea Domească, situată atunci lângă Palatul Culturii.

În închisoarea din Păcurari au ajuns după 1866 şi tinerii care au militat pentru înlăturarea lui Cuza Vodă de la pe scaunul de la Bucureşti. Boierul Neculai Rosetti a fost închis aici pentru că râvnise la tronul Moldovei după plecarea lui Alexandru Ioan Cuza. Casa cu arhitectură moldovenească veche, cu boltă laterală, a devenit în anul 1925 cămin studenţesc “Iustin Georgescu” şi a funcţionat în acest regim până după Al Doilea Război Mondial când a devenit policlinică studenţească. După 1990 au fost înfiinţate în clădire săli de cursuri. Tipografia şi birourile “Editurii Univeristăţii” sunt de asemenea adăpostite în clădirea aflată în ruină.

Casa din Copou “cu trotuar sub ea”

Cum urci Copoul, pe partea stângă, o clădire părăginită, învăluită în mister, trezeşte în sezon universitar superstiţiile tinerilor care dau fuga la examen. An de an, la “înrolarea” în facultate, studenţii sunt avertizaţi de cei din ani mai mari că vor avea ghinion dacă merg pe partea de trotuar care trece pe sub casa cu boltă.

La parterul acestei case este un birt cu termopane unde beau “literaţii”, iar la etaj a apărut şi un club unde pasionaţii de rock îşi petrec mai tot timpul. Clădirea veche şi părăginită contrastează puternic cu terasele luxoase de vizavi. Zidirea casei a început în anul 1803, la cererea Elenei Hrisoverghi. Fiind distrusă în incendiu, casa a fost refăcută şi ulterior atribuită lui Grigore Balş şi familiei Rosetti. Casa construită în stilul vechi românesc, cu terasă şi stâlpi de susţinere a balconului, este astăzi o ruină exploatată la maximum. Prin geamurile larg deschise duduie de dimineaţa până seara muzica din clubul “Ravers”.

La etaj, încăperi mari luminate artificial în plină zi, cu draperii mov agăţate haotic pe la câte un geam.

O placă de gresie inscripţionată, montată pe faţada casei, stă mărturie că aici a funcţionat sediul Securităţii ieşene în primii ani de după instaurarea terorii comuniste.

Casa Călăului din Manta Roşie

Pe dealul din Manta Roşie, la numărul 17, palatul familiei Moruzi care l-a adăpostit pe ultimul călău din zona Moldovei, Gavril Ciobanu, zis Buzatu, stârneşte fiori oricărui curios venit “în recunoaştere”. Imobilul impozant de pe culmea dealului, construit în secolul al XIX-lea, figurează pe lista monumentelor istorice în stare avansată de degradare. Cunoscut sub numele de “Casa Călăului” sau “Casa Moruzi”, imobilul a fost dat imediat după 1990 în administrarea fostului Combinat de Utilaj Greu.

Potrivit localnicilor, clădirea este bântuită noaptea de spiritele celor ucişi de călăul Gavril Buzatu, un tâlhar care a făcut parte din banda condusă de Ion Chetrariu. Potrivit scrierilor vremii, de îndată ce a ajuns în temniţă, pentru a-şi salva pielea, Gavril Buzatu a acceptat propunerea Marelui de a deveni călău. Buzatu şi-a căpătat renumele de cel mai mare criminal al Iaşiului, iar în 18 aprilie 1839, îmbrăcat în uniforma roşie de călău, a executat comanda de a-l spânzura pe fostul său partener de fărădelegi, Ion Chetrariu. Până aproape de detronarea lui Mihail Sturdza, Vodă Buzatu a executat pedepsele simple a biciuirilor, iar când spectacolele publice au fost suprimate s-a retras la Mănăstirea Secu, unde s-a călugărit şi a petrecut ultimele clipe din viaţă.

Până la Revoluţia din 1989, “Casa Călăului” a funcţionat ca sanatoriu pentru bolnavii de la Spitalul de Recuperare. Acum este o ruină.
Casa Moruzi

Berăria Bragadiru, camuflată cu o pânză care o înfăţişează în vremurile bune

Coloseul Bragadiru, a cărui faţadă a fost roasă de trecerea anilor, a fost îmbrăcat de Primăria Iaşi într-o pânză imensă care înfăţisează clădirea aşa cum arăta în vremurile ei bune. Mascarea faţadei este primul pas spre “Redarea în circuitul cultural a monumentelor afectate de trecerea timpului”. Coloseul Bragadiru de pe strada Alexandru Lăpuşneanu era loc de întâlnire a protipendadei vremii, iar destinaţia lui a fost schimbată în cinematograf, pentru ca mai apoi să devină Berăria “Astoria”.

Seara, la berăria “Bragadiru” sau la Hala de Bere, aşa cum i se mai spunea, cânta orchestra tineretului ţigănesc, dirijată de un anume Angheliţă, cu melodii din operele lui Strauss. În timpul zilei, clienţii erau răsfăţaţi de orchestra lui Borteanu cel bătrân şi de romanţele lui Ionică Barbu, strănepotul vestitului Barbu Lăutaru, care “se asortau” bine cu o porţie de baclavale sau sarailii.

Coloseul Bragadiru