„In memoriam – mic tratat de morţi celebre”

„Moralistul Chamfort redă spusele unei domnişoare de doisprezece ani: “De ce această expresie: a învăţa să mori? Văd că treaba asta reuşeşte foarte bine de prima oară.“ Dar dacă viaţa este ansamblul forţelor care se opun morţii, a muri nu ţine oare de regulile cele mai elementare ale vieţii?”“, spune scriitorul  Stéphane Audeguy.

De la ipoteza tulburătoare asupra morţii câinelui Laika până la tragicomedia asasinării lui Rasputin, trecând prin moartea unei necunoscute sufragete sau prin detaliile atroce ale executării lui Ravaillac, Stéphane Audeguy schiţează în filigran câte o reflexie filozofică cu fină ironie şi discretă indignare, atras de ceea ce el numeşte “poetica existenţelor singulare. Notaţiile autorul romanului „Teoria norilor” sunt  mai ireverenţioase decât mormintele, mai laconice decât discursurile funebre şi mai vii decât aridele necrologuri”.

EXCLUSIV

Fragmente din „In memoriam – mic tratat de morţi celebre”

Denis Diderot, filosof  (1713-1784)

Cu puţină vreme înaintea morţii sale, prietenii, văzând că lui Diderot nu-i era bine, l-au convins să se mute: voiau ca filozoful să locuiască într-o paro hie al cărei preot ar accepta să-l înmormânteze creştineşte. Denis Diderot a consimţit schimbarea şi s-a arătat încântat de noua sa locuinţă din cartierul Saint-Roch, care i se părea un palat. Acolo a murit în sâmbăta de 31 iulie 1784, mâncând com pot de cireşe: îi plăcea mult compotul de cireşe.

Sigmund Freud, psihianalist (1856-1939)

În 1938, Sigmund Freud a plecat din Viena la Londra, pentru a muri în libertate. De şaisprezece ani ştie că un cancer i-a atacat maxilarul, iar din când în când acest cancer îi smulge o bucăţică de gură, dar, în ciuda sfaturilor date de medicul său personal în 1922, a refuzat să renunţe la trabuc. Şi fumează aceeaşi marcă în continuare. Cancerul nu conteneşte să-şi înfigă cleştii în carnea sa, îi suceşte şi-i răsuceşte şi, pentru prima oară în întreaga sa viaţă, Freud nu mai poate să lucreze. Cancerul îi perforează obrazul. Freud trăieşte de acum sub o plasă contra ţânţarilor pentru a evita muştele. Citeşte o ultimă carte în septembrie: Piele de sagri de Honoré de Balzac. La mirosul plă gii stăpânului său, căţeluşul fuge de el. Freud nu mai poate să fumeze, iar de această dată nu va mai fuma niciodată. Îl convoacă pe medicul său personal, care nu mai e cel din 1922. Îl întreabă dacă îşi aminteşte de promisiunea pe care i-a făcut-o cu zece ani în urmă, la prima lor discuţie. Medicul îşi aminteşte de promisiune şi şi-o ţine: îi face două injecţii cu morfină. Prima injecţie îl adoarme pe Sigmund Freud, a doua îl ucide, la 23 septembrie 1939.

Voltaire, scriitor (1694 -1778 )

În 1791, deputaţii au votat transferarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Voltaire la Panthéon, iar călătoria a durat patru zile. Mai întâi a fost exhumat scheletul său, la Sellieăres, şi mulţimea a strigat: „Iată-l, iată-l!“ A fost transportat la biserică descoperit, pentru ca toată lumea să poată profita de ocazia de a vedea un mare om. Apoi osemintele au traversat Provins, Nangis, Guignes, Brie-Comte-Robert şi, duminică, 10 iulie, au ajuns la porţile Parisului. Pe 11 iulie, rămăşiţele au fost conduse în procesiune de la amplasamentul făcut una cu pământul al Bastiliei până la Panthéon. Organizatorii prevăzuseră mai multe opriri, printre care poarta Saint-Martin, piaţa Louis XV, viitoarea Place de la Concorde. S-a trecut pe cheiul care se nu mea deja Voltaire, pe lângă Théâtre de la Nation, viitorul Odéon. A fost un adevărat succes popular. La Sellieăres, la plecarea procesiunii, cineva furase un os din călcâiul lui Voltaire, ca să dispună de o relicvă.

Victor Hugo, poet (1802 - 1885)

Spre sfârşitul vieţii, Victor Hugo punea în carnetul său o cruce încercuită ori de câte ori făcea dragoste şi nota, dacă era cazul, cât îl costase. Cu patruzeci şi şapte de zile înaintea morţii sale, în 5 aprilie 1885, la optzeci şi trei de ani, a mai trasat o cruce.

Anton Cehov, scriitor (1860-1904)

Pentru a-l remonta, deoarece se simţea puţin slăbit, soţia sa i-a servit o cupă de şampanie. Aşezat pe pat, el a spus într-o limbă pe care nu o vorbea deloc, germana: „Mor“, a ridicat cupa şi a băut, s-a culcat la loc pe partea stângă şi nu s-a mai sculat.

Calderón, dramaturg (1600 -1681)

Don Pedro Calderón de la Barca moare în 1681. El cere prin testament să i se plimbe în mod solemn cadavrul pe străzile Madridului, expus pe un car, astfel încât spectacolul să consfinţească deşertăciunea lucrurilor din lumea aceasta. Dorinţa i-a fost îndeplinită.

Don Juan, mare senior

Printre versiunile morţii lui Don Juan, iat-o pe cea mai neverosimilă dintre toate. Se duce în taină să-l vadă pe episcopul de Salamanca şi să-i propună un târg: ca prelatul să răspândească, spre cea mai mare slavă a lui Dumnezeu, zvonul morţii sale moralizatoare. Să se spună, de pildă, că o statuie a venit după el, pentru a-l duce în Infern, şi că Don Juan arde acolo ca toţi damnaţii. Iar Biserica, în schimb, să-i furnizeze lui Don Juan adăpostul mereu închis al unei chilii, într-o mănăstire din Castilia Veche. După încheierea târgului, Don Juan se retrage, mort pentru lume, în sfârşit singur, cum a visat întotdeauna.

Boris Vian, scriitor (1920-1959)

Pe 23 iunie 1959, la ora zece şi zece, la începutul unei proiecţii private a filmului Voi scuipa pe mormintele voastre, ecranizare a romanului său cu acelaşi titlu, Boris Vian şi-a pierdut cunoştinţa
şi nu şi-a mai recăpătat-o niciodată.

Walter Benjamin, filozof (1892 -1940)

În septembrie 1940, fugind de nazişti, scriitorul Arthur Koestler îl întâlneşte întâmplător, la Marsilia, pe prietenul său, filozoful Walter Benjamin, care e în aceeaşi situaţie. Benjamin îi oferă lui Koestler jumătate din cele treizeci de caşete de morfină pe care le poartă în permanenţă asupra lui, pentru cazul în care ar fi capturat. Fiecare încearcă să părăsească Europa, pe căi diferite. Walter Benjamin ajunge în Pirinei: crezându-se definitiv împiedicat să treacă în Spania, se sinucide în 26 septembrie, la Port-Bou, cu capsulele sale. A doua zi, vameşii spanioli se răzgândesc şi lasă să treacă fugarii. Două luni mai târziu, Arthur Koestler, blocat la Lisabona şi temându-se că va fi arestat şi deportat, îşi înghite morfina, dar vomează toate caşetele. Va mai trăi patruzeci şi doi de ani, apoi se va sinucide, împreună cu
soţia sa.

Jonathan Swift, scriitor (1667- 1745)

„Unde amara indignare nu mai poate să-mi sfâşie inima”: Swift a pus să se înscrie aceste cuvinte pe piatra sa funerară, la Dublin.

Mata Hari, spioană (1876 - 1917)

Aflând că cererea de graţiere a clientei sale, condamnată la moarte, fusese respinsă, avocatul Clunet a afirmat că Mata Hari rămăsese însărcinată cu el. Legea preciza într-adevăr că, din considerente
umanitare, nici o femeie gravidă nu putea fi executată şi ca atare trebuia să se amâne operaţia până după naştere. Cu toate astea, Mata Hari a dezminţit formal că ar fi întreţinut o legătură cu Maître Clunet, care avea pe atunci şaptezeci şi patru de ani. A fost deci împuşcată după cum era prevăzut, în 15 octombrie 1917, la ora şase şi-un sfert.

Paul Cézanne (1839- 1906), pictor

Pe 15 octombrie 1906, Paul Cézanne s-a încăpăţânat să picteze în plin câmp, pe vijelie. Faptul i-a cauzat moartea în săptămâna următoare.

Franz Kafka, scriitor (1883-1924)

La sfârşit, epuizat, aproape împiedicat să bea şi să mănânce de starea laringelui său, Franz Kafka nu mai putea să scrie. I s-au adus totuşi şpalturile unei culegeri din nuvelele sale, pentru a semnala eventualele greşeli de tipar. Cu acel prilej, a recitit o nuvelă pe care o scrisese cu doi ani în urmă şi pe care o intitulase „Un artist al foamei“.

Auguste Renoir, pictor (1841-1919)

Chiar înainte ca Auguste Renoir să moară, unul dintre medicii săi i-a povestit cum omorâse la vână toare două becaţe. În delirul agoniei sale, de la orele opt la două dimineaţa, Auguste Renoir a crezut că le picta şi şi-a cerut de mai multe ori şevaletul.

Virginia Woolf, scriitoare (1882-1941)

În 28 martie 1941, Virginia Woolf şi-a vârât un bolovan în buzunarul mantoului şi s-a scufundat în apele râului Ouse, la vârsta de cincizeci şi nouă de ani. Nişte copii au găsit-o după zece zile.

Luigi Pirandello, scriitor (1867 – 1936)

În testament, a cerut ca moartea sa să fie trecută sub tăcere; să nu se trimită nici ferpar, nici condoleanţe; singurul său veşmânt să fie giulgiul; să nu existe nici lumânări, nici flori; dricul să fie cel al săracilor; înmormântarea să fie din ultima categorie; să nu însoţească nimeni convoiul; să nu asiste nimeni la ceremonie; corpul său să fie ars, cenuşa să fie risipită. Dar prietenii săi, cum fac mereu prietenii, l-au trădat; au îngropat urna cu cenuşa sa la baza unui pin, în oraşul Agrigente, din Sicilia.

Heraclit, filozof (535 - 475 î.Hr.)

La cererea sa, nişte copii l-au uns pe Heraclit cu baligă de vacă. Astfel acoperit, el s-a întins o zi întreagă la soare, gândind că focul din cer va face să dispară apa care-l umfla şi-i va vindeca hidropizia. Dar remediul s-a dovedit ineficace.

Gustav Mahler, compozitor (1860-1911)

La Viena, i-a fost străpunsă, la cererea sa expresă, inima lui Gustav Mahler, în dimineaţa zilei de vineri 19 mai 1911. El murise în ajun şi se temea să nu fie îngropat de viu.

René Descartes, filozof (1596 –  1650)

În fiecare dimineaţă, era la fel. La ora patru şi jumătate părăsea fără zgomot casa ospitalieră a familiei Chanut, după ce o convinsese pe devotata doamnă Chanut să nu se scoale odată cu el ca să aprindă focul, deşi, conform părerii generale, niciodată nu fusese atât de frig în Suedia. Drumul drept pe care-l străbătea Descartes ca să ajungă la palatul reginei Christina se afla în bătaia tuturor vânturilor şi nu rareori se putea da, la acea oră matinală, peste cadavrul degerat al vreunei păsări înfometate. Dar în chip foarte punctual, cu zece minute înaintea celei de-a cincea ore a dimineţii, René traversa, cu pas vioi şi egal, podul îngheţat spre palatul reginei Christina. Timp de vreo douăzeci de zile a parcurs Descartes acest traseu şi, într-adevăr, acele douăzeci de zile au fost cele mai geroase pe care le-a cunoscut Suedia. Christina îl primea între orele cinci şi şase, ca să se perfecţioneze în practica filozofiei şi să pună la punct proiectul unei academii suedeze. Academie în cadrul căreia Descartes îşi dădea seama, nu fără neliniş te, că imperioasa lui elevă voia să-l numească într-un post foarte acaparator, însă nu îndrăznea să lase să se întrevadă nimic. Regina, după cum se vede, era foarte matinală, spre deosebire de filozof care, adesea, deja în blânda sa Touraine, şi încă mai mult în Olanda, nu se scula decât după ora amiezii, căci îi plăcea să mediteze culcat. Dar în ţara urşilor, pierdut între stânci şi gheţuri, Descartes ieşea la ora patru şi jumătate ca să nu se întoarcă decât la şase, şi-i scria prietenului său Brégy că acolo ideile îngheţau la fel ca apele. Şi curând, frigul, răsfrângându-se poate din cugetări, a atins trupul filozofului. Acest trup a fost cuprins mai întâi de frisoane, în prima zi de februarie, apoi a încetat să funcţioneze în ziua de 11 februarie 1650, la ora patru dimineaţa, după ce scuipase sânge. Descartes a scăpat astfel de corvoada Academiei Suedeze. Când şi-a dat duhul, cugeta de cincizeci şi trei de ani, zece luni şi aproape unsprezece zile.

Auguste Rodin, sculptor (1840-1917)

Întocmise un testament foarte avantajos pentru statul francez. După care, statul francez, de teamă să nu se răzgândească, a avut grijă ca artistul să nu mai aibă niciodată la îndemână cu ce să scrie.
(Copyright Nemira)