Incredibila poveste a unui român închis în Venezuela

Ca reacţie la dezvăluirea EVZ, deputatul social-democrat Cristian Rizea a depus la ambasada Venezuelei din Bucureşti o scrisoare prin care a cerut preşedintelui Chavez graţierea femeii.

Condamnatul de la Dunăre

Valentin Gemănaru (39 ani), unul dintre românii arestaţi pentru trafic de droguri în Venezuela, s-a născut la Tulcea, într-un an în care ploile n-au mai încăput în Dunăre, a rămas fără mamă, moartă din cauza unei septicemii provocate de un avort clandestin, şi a fost crescut de-un bunic cu mai mulţi ani de puşcărie decât de şcoală.

Bărbatul a păşit în penitenciarul din Caracas încălţat c-o gheată ortopedică, având capul turtit de puntea unei maşini, sărac lipit, uitat de prieteni şi precedat de convingerea rudelor că, odată şi-odată, avea să plătească pentru perversiunile sexuale la care îşi supusese o bunică muribundă. Valentin Gemănaru a cântat la tobe o viaţă întreagă şi s-a mutat în locuinţe din ce în ce mai mici, până a rămas sub cerul liber. Cunoscuţilor, cărora, în ultimul timp, le-a telefonat, trezindu-i noaptea din somn, li s-a lăudat cu viaţa fericită pe care o trăieşte la tropice. Nici o vorbă despre faptul că şi-a pierdut libertatea.

Naşterea de după potop

Când Valentin Gemănaru a venit pe lume, în noiembrie 1970, cartierul tulcean Tudor Vladimirescu abia se zvânta după cele mai mari inundaţii din istoria României. Mama şi bunicii lui acolo trăiseră, şi, ca să-şi ridice case noi, au primit de la stat ajutoare băneşti şi loturi pe celălalt mal al Dunării. Bunicii lui Valentin şi-au zidit casa pe Strada Alexandru cel Bun şi, lipită de calcanul ei, perfect simetrică, au construit-o pe-a lor părinţii băiatului. Traiul comun al celor două familii a făcut să se ridice o insulă de balamuc la marginea ferită de inundaţii a oraşului.

Pândă de pisică

Gheorghe Gemănaru era şofer la Fabrica de Peşte, bătea ţara în lung şi-n lat ca să aprovizioneze alimentarele. Când se-ntorcea acasă, cărând, desigur, găleţi de peşte, socră-su, Petre Croitoru, îl reclama la miliţie. Îl pâra şi când i se părea că stă cam mult timp prin deplasări, şi când vedea că intră pe poartă cu materiale de construcţii, luate cine ştie de unde. „Nu poţi să umbli cu miere, fără să te murdăreşti pe mâini... Le dădeam peşte şi lor, la toată familia, nu-l mâncam doar eu. (...) Odată, noaptea, împreună cu nevastă-mea, am îngropat şase stâlpi cu care voiam să ne facem gard. Am lucrat ca pisicile, nu ne-a auzit nimeni. Socră-miu mă reclamase la miliţie, aşa că, a doua zi, trebuia să vină controlul”, povesteşte tatăl lui Valentin.

Moartea în sezonul scrumbiei

În 1976, mama lui Valentin, Vasilica, a rămas însărcinată. Gemănaru ar fi vrut să aibă un al doilea copil, dar socră-su nu era de acord: „I-am spus că o să-l pârăsc la miliţie dacă o duce pe Vasilica la chiuretaj, aşa cum mă pâra el pe mine că veneam acasă cu peşte”. Într-o zi, când ginerele se grăbea cu marfa la alimentarele din ţară, părinţii şi-au dus fiica să facă avort.

Revenit acasă, bărbatul şi-a găsit soţia slăbită, palidă, cu frisoane şi-a dus-o la spital, mai întâi la Tulcea, apoi la Bucureşti. Vasilica a stat două luni pe patul de moarte, ba revenindu-şi, ba prăbuşindu-se înapoi în boală. Soţul îşi aranja drumuri dese în Capitală, îl purta pe Valentin cu el în maşină şi le ducea medicilor ceea ce le ducea tuturor românilor: peşte. Era februarie, sezonul scrumbiei, când Vasilica a căzut la pat şi mai rămăsese puţin din postul Paştelui când s-a terminat totul. Cu o săptămână înainte de Înviere, femeia a murit sub privirile mirate ale doctorilor.

MUZICA UNEI VIEŢI

Crescut de bunic, îndepărtat de tată

După moartea Vasilicăi, Gheorghe Gemănaru şi Petre Croitoru s-au luptat trei ani în justiţie pentru custodia lui Valentin. Bunicul a avut câştig de cauză, nimeni nu ştie, astăzi, să explice de ce. Nea Petrică avea zece ani de puşcărie la activ. Fiica lui, Angela Gimbergi, spune că au fost ani de temniţă politică, ispăşiţi pentru crezurile lui anticomuniste, dar cei care îl cunosc îi pun în spate şi nişte ani în care ar fi stat la răcoare pentru crimă. Croitoru şi-ar fi descărcat puşca în prima soţie, pe care o prinsese umblând creanga când el era la serviciu. Mai exact, când păzea papura şi pădurile Deltei, pentru că toată viaţa n-a fost decât paznic. După ce judecătorii i l-au dat cu drepturi depline, bunicul l-a transformat într-un prinţ pe nepot. I-a refuzat foarte rar poftele, l-a sprijinit să se ajungă toboşar, a trecut pe numele lui toate proprietăţile - care s-ar fi cuvenit împărţite la trei, şi l-a învăţat să-şi ocolească părintele.

Primele tobe

Încă de când era ţânc, Valentin bătea darabana în fundul scaunelor, lovea vesela cu tacâmurile şi, în general, scotea ritmuri din tot ce-i ieşea în cale. Gică Ifrim, un văr de-al mamei, lăutar de ocazie, l-a aşezat prima oară în spatele tobelor: „Ia intră, mă, acolo, să văd ce eşti în stare să faci!”. Ca să-l încurajeze, nea Petrică a tradus în bani cele două grădini de zarzavaturi pe care le mai avea în cartierul Tudor Vladimirescu şi i-a cumpărat nişte tobe nou-nouţe din Germania. „Bunică-su a făcut pentru el o mare ghiduşie atunci. Pe vremea aia, cu banii pe care îi dădeai pentru un instrument îţi cumpărai şi casă, şi curte”, spune chitaristul Florin Botez, fost coleg cu Gemănaru în trupa „Melu Band”.

Ofertă de la „Talisman”

După ce a terminat gimnaziul, Valentin a adăugat la doi ani, petrecuţi la Liceul de Marină, alţi doi, la Şcoala Profesională de Construcţii. Peste ei a aşternut cursurile Şcolii Populare de Muzică, secţia tobe, unde l-a avut instructor pe Nino Modoran, un bucătar care, până la urmă, a plecat în Hawaii să-şi deschidă un bar.

Toboşarul a stat şase ani în formaţia „Melu Band”, a cântat în câteva rânduri cu verii mamei, Gică şi Costică Ifrim, şi a primit chiar o ofertă de a colabora cu trupa „Talisman”. La „Melu Band”, a învăţat ce-nseamnă să bucure o petrecere bătând în timpanele tobelor. Avea ureche muzicală, simţea ritmul orchestrei şi cum s-amestece percuţia cu sunetele celorlalte instrumente.

Circul italian

Gheorghe Gemănaru şi-a văzut o singură dată, la nunta unei cunoştinţe, feciorul cântând. Şi-au încrucişat scurt privirile şi, tot restul nopţii, tatăl parcă a simţit că băiatul lovea în tobe c-o furie nemaipomenită, dornic să-i arate cine era el între muzicanţi. De întâlnit se întâlniseră rar, mereu pe fugă, după terminarea procesului de custodie. Gemănaru îl aştepta la ieşirea de la şcoală şi-l ruga să primească daruri pe care băiatul le refuza.

După destrămarea „Melu Band”, pe la mijlocul anilor 2000, Florin Botez i-a făcut rost de-un contract cu circul Embell Riva din Bologna. S-au plimbat prin Spania şi Italia, au dormit în rulote, au mâncat ce li se punea în farfurie şi-au câştigat pe sponci.

ACCIDENTELE

Sub maşină şi sub tren

Valentin Gemănaru s-a nimerit mereu în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Pe la 8-9 ani, în timp ce juca fotbal, o maşină l-a prins căzut pe stradă şi a trecut peste el în viteză, trimiţându-l într-o comă profundă, din care puţini s-au aşteptat să se mai trezească. S-a sculat din somn abia după o lună, cu capul deformat şi cu sechele grave comportamentale, susţine Liviu Iorga, prieten din copilărie al toboşarului, lider al trupei „Dinamic” şi asistent-şef la Spitalul din Tulcea.

La Revelionul din 1998, când se ducea să cânte la un restaurant din Predeal, a alunecat sub un tren din care coborâse să-şi cumpere ceva de băut. L-au dus la spitalul din oraş, apoi au plecat cu el la Bucureşti. Într-un geamantan mic, doldora de gheaţă, a călătorit şi laba piciorului, aşa cum fusese retezată pe calea ferată. A avut şansa să prindă de gardă un chirurg bun, care, după ce a cusut o jumătate de zi, a reuşit să-i lipească membrul la loc. Piciorul a rămas mai scurt cu 17 cm şi-a fost încălţat într-o gheată ortopedică.

În timpul turneului cu circul italian, chitaristul Florin Botez l-a auzit deseori visând la o proteză nouă: „Avea nevoie de altă gheată. Asta era grea, îl jena, se încingea repede de la soare”.

DRUMUL PIERZANIEI

Din casă, în magazia unui hotel

După ce i-a murit bunica, Maria Croitoru, în 1999 -  la trei ani după ce-i murise bunicul - Valentin a vândut casa primită moştenire şi s-a mutat într-un apartament cu trei camere din vestul oraşului. Cheltuia mult cu îngrijirile medicale, nu reuşea să se întreţină din muzică, risipea bani în cârciumi şi investea, aiurea, în instrumente exorbitante şi femei de ocazie. N-a durat mult până a vândut şi apartamentul şi s-a mutat într-o garsonieră confort 1, din cartierul „Dallas”, pe care a vândut-o, la scurt timp, cumpărându-şi o garsonieră confort 3, de doar 11 mp, în care abia-i încăpeau tobele, un duş şi-un pat. A vândut şi această garsonieră, rămânând doar cu hainele de pe el, mergând să doarmă sub cerul liber.

„Ajunsese boschetar”

Sterian Andreev, zis Gică Vână, administratorul blocului în care, pe cinci niveluri, trăiesc înghesuite 100 de familii, spune că Valentin găurise zidul garsonierei, ca să fure curent electric de la panou. „Lua bani de la cămătari, îşi vindea lucruşoarele din casă, culca străini la el în pat. Ultima oară, îl căutau nişte şuţi, la care era dator. Băieţii din oraş mi-au spus că ajunsese boschetar”, zice Andreev. Până să plece din oraş, nimeni nu a ştiut exact unde, Valentin devenise una dintre fantomele portului. Odată, Gică Ifrim s-a trezit cu el la poarta casei. Parcă ieşise din pământ. „Mi-a adus cadou un set de beţe pentru tobe. Nu l-am invitat în curte, fiindcă nu voiam să-l mai văd”.

Tot atunci, a trecut şi pe la fostul lui vecin, Mircea Chiţlivschi, şi a dat pe la o altă familie de pe strada pe care copilărise. „L-au scos afară în brânci, fiindcă se-apucase să le spună ce deştept e el. Făcea pe şmecherul, dar era un prost”, povesteşte Chiţlivschi. Gheorghe Gimbergi, unchiul lui Valentin, spune că, înainte să se facă nevăzut din Tulcea, tânărul îşi făcuse culcuşul într-o magazie de la Hotel Egreta.

„SECRETELE” FAMILIEI

Incestul ştiut de toată lumea

Deşi, ca mai toată familia, l-a simpatizat nespus pe orfanul verişoarei sale defuncte, Gică Ifrim nu mai vrea să audă de Valentin, de când a înţeles că e un degenerat. Fostul lăutar povesteşte cum îşi chinuia toboşarul bunica, după ce rămăsese văduvă: „A bătut la ea zile întregi, ca să-i dea semnătură pentru vânzarea casei. Nu doar o bătea, o şi fu...! Da, da, cum auziţi!”. Au fost zile în care Angela Gimbergi venea alergând, de la celălalt capăt al oraşului, să-şi scoată mama din mâinile toboşarului. Odată, Valentin a vrut să o bată şi pe ea, numai că femeia i-a aruncat o privire plină de ură şi l-a făcut să se răzgândească spunându-i: „Valentin, dacă mă atingi cu un deget, îţi jur că o să intri la puşcărie!”.

Când vine vorba de pasiunea sexuală pe care toboşarul o făcuse pentru bunică-sa, Angela Gimbergi scutură din cap, să n-o ajungă din urmă acele fapte, cunoscute de toată familia, de toată Strada Alexandru cel Bun, mai puţin de bătrână. Maria Croitoru era amnezică, suferea de Alzheimer, întâmplările prezentului dispăreau instantaneu de la ea din minte, n-avea de unde să ştie că nepotul poftise la trupul ei neputincios.

APELURI CĂTRE CEI DE-ACASĂ

„În Brazilia, căsătorit, tatăl unei fetiţe”

Acum doi ani, prin oraş s-a zvonit că toboşarul fusese închis în Venezuela. Poliţiştii din Caracas l-ar fi găsit cu stupefiante în gheata ortopedică şi l-ar fi băgat la zdup. Un om de la Brigada Antidrog a bătut la uşa chitaristului Florin Botez: „Mi-a pus multe întrebări, dar n-am ştiut să-i răspund la niciuna. Nu mai ştiam nimic despre Valentin”.

Într-o zi, mătuşa Angela Gimbergi s-a pomenit c-un telefon de la el. I-a zis că e bine-mersi, undeva în Brazilia, cântă la un restaurant, trei seri pe săptămână. Nici vorbă că făcea puşcărie pentru trafic de droguri: „Doar ştii, mătuşă, că de nimic nu mi-e mai frică decât de închisoare. Ce treabă să am eu cu drogurile!?”. Atunci l-a sunat şi pe tată-su, negând, de asemenea, că şi-ar fi pierdut libertatea. „Mă, băiatule, ce cauţi tu în America de Sud? Vino acasă, găseşte-ţi un suflet şi fă-ţi o familie! Fiecare buruiană are umbra ei”, l-a îndemnat Gemănaru pe fi-su, pledând, de la o depărtare de 9.500 km, pentru o cauză pe care o pierduse când discutaseră faţă în faţă. Lui Liviu Iorga i-a telefonat acum o lună şi jumătate. L-a sculat din somn pe la 3 dimineaţa: i s-a lăudat că are o nevastă latino-americană, o fetiţă creolă, născută de curând, şi că trăieşte o frumoasă viaţă la antipozi.

CÂNTĂ LA BISERICĂ

Ar putea fi eliberat anul ăsta

Elena Lincan, şefa misiunii diplomatice româneşti în Venezuela, spune că toboşarul s-a comportat ireproşabil în închisoare: „A fost foarte la locul lui. A muncit tot timpul, imediat ce i s-a dat posibilitatea. Cum pentru fiecare două zile de muncă se scade una de detenţie, cred că lui i s-ar putea da drumul anul ăsta. La mine, apare că a fost arestat pe 24 iunie 2005. În prezent este în regim de eliberare condiţionată. Munceşte şi cântă în corul unei biserici”. Potrivit datelor EVZ, în urmă cu doi ani şi jumătate, tribunalul din statul Vargas i-a permis lui Valentin să muncească în afara penitenciarului. Îşi găsise de lucru la misiunea catolică „Jesus es Senor”. 

„Frunza pe apă”

„Optimist, cu un tonus bun, mai comunicativ decât alţii”, îl portretizează pe Valentin preotul Vasile Lungeanu, parohul bisericii româneşti din Caracas. Cu trei zile înainte de Crăciun, cucernicul părinte şi-a tras anteriul peste haine şi s-a dus în vizită la condamnaţii de la Los Teques. S-a străduit să le insufle nădejde în viitor, să le uşureze sufletele de regrete şi le-a repetat, desigur, că nu există ungher pe pământ unde bunul Iisus să nu trimită raze pe care oamenii să se urce înapoi spre lumină. Vestea că fiul lui are moralul ridicat nu-l surprinde pe Gheorghe Gemănaru: „N-are la ce să ducă dorul pe lumea asta. A vândut tot. E ca o frunză pe apă”.

Acum o lună, când a aflat că „Evenimentul zilei” publicase ceva despre fi-su, Gemănaru a dat fuga la biblioteca oraşului şi-a cerut arhiva ziarelor. A citit cele două articole despre deţinuţii români din Caracas cu mare atenţie, cu creionul în mână, şi, la sfârşit, a  tras concluzia: „Au picat ca musca-n lapte”.

TATĂL TOBOŞARULUI

Cap de familie de trei ori

Gheorghe Gemănaru a fost foarte prolific la viaţa sa. Nu mult după ce prima soţie, Vasilica, a murit, şi-a găsit o altă nevastă cu care a făcut trei copii, de care a divorţat după 20 de ani de căsătorie şi un proces hărţuitor, pentru ca, apoi, să se cunune, pentru vârsta bătrâneţii, cu o a treia consoartă. A plătit toată viaţa pensii alimentare, grăbindu-se să ducă la timp peştele la alimentare, muncind în construcţii, cărând saci de făină la o moară din Dobrogea sau făcând pe taximetristul pe străzile întortocheate ale portului. A salahorit în ţară şi în străinătate. Acum, locuieşte într-un apartament confort trei, curat lună, dintr-un bloc în care majoritatea proprietarilor şi-au montat uşi metalice, blindate, temându-se, parcă, să nu le intre în case urâtul de-afară.

FURTUNA DE ÎNĂLŢARE

Cum a murit „educatorul” lui Valentin

În ziua de Înălţare a anului 1996, Petre Croitoru se-ntorcea acasă. Era beat pulbere. A căzut lat, izbindu-şi ceafa de bordura trotuarului, când mai avea câţiva paşi până să intre în curte. O ploaie torenţială, împroşcată de nişte nori ca tăciunele, l-a ţintuit, acolo, în mijlocul străzii, spălându-l până când cineva l-a zărit şi-a chemat Ambulanţa, povesteşte Mircea Chiţlivschi.

După trei zile în care a agonizat la secţia de neurochirurgie a Spitalului din Constanţa, a dat ochii peste cap încheindu-şi, cu mult înainte de termen, la 74 de ani, ceea ce se anunţase drept o existenţă matusalemică. „Avea o forţă de leu şi, dacă n-ar fi fost acel accident, mai trăia şi acum”, spune ginerele său, Gheorghe Gimbergi. Ca să nu-şi facă rău, în timpul spasmelor, medicii l-au legat pe nea Petrică cu tifoane de toate membrele, detaliu care, în amintirea copiilor, a rămas ca o dovadă a forţei părintelui lor, căruia izbitura îi topise creierii, dar îi lăsase intactă puterea braţelor.

După 1990, nea Petrică se-scrisese la PNŢ-CD, în amintirea anilor de temniţă politică. „Dacă trăia, în noiembrie 1996, îl aştepta o mare bucurie: victoria în alegeri a preşedintelui ţărănist Emil Constantinescu”, socoteşte Gimbergi.