Ion Iliescu sau „faţa umană” a comunismului | VIDEO

Nostalgia idealurilor socialiste

România a traversat drumul anevoios de la dictatură, centralism şi pseudo-democraţie către economie de piaţă şi valorile occidentale cu greutatea cu care Ion Iliescu s-a distanţat de propriile convingeri legate de „idealurile măreţe ale socialismului”.

Mineriade, manipulare, controlul puterii, încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, discreditarea opoziţiei prin tot felul de diversiuni, controlul resurselor statului, rezistenţa la reformă, contestarea dreptului la proprietate, nostalgia unei orientări către Kremlin, acestea sunt cuvinte cheie care au dominat primele două mandate ale preşedintelui Ion Iliescu, din perioada 1990-1992, 1992-1996.

În ianuarie 1990, Ion Iliescu pune bazele Frontului Salvării Naţionale, scopul declarat fiind acela de a pregăti primele alegeri libere, după 50 de ani de comunism. Cu toate acestea, Ion Iliescu şi FSN anunţă că vor candida la alegerile programate să aibă loc pe 20 mai (Duminica Orbului).

Partidele istorice PNL şi PNŢ organizează mitinguri de protest în Capitală, Bucureştiul şi Timişoara fiind locul predilect în care vocea opoziţiei începe să se manifeste, încercând să blocheze tentativa lui Ion Iliescu de a instaura ceea ce, la vremea respectivă s-a numit „comunismul cu faţă umană”.

Neocomunism-anticomunism avea să domine dezbaterea publică a acelor ani. În toiul acestor manifestări se naşte întrebarea „Dle Iliescu, ce aţi făcut în ultimii cinci ani?”, opoziţia încercând să devoaleze trectului nomenclaturist al celui care domina „democraţia originală”.  

Eşecul Lustraţiei sau succesul activiştilor PCR

În martie 1990, protestatarii adoptă Declaraţia de la Timişoara pentru prima oară fiind lansată ideea lustraţiei. Celebrul punct 8 cerea introducerea unei interdicţii astfel încât toţi cei care au făcut parte din structurile de conducere ale PCR să nu mai candideze la funcţii publice. Tema lustraţiei avea să traverseze societatea românească până în anii 2000, ceea ce spune multe despre încetineala cu care România a parcurs nu doar drumul reformelor economice, cât mai ales pe cel al reformei morale.

Deşi românii abandonaseră dilema comunism-anticomunism, fiind preocupaţi mai mult de nivelul de trai, Alianţa PNL-PD revine în 2005 cu Legea lustraţiei, proiect promovat de liberali. Cu Ion Iliescu lider al grupului PSD, Senatul adoptă Lustraţia în 2006, însă ea rămâne în sertarele Camerei Deputaţilor, unde zace şi acum, la 20 de ani de la revoluţie. Ironia face însă ca printre liberalii care au semnat legea să fie şi Mona Muscă, aceasta din urmă fiind singurul lider politic care sfârşeşte prin a fi „victima” unui demers similar. Dovedită colaborator al Securităţii, în pofida cotei de popularitate extrem de mari, într-un final, Mona Muscă alege să dispară de pe scena politică în 2006. Iliescu rămâne.

Minerii trimişi spre km 0 al democraţiei

Într-o societate în care accesul la informaţie este redus la posturile publice de televiziune şi radio, aservite puterii, manipluarea este o misiune uşoară. Clişeele propagandei comuniste sunt încă funcţionale, pentru că ele lucrează pe terenul unor mentalităţi captive trecutului: partidele istorice PNŢ şi PNL sunt prezentate ca un pericol, liderii lor Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu sunt acuzaţi că „nu au mâncat salam cu soia” (fiind consideraţi vinovaţi pentru că au preferat exilul şi nu au îndurat frigul şi foamea regimului comunist), muncitorimea strigă intelectualilor „Noi muncim, nu gândim”, naţionalismul este reactivat prin violenţele de la Târgu Mureş. Pe 20 mai, Iliescu va câştiga alegerile cu 80%.

Rezultatele scrutinului sunt contestate de opoziţie, iar Piaţa Universităţii devine zona liberă de neocomunism sau Km 0 al democraţiei, locul unde Imnul golanilor este adevăratul imn oficial. Soluţia împotriva „golanilor”: prima şi cea mai violentă mineriadă. În 13-15 iunie manifestările din Piaţa Universităţii sunt reprimate de minerii lui Miron Cozma, veniţi din Valea Jiului, animaţi de „înaltul spirit civic”, cum avea să spună Ion Iliescu.

Minerii vandalizează sediile partidelor istorice, care ar fi adăpostit droguri şi armament.

Nu ne vindem ţara! Jos moşierii!

Ales preşedinte, Ion Iliescu controlează puterea politică şi ponderează timidele porniri reformiste ale guvernului condus de un alt personaj care s-a desprins din aceeaşi poză colectivă a primelor zile de la fuga dictatorului- Petre Roman. Tânărul în pulover, devenit premier, dotat cu o anumită carismă avea să intre în conflict cu preşedintele şi să iasă de sub patronajul acestuia.

Într-o ţară în care dreptul la proprietate fusese anulat de comunişti, toţi românii având statut de chiriaşi ai statului, Cabinetul Roman dă posibilitatea acestora să îşi cumpere casele de la stat. Iliescu se opune vehement, ani de zile, procesului de restituire a caselor naţionalizate către românii care au fost victimele procesului de confiscare a propietăţilor de regimul comunist, aceasta fiind una dintre caracteristicile fundamentale ale mandatelor sale. El invocă mereu nevoia de protecţie socială a chiriaşilor. Fantomele trectului bântuie încă mentalităţile, alimentate din plin cu retorica comunistă a „chiaburilor” care îşi vor casele înapoi. În schimb, se fac primii paşi către retrocedarea terenurilor agricole.

Deşi începe să se vorbească despre liberalizare şi economie de piaţă, modul în care regimul Iliescu se raportează la procesul de privatizare, în primele mandate, se poate sintetiza într-o altă zicală ce a făcut istorie: „Noi nu ne vindem ţara!”. România anilor 90, percepută drept o ţară instabilă, cu o legislaţie precară  nu este deloc ispititoare pentru investitorii străini. Printre primele formule de privatizare, ce s-a dovedit a fi o mare cacealma, a fost metoda MEBO-ea presupunea în esenţă ca angajaţii să poată cumpăra acţiuni la întreprinderile la care lucrau.

De Cabinetul Petre Roman se leagă şi stabilirea relaţiilor diplomatice cu NATO. În iulie 1990, premierul îl inivită pe Manfred Worner, secretar general al NATO, la Bucureşti, cu solicitarea acreditării unui ambasador român la Bruxelles.

Cabinetul Roman avea să demisioneze în toamna anului 1991, pe fondul unei noi mineriade şi să fie înlocuit cu guvernul condus de tehnocratul Theodor Stolojan. Monolitul FSN se sparge, aripa fostului premier părăsindu-l pe Iliescu şi punând bazele Partidului Democrat în care s-au regăsit alături de Petre Roman, alte figuri ce au populat scena politică a celor două decenii.Traian Băsescu, Radu Berceanu, Vasile Blaga, Alexandru Sassu, Bogdan Niculescu Duvăz.

Regele Mihai, săltat de miliţie

Tabloul vremurilor tulburi din acei ani este întregit de povestea unui rege expulzat din propria ţară, pentru a doua oară. Nu este însă o poveste romanţată, ci o nouă mărturie a refuzului puterii de atunci de a accepta o schimbare reală a societăţii. Regele Mihai încearcă să se întoarcă în ţară, aterizând la Bucureşti în decembrie 1990. În condiţiile în care partidele istorice susţineau ideea revenirii la monarhia constituţională, Ion Iliescu prelungeşte exilul regelui. Rămas fără cetăţenie română din cauza comuniştilor, Regelui i se reproşează că nu are viză, iar forţele de ordine ale regimului Iliescu blochează autostrada şi îl întorc la aeroport. Astăzi, scena pare ruptă din scenariul unei piese de teatru absurd.

În primăvara anului 1992, acelaşi Ion Iliescu acceptă ca Regele Mihai şi familia sa să petreacă Sărbătorile Pascale în ţară, însă succesul vizitei acestuia avea să îl îngrozească pe preşedintele unei republici cu o democraţie originală. Peste un milion de români l-au întâmpinat pe Rege, pe străzile Bucureştiului, într-o efuziune generală. Reacţia lui Ion Iliescu a fost aceea de a-i interzice suveranului să mai vină în ţară, pe o perioadă de cinci ani.

Cu greu şi-ar fi putut imagina cineva, că 10 ani mai târziu, cei doi aveau să ajungă la reconciliere, iar Casa Regală să reprezinte România condusă de acelaşi Iliescu şi Guvernul Năstase. În 2009, la fel de neverosimilă a părut şi candidatura la preşedinţie a lui Radu Duda, principe consort.

Încălcarea Constituţiei

Parlamentul ales în 1990 a devenit Constituantă şi a avut ca principal rol elaborarea primei legi fundamentale postcomuniste, adoptată în 1991, prin referendum. Experienţa recentă a dictaturii a marcat arhitectura legii fundamentale, concepută în aşa fel încât niciuna dintre instituţiile fundamentale-preşedinte, guvern şi parlament să nu poată ajunge în situaţia de control absolut al puterii. După adoptarea ei, în 1992 se organizează din nou alegeri, Ion Iliescu câştigând un nou mandat, pe o durată de patru ani, iar printre cei care au făcut parte din comitetul de sprijin al candidaturii sale s-a numărat nimeni altul decât Thedor Stolojan.

Iliescu rămâne acelaşi opozant al ideilor de reformă, cu un premier aflat total în sfera sa de influenţă: Cabinetul Văcăroiu.

Unul dintre episoadele cele mai semnificative pentru acest mandat este legat de acuzaţiile din 1995 de încălcare a Constituţiei, mai precis al principiului separaţiei puterilor în stat. Într-o declaraţie de presă dată la Satu Mare, Iliescu îndeamnă judecătorii să apere interesele chiriaşilor, în procesele de retrocedare a propietăţilor. Declaraţie considerată de Convenţia Democratică drept o gravă imixtiune în actul de justiţie, declaraţia aducând atingere şi dreptului constituţional la proprietate. CDR demarează procedurile parlamentare de suspendare a preşedintelui, iar magistraţii Curţii Constituţionale avizează favorabil solicitarea opoziţiei, considerând că Ion Iliescu a încălcat legea fundamentală. Parlamentul respinge însă cererea de suspendare, CDR neavând majoritatea.

Finalul primei părţi a poveştii

Ascensiunea CDR, susţinută puternic de presa scrisă şi de societatea civilă, pe fondul problemelor economice, aveau să aducă prima alternanţă la putere în 1996.

Ion Iliescu candidează în 1996, fiind acuzat din nou de încălcarea Constituţiei, care stabilea că nimeni nu poate deţine mai mult de două mandate de preşedinte. CCR decide însă că mandatul lui Ion Iliescu din 1990-1992 nu poate fi luat în calcul, întrucât acesta a fost anterior adoptării Constituţiei. Iliescu pierde însă scrutinul în favoarea candidatului CDR, Emil Constantinescu.

1990-1992


1992-1996


CITIŢI ŞI:

Emil Constantinescu şi România învinsă de propriul sistem| VIDEO