IONIŢĂ: Ice Age 2, versiunea fără veveriţă

De atunci încoace singurul adevăr incomod ieşit la iveală a fost că datele pe care se baza opera pop a lui Al Gore erau cam mânărite sau cel puţin interpretate superficial de o pleiadă de vulgarizatori şi politruci. Asta se întâmplă adesea în ştiinţă, cel mai adesea fără rea intenţie, iar cei care o practică sunt foarte conştienţi că provizoratul şi revizuirile sunt norma în profesia lor.
 
De aceea savanţii (necumpăraţi cu stipendii) nici nu au mare apetenţă pentru profeţi şi activişti, care se isterizează cam o dată la douăzeci de ani pentru câte o idee, de regulă complet opusă celei anterioare.
 
A mai ieşit la iveală şi faptul că teoria topirii gheţarilor din Himalaya, pătrunsă pas cu pas în documente şi strategii internaţionale, pornise de la un interviu luat unui tip obscur de o revistă pentru fete, într-un exemplu perfect de ce se poate întâmpla atunci când se pleacă cu concluziile gata stabilite spre dovezile empirice, iar nu invers.

Până şi parlamentul român - ultima instituţie ce poate fi suspectată de aplecare către ştiinţele naturii, aici fiind mai la preţ artele oculte ale transmutaţiei fierului în aur, dosarelor negre în dosare albe şi rahatului în bici - s-a sesizat şi a pus de-o audiere în comisie a şefului INMH, care a trebuit să dea socoteală de ce prognozele meteo pe ianuarie au fost aşa primăvăratice. (Simplu: pentru că aşa ne-a spus Londra, singurul loc unde se fac proiecţii pe termen lung, a zis dl INMH, ocazie cu care am aflat şi noi cât de incredibil de centralizată este meteo rologia modernă, ceea ce explică şi iuţeala cu care se propagă eventualele erori).

În materie de gheţari, singurul lucru cert şi cu adevărat remarcabil în ultima vreme este fenomenul contrar, de apariţie a noi formaţiuni în zona temperată: de exemplu gheţarul de aproximativ 7 x 2 metri din faţa blocului meu, care se dovedeşte surprinzător de stabil şi va împlini în curând o lună.

Acesta îşi are fără discuţie originea în activitatea antropică, adică presiunea formidabilă exercitată din două părţi, respectiv, de utilajele primăriei şi cetăţenii cu lopata care îşi dezgroapă maşinile. La zona de impact se produc tasarea şi compactarea masei de zăpadă, care se transformă într-o gheaţă mai rezistentă decât asfaltul la ciclul diurn de îngheţ-dezgheţ, ca dovadă că acesta din urmă se macină rapid în carosabil, pe când celălalt rezistă, în ciuda poluării cu antiderapant la care e supus.

La margini, retragerile temporare ale gheţarului lasă morene cu material detritic de culoare închisă, în care se zăresc capace de roţi fosilizate, chei pierdute sau ambalaje viu colorate de hrană fast-food (adică diavolească) din epocile anterioare, mai puţin evoluate cultural, când oamenii primitivi nu înţelegeau ce periculoase sunt floricelele şi încălzirea globală.

Tot aici, ziariştii vigilenţi de la „Libertatea” mai pot găsi DDT, apă de piramidă şi omuleţi verzi. Şi uite aşa apare o nouă ramură de cercetare în România, care ar trebui să devină eligibilă pentru fonduri europene: glaceologia urbană. Cândva, după ce vom depăşi valul de frig adus de încălzirea globală, oamenii viitorului vor dezghioca din aceste formaţiuni şi mumia congelată a vreunuia dintre aurolacii pe care Oprescu n-a reuşit să-i adune la timp de pe străzi.

În perfectă stare de conservare, cu punguţa la nas şi artefactele de rigoare împrăştiate în jur, exact ca omul neolitic Ötzi descoperit în 1991 în Alpi şi pe care îl puteţi vedea la muzeul din Bolzano, el va sta mărturie pentru faptul că fiinţa umană este surprinzător de adaptabilă la condiţii adverse.

Cercetătorii se vor mira, ca noi în faţa vitrinei cu mumia, cum puteau acei oameni să supravieţuiască fără acces la TV, unde se va da buletinul meteo cu cotele apelor oceanelor, iar comentatori vag articulaţi se vor lupta, atunci ca şi acum, cu realitatea că, în esenţă, iarna continuă să ningă, în ciuda eforturilor depuse de Bono şi Al Gore. Totul va veni ca o confirmare a stoicului proverb suedez care spune că nu există vreme rea, ci doar haine nepotrivite.