IULIAN COMANESCU: Să schimbăm renumele-n poreclă

Muzica din Suita „Drumul Mătăsii”, cea care a deschis concertul ansamblului cu acelaşi nume, a sunat pe-alocuri foarte „de-aici”. De fapt, „Vals arăbesc” al lui Rabih Abu Khalil, „Kayhan Kalhor” sau „Saidi Swing” au un parfum de Asia Mică şi Levant înrudit cu „usturoiata scorţişoară” a manelelor. La care noi strâmbăm din nas, pe motiv că e un gen de fuziune balcanică, cu elemente turceşti, ţigăneşti şi din alte zone.
 
Nu cumva acesta e substratul comun, genul proxim, dincolo de occidentalizarea noastră de la „pasiopt”? Enescu şi Porumbescu şi-au construit renumele preluând teme, moduri şi alte specificităţi populare, la fel ca Bartok sau Liszt. A fost numai patriotism sau estetica lucidă a unor talente organice, care şiau dat seama că nu pot fi altceva decât sunt? Mai la vale în programul lui Yo-Yo Ma şi al colegilor săi, cântecele de liturghie siriană sunt din acelaşi spaţiu sonor (fără centru şi limite, spunea McLuhan) cu lucrurile cu care noi, românii, ne-am născut în urechi. Aplauze, ca de fiecare dată. Dar manelele? Manelele sunt detestabile, fiindcă nu reprezintă muzică „pură”, la lada de gunoi cu ele.

Ce rost are atunci să cânţi „Turceasca” la lăută chinezească şi la un violoncel construit de un veneţian pe la 1733? Virtuţile estetice sunt la fel de departe ca plus şi minus, substratul cultural e totuşi acelaşi.

Goran Bregovici a ajuns celebru tocmai din cauză că a preluat teme de extracţie balcanică incertă („Kalaşnikov” are pasaje ce amintesc de „Ciocârlia”) şi spunea, într- un interviu acordat acum câţiva ani subsemnatului, că muzica locală e una dintre puţinele şanse de afirmare în lume ale ţărilor mici.

Orice brand este o imagine premeditată. E la mintea cocoşului că a construi împotriva imaginii existente - fie ea şi defavorabilă - e foarte dificil.

„Brandingul de ţară” al României e de fapt un proces de rebranding; chiar dacă la scară naţională par foarte consistente, sumele aflate în joc sunt destul de mici pentru a suci percepţiile cu susu-n jos şi a ne impune străinilor aşa cum ne place să ne vedem. Sângele de roman e, în ultimii ani, mai mult pe mâinile decât în venele noastre, iar „ginta latină 2.0” e o realitate care rămâne încă să se coaguleze.

N-ar fi mai bine să ne vedem lungul nasului? Am amintit într-un alt loc despre sclipirea de modestie lui Alecsandri, care scria în secolul trecut, după Războiul de Independenţă: „Ne dase nume de Curcani/ Un hâtru bun de glume/Noi am schimbat lângă Balcani/Porecla în renume!”. Problema noastră e, mai curând, acum să schimbăm renumele-n poreclă.