Ieri dimineaţă, pe treptele ciobite de lipsuri financiare ale Judecătoriei din Bicaz stăteau blânzi niste ţărani. Îl aşteptau pe preşedintele judecătoriei, care avea programată şedinţă, dar auziseră de la jandarmii de serviciu că e grevă şi nu se mai ţine. “Stăm să ne spună când să mai venim măcar”, îşi scuză prezenţa bătrânul Gheorghe Teodorescu. Fără să aştepte să mă prezint se repede şi-mi scoate din sacoşă citaţia şi dă să-mi explice şi ce-i cu procesul lui. “Nu e greu, e cu pământ…”.
În clădirea judecătoriei au stat, până în 1997, elevii liceului din Bicaz. Când s-a constituit instanţa i s-au mai adăugat nişte coloane ca să pară mai impunătoare, dar lipsa de bani de după înfiinţare a contribuit la aspectul decrepit de azi. La etaj sunt puse în geam nişte scânduri, iar steagurile şi firma de la intrare parcă au făcut războiul.
Avocatul: “Solomonic, simţi că nu e bine ce faci, dar trebuie să aplici legea”
Înăuntru mai salvează aparenţele aparatura nouă şi lambriurile din lemn de pe pereţi, că doar suntem în ţinutul pădurilor de la poalele Ceahlăului. Într-o încăpere mică, cu câteva birouri, o avocată aşteaptă aceeaşi şedinţă ca şi ţăranii de afară. Zice că le dă dreptate judecătorilor, mai ales că şi ea a mâncat doi ani pâinea asta amară, în Miercurea Ciuc, unde era singurul judecător român.
“Legislaţia e extrem de confuză în România. De exemplu pachetul de legi ale proprietăţii, dat în 2001, încalcă principii valabile de 2000 de ani în justiţie şi chiar dacă solomonic simţi că nu e bine ce faci, eşti silit să le aplici. Nu e vina judecătorilor că sistemul a ajuns aici, iar la câtă corectitudine se pretinde de la ei ar trebui să aibă un salariu care să le garanteze un nivel de arhangheli”, crede avocata Anica Luncanu, care acum câştigă fix cât munceşte, după cum spune ea.
În timp ce-mi explică despre avatarurile meseriei, avocata e abordată familiar de un domn despre care ea ştie că e de la primăria Bicaz. Omul îi cere un sfat pentru cum să iasă dintr-o încurcătură cu un cetăţean care a construit fără autorizaţie pe un teren, dar cu acordul tacit al primăriei şi acum trebuie băgat în legalitate. Avocata îi spune că are nevoie de câteva acte, dar mai ales de norocul de a încăpea în sala unui judecător care să fie de acord. “Ştiţi, există două curente de opinie în chestiunea asta, depinde la ce judecător nimeriţi”.
Omul nu se lasă în seama norocului: „Lasă că intervenim, nu e o problemă...”.
Avocata îmi aruncă o privire cu subînţeles şi eu nu-mi pot reţine zâmbetul, şi concluzia la discuţia cu avocata: „Asta e percepţia omului despre justiţie...”. Omul se uită peste umăr la mine şi mă lămureşte: „Dar ce doamnă, nu trăiesc în România, unde trăiesc? Păi intervenţia nu înseamnă corupţie, înseamnă că încerc să rezolv o problemă!”.
Judecătorul: „Aşa că, s-o tăiem scurt: dăm termen la toate dosarele de azi pe 20 octombrie!”
În sală s-a adunat o mână de oameni. E o zi aparte pentru că judecătorul ar fi trebuit să participe la nişte cursuri şi nu şi-a dat prea multe termene pentru 1 septembrie. Aşa că sarcina de a le explica oamenilor ce e şi cu protestul ăsta devine cumva o formalitate aproape inutilă. Deja televiziunile vuiseră de câteva zile despre subiect. Oamenii se ridică în picioare de pe băncile din lemn la intrarea în sală a judecătorului. Grefiera e deja la post, în faţa unui computer destul de vechi. Pe masa judecătorului, improvizată din trei mese puse în formă de „C”, stă stânjenită o Biblie jerpelită şi o cruce din lemn.
FĂRĂ ECOU. Judecătorul Moroşanu explică audienţei cum devine treaba cu protestul
Gheorghe Moroşanu, judecătorul, e un ins mărunţel, care abia se zăreşte în tabloul completat de tricolorul din spatele lui. Stă pe un scaun jerpelit, pe care l-a schimbat de curând, de când cel rotativ, şi mai adecvat funcţiei, a fost abandonat. Era s-o răstoarne în timpul proceselor pe o distinsă judecătoare.
Judecătorul a venit cu un discurs pregătit, dar nu prea are cui îl spune. Încearcă să le explice celor câţiva justiţiabili din sală că protestul judecătorilor e un mod de a atrage atenţia lumii că aşa nu se mai poate, dar văzând că ei vor doar să-şi afle termenele, îşi schimbă retorica: „Aşa că, s-o tăiem scurt: dăm termen la toate dosarele de azi pe 20 octombrie! Sper să fim înţeleşi şi să nu fim condamnaţi prea tare. Oamenii cu probleme speciale să vină să ne consulte, că le vom rezolva cumva situaţia”.
La ieşire, Gheorghe Teodorescu e la fel de împăcat cu situaţia. „Dacă oamenii trebuie să-şi obţină drepturile, ce-o să facă, să lupte, nu-i aşa! Numa că, uite, ne prinde iarna cu procesul. Da să nu ne prindă şi primăvara, că tre să muncim pământul...!”.
RĂBDARE. Oamenii aşteaptă dreptatea cu calm, chiar dacă ea întârzie aproape întotdeauna
INTERVIU
Arhivara: „Dacă ar da unul şpagă, ar afla tot satul”
Undeva la parterul clădirii, oamenii se perindă, chiar şi în zi de grevă, ca să-şi mai rezolve câte o „trebuşoară” cu dosarele. Grefiera-arhivar Elena e nemulţumită şi ea de statutul de struţo-cămilă în care a pus-o sistemul, dar zice că nu face grevă că n-a primit încă indicaţii de la Piatra Neamţ, şi apoi îi e şi milă de ţăranii bătrâni care-i calcă pragul.
„Suntem încadraţi ca grefieri-arhivari, avem obligaţii în statut, dar nu şi aceleaşi salarii ca şi colegii noştri grefieri. Practic facem aceeaşi muncă, ba eu am terminat şi Dreptul, dar nu-mi sunt recunoscute studiile, şi suntem plătiţi la jumate. Ni s-a spus de la minister să ne căutăm loc de muncă pe măsura studiilor. Dar tot de sus, de la Piatra, mă pune să încadrez acţiuni, să fac răspunsuri, înregistrări, atribuţiuni în plus date pe motiv că pot să le fac pentru că am terminat o facultate”, îşi turuie supărarea arhivara-grefier Elena, plătită cu 1.000 de lei de statul român, pentru o vechime de 15 ani în sistem şi o muncă ce ar necesita, pe alocuri, studii superioare.
“Nimeni nu mă crede ce salariu am, toţi cunoscuţii mei au impresia că avem salariile alea care se vehiculează la televizor de la Bucureşti. Păi ştiţi ce salarii au femeile de servici de la o bancă? Şi nu se mai aruncă cu nimic în ele….”
Elena povesteşte că până şi justiţia a fost injustă cu ei, arhivarii-grefieri: “Toţi arhivarii din ţară am dat în judecată ministerul, dar cum vă explicaţi că numai cei din Ardeal au avut căştig de cauză? Noi avem răspundere mare, şi în control când vin, toţi vin aici, că e bucătăria instanţei, dar când e să se recunoască nişte drepturi, bucătăreasa trebuie să se sature din miros, cum zice vorba populară. Tot ce vedeţi pe birou, pixuri, cleme, totul e adus de acasă. Se spune mereu la televizor că suntem corupţi. Păi Bicazul abia dacă poate fi considerat un oraş, e de fapt un sat. Vă daţi seama că dacă ar da unul ceva, ar afla tot satul? Poate la instanţele mai mari, să se practice şi aşa ceva, dar aici lumea e foarte necăjită, când îi vezi pe bătrâni că vin tocmai din fundul muntelui, de milă îi ajuţi oricum. Dar într-un proces întotdeauna unul e nemulţumit, pentru că pierde”, pune Elena degetul pe rana judecăţii.
Gheorghe Moroşanu, un judecător “mai slobod”, care calcă procedura pentru binele justiţiabilului
Om ca judecătorul Gheorghe Moroşanu, mai rar. Are un destin de telenovelă, croit dintr-o dorinţă copilărească, păstrată până acum, aproape de pensie, de a deveni scriitor.
Copil de plutaş pe Bistriţa, Moroşanu a decis să plece în lume când a terminat liceul, ca să cunoască viaţa despre care avea să scrie. Aşa a fost, pe rând, muncitor necalificat pe la un tunel, fierar betonist la Metrou, şofer de basculanta. Pe la 28 de ani i s-a năzărit să facă Dreptul, şi apoi a ajuns jurist la un CAP. 1989 l-a găsit dornic că înceapă alte aventuri, să simtă “fum de tren” cum zice el la schimbările astea dese de meserii, şi aşa a devenit ziarist la Ceahlăul. Apoi iar jurist, taximetrist şi, acum 15 ani i s-a arătat să intre în magistratură. De aici n-a mai simţit nevoia de schimbare şi zice că nu banii sunt de vină, nici statutul, ci o pornire sentimentală de a vedea oamenii “rezolvaţi”. Mai speră şi acum că va ajunge scriitor, măcar la pensie.
PROFIL. Judecătorul Moroşanu e exasperat de formalismul si rigiditatea justiţiei române
EVZ: Un domn spunea mai devreme pe hol că poate face o intervenţie la judecător, dar că asta nu se cheamă corupţie, ci rezolvarea unei probleme în România. Ce părere aveţi?
Gheorghe Moroşanu: Da, lumea mai crede şi ce a spus nu ştiu ce deştept, că “Dacă n-ai bani de avocat îţi cumperi un judecător”. E vorba aici de două stiluri – cel rigid, formalist, care nu se abate de la litera legii, si stilul mai slobod, pe care l-am adoptat eu, în care mai trec peste anumite proceduri care sunt chiar stupide la un moment dat, ca să rezolv problema omului. Evident că oamenii încep să ştie şi preferă să apeleze la ăla mai slobod. Dar de aici până la corupţie e cale lungă.
De ce v-aţi făcut judecător şi nu avocat?
Am făcut toate meseriile din lume şi la un moment dat mi s-a întâmplat să devin jurist şi am zis de ce să n-o fac şi pe asta? Ca judecător îmi place foarte mult ce fac, mă tulbură extraordinar, mă frământă şi mă ţine în viaţă. Că dacă nu mi-ar plăcea aş fi dat faliment psihic demult. Nu m-am gândit de ce nu avocat, dar acum 15 ani se intra mai greu în avocatură.
A fost mai facil să ajungeţi judecător, deci?
Atunci da. Acum, mă uit în ochii unui om, după ce i-am rezolvat problema, şi văd mulţumirea lui şi asta mă ţine în viaţă şi îmi dă sens existenţei.
Cu ce iluzii aţi intrat în sistem?
Nu prea ştiam cu ce se mănâncă acest domeniu. Şi Facultatea de Drept am zis s-o fac aşa, printre altele. Până la urmă acest “printre altele” a devenit foarte acaparator sentimental pentru mine şi am văzut că judecătorul nu trebuie să aplice nişte texte şi proceduri, ci să rezolve nişte oameni. Să-i vadă plecând mulţumiţi şi lămuriţi de aici. Mă bucur că reuşesc s-o fac. Iluzii nu mi-am făcut din punct de vedere al ascensiunii. De exemplu sunt judecător de judecătorie după 15 ani de experienţă şi aproape de pensie. Nu voi pleca niciodată de aici. Nu am avut ambiţii de promovare sau materiale. Dar descopăr acum că şi condiţiile materiale au importanţa lor. Şi nu atât pentru mine, că eu pot să mănânc mămăligă cu ceapă, dar nu pot să arăt la toată lumea că trăiesc aşa. N-am voie. Nu mai zic de comparaţia cu parlamentarii şi cu guvernanţii … Abia zilele astea am înţeles toţi că trebuie să le explicam oamenilor cum e cu egalitatea asta dintre puterile din stat şi să ne cerem drepturile.
Faceţi parte din completul specializat pe retrocedări. Aţi avut tentative de mituire, presiuni, aţi fost mituit?
Nu era necesar pentru că judecând ani de zile acest tip de procese şi nerespingând decât foarte puţine, pentru motive foarte clare, lumea a înţeles că eu sunt pentru retrocedâri, şi atunci pentru ce să mă stimuleze, dacă ştiau că lucrurile sunt tratate correct?
Deci nu v-aţi lăsat suficient de greu ca să fiţi corupt?
Cam aşa ceva. Asta mă omoară pe mine. Când un funcţionar încetineşte o lucrare sau o amână ca să bage omul mâna în buzunar. Asta mi se pare o mare mizerie. N-aş face aşa ceva nici în ultima zi a vieţii mele.
Ce salariu aveţi?
Acum nici mie nu mi-e clar. Suntem instanţa cu gradul cel mai mic, dar depinde foarte mult şi de vechime. Eu am şi un spor de preşedinte de judecătorie. Ultimul fluturaş de salariu, pe iulie, am luat 5.131, bani pe card. Spor de vechime 25%, spor de praf 15%, indemnizaţie 20%. Mai mare decât atât am avut numai în luna mai, când am luat 6.974 lei pe card. De câteva luni tot ne târguim, nu se ştie dacă luăm salariul cel mare sau cel mic. O colegă judecător începător are 3.700 de lei.
TRANSPARENŢă. Judecătorul Moroşanu nu face un secret din salariul lui
Şi ce avere aveţi acum, la 56 de ani?
Stau într-un apartament dat de comunişti acum 20 şi ceva de ani, când eram jurist la CAP. Apartamentul are 42 de mp împărţiţi în 4 camere, încercaţi un exerciţiu de proiectare… Stau cu soţia, fiica şi ginerele. Am o maşină luată în leasing. Şi un fel de două camere una peste alta, din lemn, la Hangu, unde am luat un teren la schimb cu altul dat pentru casa părintească, aflată pe fundul lacului Bicaz.
“Dacă primesc şpagă de la unul înseamnă că l-am înfundat pe celălalt, nu pot face asta!”
Dacă aţi fi ministru, cum aţi face reforma asta a justiţiei?
Miniştri sunt nişte pioni puşi de cineva. Nu e mare lucru să fii ministru, totul e să ai susţinere politică pentru ca atunci când te duci la guvern să fii ascultat. Dar, cu toată politeţea de care nu sunt în stare, vă spun: pe ministrul actual nu-l bagă nimeni în seamă. Singurul ministru valabil, spune toată lumea din mediul nostru, e domnul Valeriu Stoica. Ce ar trebui făcut? Să aibă trecere la guvern ca să i se acorde fonduri. Din cauza banilor am ajuns în situaţia asta dezastruoasă. Mie dacă-mi tai 30% din salariu acum mă duci in faliment, ca persoană fizică. Am rate, leasing, m-ai terminat financiar. Deci ministrul să obţină bani şi după aia s-o ia pe felii. Cea mai mare problemă e încărcătura de dosare. Azi a fost o glumă, de regulă am peste 100 de dosare pe şedintă. Oamenii trebuie judecaţi repede şi simplu. Pentru asta trebuie dublat numărul de judecători, de spaţii, numărul personalului auxiliar şi fondurile care se alocă acum.
Dar vedeţi că pretenţii financiare au toate sectoarele, educaţia, sănătatea. De ce v-ar plânge dumneavoastră de milă un doctor sau un profesor?
Am toată stima pentru ei. Dar noi suntem putere în stat şi nu trebuie să fim comparaţi decât cu celelalte două , altminteri ajungem de râs. Apoi, nu avem voie să facem cea mai mică afacere. Pe când doctorii au voie să aibă cabinet privat şi mai primesc recunoştinta pacienţilor, bani, produse, la modul aproape oficial, şi eu nu-i condamn pentru asta, dacă nu exagerează. Eu ca judecător nu pot face asta. Pentru că dacă primesc de la unul înseamnă că l-am înfundat pe celălalt. Medicul are un singur pacient.
Dar medicul legist? El de la cine mai primeşte? Sunt atâţia oameni în România care îşi fac meseria cum pot, fără şpăgi, pentru că nu au de la cine, şi totuşi nu au nici atâta putere sau nu sunt atât de importanţi încât greva lor să conteze…
În România este o şansă imensă pentru ca oamenii inteligenţi să câştige, să facă orice afacere. Eu n-am voie, cât aş fi de deştept, n-am voie să fac nimic altceva decât să fiu judecător. Lupta salarială cu guvernul s-o ducă foarte bine fiecare categorie cum o ducem şi noi.
INGROPAŢI. Prea multe dosare pe cap de judecător, e al doilea of al magistraţilor, după salariu
Tehnic văd că staţi binişor la dotări, n-aveţi motive să vă plângeţi.
Da, ne-a tot bombardat ministerul cu tot felul de copiatoare şi imprimante care sunt bune, nimic de zis, dar n-avem bani de hârtie. Poate era suficient un singur copiator, dar să fie bani pentru restul activităţilor. Am avut de exemplu timp de doi ani un şofer, dar nu aveam şi maşini.
De ce?
De prost organizaţi ce suntem. Unii judecători au venit cu computerele de acasă. Venim cu multe consumabile de acasă…
“Judec cu inima şi cu logica băbească”
Reacţia populaţiei nu e bună la protestul dumneavoastră. Oricum nu aveaţi o imagine bună înainte, acum mai faceţi şi grevă. Cum credeţi că se poate îmbunătăţi imaginea asta distrusă a justiţiei române?
Eu în momentul acesta încerc să trombonesc pe cineva din presă…! (râde). Ce argumente serioase are presa când spune că suntem corupţi? Aveţi doar ziceri populare…
Orice român speră să nu aibă de-a face cu justiţia pentru că ştie că procesele sunt lungi şi că după ce cheltuieşti o grămadă de bani, timp şi nervi e foarte posibil să mori cu dreptatea în mână. Concepţia asta nu s-a format degeaba…
Da, nu vă doresc nici să ajungeţi pe masa de operaţie, dar ar trebui să verificaţi. Uite, la justiţie se merge şi cu motive de bucurie, cum ar fi o moştenire. Omul face o cerere şi eu mă străduiesc ca într-un termen două să plece bucuros acasă. Şi mai povesteşte în toate cele zece comune arondate că judecătorul ăla e bun. Întrebaţi oamenii de pe Valea Muntelui cum e la Judecătoria Bicaz şi o să vedeţi…
Atunci de ce credeţi că imaginea justiţiei e atât de proastă?
Sunt şi cauze interne, dar nu vreau să vorbesc despre ele, că nu vă pot prezenta acum speţe. Apoi mai e şi formalismul acela îngrozitor al majorităţii judecătorilor. Sunt unii care nu se abat de la textul legii şi de la proceduri, chiar dacă acestea sunt pline de balast. Varianta abordată de mine e mai puţin formală, şi judec cu inima şi cu logica băbească. Dacă unui om pot să-i fac dreptate trecând peste o procedură, şi nu fac nedreptate nimanui şi niciun rău acestei societăţi, păi atunci eu calc în picioare procedura fără grijă. Dacă din cauză de procedură un om e nedreptăţit, de exemplu la plângeri penale unde poliţiştii fac procese verbale de contraveţie, atunci tot eu mă întorc şi sunt de acord cu nişte rigori procedurale, pentru că sunt de acord cu avocatul, care spune “domnule, nu m-a lăsat să scriu două vorbe, nu mi-a dat dreptul la apărare” şi atunci mizez pe chestiunea procedurală tot ca să fac dreptate.
“Descopăr acum că şi condiţiile materiale au importanţa lor. Şi nu atât pentru mine, că eu pot să mănânc mămăligă cu ceapă, dar nu pot să arăt la toată lumea că trăiesc aşa. N-am voie.”
Gheorghe Moroşanu, judecător la Bicaz
Tot n-am epuizat cauzele pentru imaginea proastă…
Omul când vine în clădirea asta vede avocaţi, judecători, pe amândoi în robă, tot un drac. Îi plăteşte avocatului onorariul, şi la urmă e posibil să fie nemulţumit şi să spună că a dat un pumn de bani şi a fost purtat pe drumuri degeaba. Dar, se fac confuzii. La mine unii oameni se adresează cu “dom’ procoror”, chiar nu dintre cei mai simpluţi. Care procuror? Eu sunt judecător. Oamenii nu ştiu , confundă şi nu înţeleg cine judecă, cine apără…
În concluzie, oamenii sunt confuzi, dar şi sistemul e greoi.
Justiţia e foarte formalistă. Eu, care sunt foarte slobod în concepţii, ma izbesc chiar la instanţa condusă de mine de formalisme exagerate şi nici eu nu le pot impune oamenilor altceva, pentru că sunt ţinuţi de rigori şi controlaţi de alţii mai sus decât mine. Sunt silit să accept şi eu şi să fiu părtaş la astfel de formalism. Să vă dau un exemplu. Acum 15 ani când eu am intrat în magistratură venea omul cu o hotărâre judecătorească la care trebuia făcută formula definitivă, investită cu titlu executoriu, după care executată de un executor. Preşedintele scria pe cererea omului toate astea într-un text mic. Acum s-a ajuns, nu ştiu prin ce minuni şi schimbări legale ca pentru aceste trei operaţiuni rezolvate înainte cu un semnătură, să se facă trei dosare. Innebuneşti, se dau termene, primeşte omul citaţie. Când dintr-o notiţă de preşedinte rezolvai trei probleme. Tot de undeva de sus au pornit astea, unde sunt nişte minţi încâlcite.
Cum vedeţi ieşirea din criza asta?
Să ne reaşeze la locul nostru între cele trei puteri ale statului. Apoi rezolvarea finanţării gobale. Sunt o grămadă de intanţe care nu au cu ce plăti citaţiile şi curentul. Ce rost are să te mai faci că judeci dacă nu poţi să comunici hotărârea şi să citezi experţi? De zeci de ori a venit agentul care ducea citaţiile la poştă şi ne spunea că le-a dus, dar zac undeva într-un colţ că nu le ia nimeni în seamă, că nu-s platite. Tribunalul se mai umilea pe la poştă, la nivel central ministerul cu conducerea poştei se mai târguiau, hai mai îngăduiţi-ne, şi anul ăsta s-a ajuns la apogeu cu situaţia asta. Poşta se umple de citaţii care zac acolo şi nu pleacă nicăieri.
ASPECT. Judecătoria Bicaz arată bine numai de departe
DETALIU. Chiar dacă a rămas cu însemne mizere, justiţia mai ţine steagul sus
Spune-ţi părerea!
Nici un mesaj postat până acum