La Ploieşti, Revoluţia a început de Moş Nicolae

„Înainte de a porni nebunia, lumea ajunsese în pragul disperării. Eu lucram la fosta fabrică de produse lactate şi oamenii se băteau la propriu pe o sticlă cu lapte sau un pachet de unt”, îşi aminteşte Viorel Bulgaru, un alt revoluţionar.

Cei doi s-au întâlnit pe 22 decembrie, în Casa Albă, atunci când comuniştii au predat puterea celor peste 30.000 de oameni strânşi în centrul Ploieştiului.

Trupele de represiune au fugit

Pentru a ajunge în piaţa mare, revoluţionarii au avut de înfruntat cordoanele miliţiei şi securităţii postate la prima oră în faţa marilor coloşi industriali. „În noaptea dintre 21 şi 22 decembrie, femeile care lucrau în schimbul al treilea la fabrica 1 Mai au aprins lumânări în memoria morţilor de la Timişoara. Toată lumea auzise la postul Europa Liberă cum oamenii erau împuşcaţi pe străzi la ordinul lui Ceauşescu. A fost semnalul că trebuie să ieşim şi noi în stradă. Ne-am adunat în curtea întreprinderii aproape 10.000 de oameni şi am început să strigăm „Libertate” şi „Jos Ceauşescu”. În faţa porţilor erau miliţieni, care au şi tras câteva focuri în aer. Atunci, mulţimea a dat năvală şi i-a copleşit numeric. Au fugit ca potârnichile”, povesteşte Daniel Perju, pe atunci salariat al uzinei 1 Mai.

La prânz, în Centrul Civic s-au adunat câteva mii de oameni, majoritatea angajaţi ai întreprinderilor de pe platforma industrială a Ploieştiului.

Miliţienii şi-au trimis nevestele să predea armamentul

În câteva ore, revoluţionaii au ocupat birourile conducerii comuniste ale judeţului şi oraşului şi, până seara, majoritatea clădirilor instituţiilor publice.

„Eu am ocupat sediul Inspectoratului Judeţean de Miliţiei Prahova, unde nu am mai găsit pe nimeni. De frică, miliţienii îşi trimiteau soţiile şi copiii la sediu să predea armamentul din dotare. Şi mie mi-a fost frică, în noaptea de 22 spre 23 decembrie, când am rămas să apăr clădirea, să nu vină peste noi luptătorii de la securitate să ne omoare”, spune Viorel Bulgaru.

Revoluţionarii s-au organizat într-un front judeţean al salvării naţionale, care a asigurat liniştea şi ordinea publică până la primele alegeri din 1990. Dovadă este paguba foarte mică, bunurile distruse sau dispărute fiind estimate la aproape 30.000 de lei, potrivit raportului oficial al autorităţilor din acele vremuri.

„La noi nu s-au spart magazine ca să se fure diverse obiecte. Chiar şi produsele alimentare din popotele unităţilor de miliţie sau securitate au fost călcate în picioare de revoluţionari, în semn de protest, deşi aceştia făcuseră foamea atâtea decenii”, conchide revoluţionarul Perju.

Lozinci strigate de revoluţionari

„Pentru Timişoara, pentru toată ţara!”
„Democraţie! Libertate! Jos dictatorul!”
„Alegeri libere!”
„Nu suntem fascişti!”
„Trăiască România liberă!”
„Moarte tiranilor!”