“Din vagonul meu, am supravieţuit doar opt"

Avea 19 ani ÅŸi în acea zi de 30 iunie, cu simÅ£urile amorÅ£ite, cu ochii închiÅŸi, s-a întâlnit cu destinul. A văzut, la o margine de vis, o fermă, lanuri mari de grâu ÅŸi pe el în mijlocul tabloului. A simÅ£it atunci, ca un poet, că nu îi e frică de tine, moarte. A repetat în gând, ca un copil trimis după cumpărături: “Eu voi ieÅŸi viu din vagonul ăsta. Eu voi ieÅŸi viu. Eu voi ieÅŸi viu…”.

“Eu am ce am cu zidanii”

Istoria asta începe mai devreme, într-un IaÅŸi în care evreii erau la fel de mulÅ£i ca românii, ÅŸi antisemitismul se preda de la catedră, cobora în stradă ÅŸi rănea. Profesorul A.C. Cuza ajungea să ocupe funcÅ£ii-cheie în fragila democraÅ£ie românească ÅŸi perora fanatic împotriva “zidanilor”. Iancu Å¢ucărman nu uită: “AÅŸa vorbea el, cu “z” în loc de “j””. Biografii xenofobilor ar face bine să fie atenÅ£i: “A.C. Cuza avea o amantă evreică, ÅŸtia tot cartierul. Când era întrebat de treaba asta răspundea: “Dragă, eu n-am nimic cu zidovcuÅ£ele, eu am ce am cu zidanii””. CuziÅŸtii ÅŸi legionarii (care-ÅŸi aveau rădăcinile ÅŸi trunchiul tot în Moldova) erau o prezenţă constantă ÅŸi agresivă ÅŸi pe strada lui Å¢ucărman, pe Sărăriei, la sfârÅŸitul anilor ‘30. Familia lor, una de mici burghezi, era o Å£intă predilectă ale atacurilor antisemite: “Mereu ne trezeam cu geamurile sparte”. 

29 iunie 1941 a picat într-o duminică ÅŸi într-o atmosferă încinsă, de război, mirosind a propagandă ÅŸi a gloanÅ£e. “Unde locuiam noi erau 67 de apartamente ÅŸi nu ÅŸtiu dacă în acea curte trăia vreun creÅŸtin. La 8 ÅŸi jumătate, de dimineaţă, am auzit niÅŸte bătăi în uşă. Veniseră după noi un poliÅ£ist, un soldat ÅŸi doi civili. Eu, tata ÅŸi încă o rudă am fost ridicaÅ£i”.

Când timpul a fost arestat

O precizare: Iancu Å¢ucărman ÅŸtie cât era ora, fiindcă avea un ceas la mână. Nu mult mai târziu de la acel “8 ÅŸi jumătate”, un plutonier i l-a smuls: “Lasă, jidane, că tot n-o să mai ai nevoie de el acolo unde mergi”. Atunci, ceva în tânărul Å¢ucărman a stat, ca un ceasornic. Tatăl i-a spus în idiÅŸ, cu o voce ca un resort rupt: “Fie aceasta o jertfă pentru sufletul tău”. În curtea chesturii, a stat, întins pe jos, până a doua zi în zori. Cei care au încercat să sară gardul spre cinematograful “Sidoli” au murit seceraÅ£i sau au sfârÅŸit ca în amintirile pe care Leonard Zăicescu le-a depănat acum două săptămâni în pagina aceasta, cu sufletul în palmă.

PuÅ£ini, printre care ÅŸi tatăl lui Iancu, au avut noroc: au scăpat doar cu un bilet de “liber”. Unii, nu mulÅ£i, au primit misiunea de a merge ÅŸi a vesti că toÅ£i evreii din oraÅŸ trebuie să se prezinte la chestură pentru a primi biletul. Cine urma să fie prins pe străzi fără el risca să fie împuÅŸcat. SoÅ£ia lui Iancu Å¢ucărman, care păstrează ceva din tristeÅ£ea unui înger cu vârstă, are o scurtă intervenÅ£ie. Glasul ei slab se răspândeÅŸte greu în apartamentul din Drumul Taberei: “Nouă ne-a zis mama că mai bine murim în casă, decât să mergem la chestură. AÅŸa am scăpat”. Era o capcană: mulÅ£i dintre cei care s-au dus după biletul pentru libertate n-au primit decât moarte.

ÎN TREN

Un om cu un trenci în mână se întreabă cine este

Iancu Å¢ucărman a stat lângă oblon. A auzit vocea care număra, a urmărit-o până la capăt, până la numărul 137, când vocea a spus: “ÎnchideÅ£i vagonul”. A văzut ÅŸi mâna care a bătut cuiele care răpeau dreptul la aer. Obsesia pentru exactitate nu l-a părăsit niciodată: “Erau cuie “de 15”. Åžtiu pentru că am copilărit într-o prăvălie de metale feroase. Cel care a bătut scândurile era un funcÅ£ionar de gară prea zelos. Holocaustul în România, oameni ca el l-au făcut: zeloÅŸii ÅŸi autoritatea antonesciană. Åžapca de la uniforma ceferistului o am ÅŸi acum în faÅ£a ochilor”. Vagonul avea pe jos un strat de bălegar de grajd, pe care era presărat praf de var nestins. După ce trenul a pornit, bălegarul ÅŸi varul au început să degaje o insuportabilă căldură: “ToÅ£i cei închiÅŸi în vagon am început să ne scoatem îmbrăcămintea, unii după un timp rămănînd chiar goi. Atunci ne-am dat seama că ceva tragic se va întîmpla cu noi”.

“Apă” ÅŸi “aer”, des ÅŸi în zadar

Trenul a continuat să meargă, insensibil la suferinÅ£e, făcând manevre dese, opriri pe linii secundare: “În prima oră n-a murit decât un singur om. Îl cunoaÅŸteam, era un sportiv al IaÅŸiului, un gimnast. Am înÅ£eles că în condiÅ£ii extreme rezistă cel mai bine cei cu cerinÅ£ele cele mai puÅ£ine faţă de mediul înconjurător”. “Apă” ÅŸi “aer” au fost cuvintele care s-au strigat acolo cel mai des ÅŸi în zadar.

 La final, trenul a oprit “pe o linie care dădea într-un imaÅŸ: “Din vagonul meu, am trăit doar 8! Lângă mine au murit 129 de oameni! În celalalte au fost mai mulÅ£i supravieÅ£uitori. Am văzut cum unii s-au aruncat spre un iaz să bea apă. Au căzut la pământ ÅŸi nu s-au mai ridicat!”. Când a plecat de acasă, Iancu Å¢ucărman a luat cu el un trenci. De ce acest accesoriu vestimentar extravagant pentru căldurile unei veri insuportabile? “Eram deja obiÅŸnuiÅ£i cu bombardamentele, când ne ascundeam în beci. Nu ÅŸtiam ce va urma, am fost prevăzător, îmi dădea un sentiment de securitate”.

“Iată, sunt ca un milog…”

Acest trenci este în centrul unei întâmplări suprarealiste, care ar putea face obiectul unui scurtmetraj colosal: “Å¢in minte ÅŸi nu-mi pot explica nici până acum: când am coborât din tren, acolo, printre toÅ£i morÅ£ii aceia, eu căutam un loc unde să nu fie noroi, ca să-mi pot aÅŸeza trenciul fără să-l murdăresc! Mai târziu, când ne-au dus la sinagogă, eu stăteam cu trenciul în mână ÅŸi mă întrebam: “Dumnezeule, cine sunt eu astăzi?””.  Acolo i s-a dat un ceai. “Primul meu gând a fost: iată, sunt ca un milog... Am sorbit ÅŸi am crezut că mor, am tuÅŸit o jumătate de oră, atât eram de deshidratat…”.

VEDERE DIN PODU ILOAIEI

”Eram ca un străin. Nici eu nu m-am recunoscut”

Cei  care au trăit dintre cei alungaÅ£i din IaÅŸi au fost daÅ£i în grija familiilor de evrei din Podu Iloaiei. “Eu aveam o rudă mai îndepărtată, acolo, care mă cunoÅŸtea, totuÅŸi, bine. Când m-a văzut, după ce am ieÅŸit din tren, m-a întrebat: “Tu eÅŸti  Iancu?”. În gândul meu am zis: “A înnebunit ÅŸi ăsta!”. Apoi, când am trecut pe lângă prima oglindă, m-am oprit ÅŸi m-am privit. Eram ca un străin. Nici eu nu m-am recunoscut! Ochii mi se pierduseră în orbite, buzele, supte, nu se mai atingeau, nu mai arătam a om. Eram complet desfigurat”. La Podu Iloaiei a stat până pe 24 noiembrie. Când i s-a adus prima oară o carte poÅŸtală, a scris grăbit: “Nici nu vă închipuiÅ£i prin ce chinuri am trecut…”. Apoi, s-a mai gândit, a rupt-o, ÅŸi a scris altfel, ca după o călătorie reuÅŸită: “Dragii mei, vă fac cunoscut că am ajuns cu bine la Podu Iloaiei. Cu drag, Iancu”. Vederea a ajuns însă târziu: “Neprimind nicio veste de la mine, tata a crezut că nu mai are fiu. Mama murise în 1939, la 50 de ani, bine că n-a văzut toate nenorocirile care au urmat! Tata ÅŸi-a lăsat barbă ÅŸi a spus o rugăciune pentru mine”. A muncit la o câmp. Când a avut de ales între a munci într-un atelier ÅŸi în aer liber, a ales sub greutatea visului: afară. A dormit într-o magazie a gazdei sale, pe jos, peste câteva paie.

Un fel de stafie într-o gară

Pe 24 noiembrie, a auzit un jandarm spunând aÅŸa: ”PlecaÅ£i acasă! SunteÅ£i liberi!”. Întoarcerea a durat o jumătate de oră: ”Parcă mă ÅŸi văd acum, singur, în gară, neîndrăznind să cred că mai am atât de puÅ£in până acasă. Mă gândeam: ”Vor crede că sunt o stafie…”. Când am ajuns, am văzut că din curtea noastră mai trăiau doar 15 bărbaÅ£i”. Mai târziu, în mai 1945, Iancu Å¢ucărman s-a înscris la Facultatea de Agronomie. Avea un vis de urmat. Åži mai târziu, a ajuns să lucreze cu calculatoarele. Într-o zi a avut o revelaÅ£ie: ”Dacă pot să programez o maÅŸinărie, de ce să nu mă programez ÅŸi pe mine: ”Azi mă simt bine!”. FuncÅ£ionează! Dar să nu uitaÅ£i, la urmă, să spuneÅ£i ÅŸi ”Execută”, căci altfel calculatorul e un tâmpit sinistru…”.

Nebunii se Å£in întotdeauna de cuvânt

Acum, Iancu Å¢ucărman se programează să fie fericit, ar vrea să cânte la vioară, dar nu mai poate. Åži-a schimbat recent Dacia 1100, la care n-a vrut să renunÅ£e o viaţă. A dat-o la programul ”Rabla”. Åži-a luat în schimb o maÅŸină minusculă, cu origini asiatice, ÅŸi spune că a intrat într-o nouă dimensiune. UrmăreÅŸte politica internaÅ£ională ÅŸi se minunează ÅŸi se revoltă când îl aude pe Ahmadinejad: ”Omul ăsta a spus că vrea să radă Israelul de pe hartă. Lumea zice că e nebun ÅŸi-l lasă în pace. GreÅŸit! Ar fi trebuit să învăţăm de la Hitler că nebunii se Å£in întotdeauna de cuvânt. Hitler a fost corect: a zis de la început, din ”Mein Kampf”, ce vrea să facă, ceilalÅ£i n-au ÅŸtiut sau n-au vrut să citească…”. Repetă ultimele cuvinte, ca pe un descântec, cu care ar putea alunga ceva rău: ”Nebunii se Å£in întotdeauna de cuvânt…”.