Luni începe POSTUL PAȘTILOR. Cum postim?

Capitolul 22

1. Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului,
2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.
3. Nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui Îi vor sluji Lui.
4. Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor.
5. Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.
6. Şi îngerul mi-a zis: Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate şi Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi cele ce trebuie să se întâmple în curând.
7. Şi iată vin curând. Fericit cel ce păzeşte cuvintele proorociei acestei cărţi!
8. Şi eu, Ioan, sunt cel ce am văzut şi am auzit acestea, iar când am auzit şi am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea.
9. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii, şi cu cei ce păstrează cuvintele cărţii acesteia. Lui Dumnezeu închină-te!
10. Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape.
11. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.
12. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.
13. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.
14. Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate!

15. Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!


16. Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa.
17. Şi Duhul şi mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi cel însetat să vină, cel ce doreşte să ia în dar apa vieţii.
18. Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta;
19. Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta.
20. Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!
21. Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin.

NOTA: \"15. Afară câinii ..........\" = Afară sectarii !!!

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Foarte multi oameni, datorită unor mari necazuri pe care le au în viată si lipsei de experientă si practică bisericească, cad în necredintă sau, mai mult, unii chiar ajung la sinucidere. Pentru o persoană care nu crede în existenta lui Dumnezeu, viata nu are sens.

Este foarte greu când cineva excelează în această atitudine de respingere a bunătătii divine. Sunt momente si momente în viată. Ispita satanei îi împinge pe unii să nu mai creadă în Dumnezeu.

Bine ar fi să se întoarcă, să-i lumineze Dumnezeu si să-si observe păcatul. Bunul Dumnezeu, în orice moment, ca un părinte asteaptă să ne întoarcem si să-i recunoastem paternitatea.

Cei care îmbătrânesc în necredintă sunt de compătimit. Credinta este un reazem, un sprijin, o sperantă, un ajutor efectiv pe care-1 simti doar dacă nu-i alterată simtirea, este un sens al vietii noastre pământesti.

Ce rost ar mai avea viata noastră, ce rost ar mai avea ratiunea noastră care ne face să fim stăpânitori ai acestei lumi dacă nu credem în Dumnezeu?! Necredinta în Dumnezeu este o autoîntunecare, o autoîndobitocire.

Animalul nu are minte, însă omul o are si nu o valorifică cum spune psalmistul David: Omul, în cinste fiind, n-a priceput si s-a alăturat dobitoaceler celor fără de minte\" (Ps. 48, 12).
Aceasta este dorinta lui să se asemene animalelor celor care nu au minte. Toată viata trebuie să luptăm cu gândul ce ne vine referitor la necredinta în Dumnezeu si să-l alungăm.

La acest păcat al necredintei ajung cei ce nu au o educatie religioasă din copilărie, cei care nu au un exemplu de credintă în familie (părinti necredinciosi sau indiferenti), cei care nu au nici o tangentă cu Tainele Bisericii etc.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

...dar stiti cind a aparut pentru prima oara notiunea de \"postire\" ?... Ei bine, cred ca nu stiti. Primii credinciosi ai Fiului lui Dumnezeu, pe vremea romanilor (sec. 1 pina prin sec. 7 - 8) nu cunosteau acest termen si nici nu aveau motive sa implice renuntari la ceva normal cu scopul de-a dovedi ceva... In epoca feudala insa, lucrurile s-au schimbat ! Locuitorii (si lucratorii) paminturilor - stapinite de clasa feudala - trebuiau hraniti si ingrijiti de acestia!... Ce bine a venit atunci propunerea de-a introduce (ca o dovada in crez) renuntarea la carne (alimentul cel mai scump pe vremea aceea!) din alimentatia populatiei! pe o perioada limitata, desigur, pentru ca se stia de asemenea importanta proteinelor in refacerea fortei de munca necesara... Desigur, cu sprijinul bisericii cea mai inalta instanta in societate, altfel nici nu se putea... In fine, vremurile s-au schimbat, carnea a devenit aliment mai raspindit si mai accesibil, dar ideea in sine de-a demonstra ceva printr-un gest de stapinire fizica, psihica, de renuntare la o placere a ramas pina astazi! Biserica (catolica) nu mai pretinde de mult renuntul la consumul de carne, deoarece a aflat ca sint deja multi vegetarieni care si asa nu mai consuma...! cum nu mai pretinde nici vizitele dese, saptaminale, la slujbe... Astazi, formularea ar suna cam asa: postirea se concretizeaza prin renuntarea (limitata in timp!) la ceva cit mai agreat, placut, dorit posibil din viata ta, ca o fi fumatul (daca esti fumator), ca o fi accesarea internetului din placerea personala (daca esti un abonat zilnic, bineinteles...)

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Poza foarte sugestiva. Indoctrinarea copiilor are loc numai la noi si in țările musulmane.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Nu postim de nici un fel, biblia este o carte inventata. are o multime de greseli grosolane, ce este aia sa crezi in ce a scris altul intr-o carte ? ba, voi sunteti nebuni, sau ce ? adica daca Mahomed a scris ceva, care-i baiul ? cine poate sa demonstreze ca X sau Y, a primit inspiratie divina ?

Potopul nu a existat, evolutia este ceva demonstrat, daca a existat evolutie nu are rost pacatul original, deci nici sacrificiul lui Hristos etc.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Degeaba va fi post caci ortodilii tot vor baga căcat in ei ca niste sparti. Le urez pofta buna si cale batuta pe drumul catre Zgubiliticul Zburator.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

de Mihai Popa



Omul, prin procesul chimic de metabolism, incorporeaza elemente chimice din mediul exterior in mediul interior pe baza individualitatii organismului sau.

Astfel, substanta primita din exterior este metabolizata, transformata in compusi chimici din care se alcatuieste trupul omenesc, devenind tesuturi si organe.

Dar tesuturile si organele noastre mor in fiecare clipa si, de aceea, sunt inlocuite, tot in fiecare clipa, prin procesele chimice permanente de la nivelul celulelor.

Principala functie a celulei este nutritia, termen care poate tine locul termenului de \"metabolism\". Nutritia inseamna viata. In cadrul proceselor metabolice de nutritie, celula furnizeaza organismului si energia de care acesta are nevoie.

Pentru a fi utila organismului, deci celulelor, hrana trebuie radical transformata in compusi chimici care pot fi primiti de catre celule.
Celula primeste proteine, zaharuri si grasimi, iar cu ajutorul enzimelor, ea divizeaza acesti compusi in fragmente din ce in ce mai mici. Apoi, tot celula recompune fragmentele in substante complexe, pe care le incorporeaza in propria sa substanta, realizand astfel permanenta inlocuire a tesuturilor noastre.

Schimburile chimice la nivelul celulelor isi mentin ritmul si in cele mai vitrege conditii, adica si in situatia in care organismul nu mai este hranit. In acest caz, celula consuma substante din rezervele organismului.

Orice schimb chimic produce deseuri la nivel celular. Cand aceste deseuri devin importante, ele perturba mecanismele de nutritie, in special in prima lor componenta, aceea de fragmentare a substantelor primite de celula.
Mai pe intelesul tuturor, celula rupe aceste substante conform unor scheme precise pentru a obtine niste compusi precisi; exactitatea este esentiala, fiindca altfel acesti compusi nu pot fi folositi mai apoi.


Din diverse cauze, printre care se numara si acumularea acestor deseuri, celula face la un moment dat o greseala: in loc sa rupa corect o substanta, o fragmenteaza aberant, ceea ce rezulta din aceasta operatie fiind un compus pe baza caruia nu se poate sintetiza nici o substanta utila, fiind si nociv in acelasi timp.

Asemenea compusi aberanti sunt celebrii \"radicali liberi\", iar nocivitatea lor este data de faptul ca pot afecta ADN-ul, informatie genetica necesara celulei pentru a functiona.

Deci, nutritia, esentiala vietii, este in acelasi timp cauza imbatranirii si mortii si se afla la originea unor afectiuni extrem de grave, cum ar fi cancerul.

Revenind la problema bolii, trebuie facute cateva precizari:
•
•
•
• bolile infectioase sunt boli de atac, produse de agresiuni asupra organismului; ele sunt rezultatul virusilor si bacteriilor patrunse in corp. Chiar si o banala \"raceala\" este, in realitate, o viroza, iar o amigdalita este o infectie bacteriana;
•
• bolile degenerative sunt rezultatul fie al lipsei unor hormoni (de pilda cazul diabetului), fie al absentei unor vitamine sau a altor elemente chimice necesare organismului;
•
• bolile fara leac cele mai grave au la origine ceea ce am putea numi \"auto-intoxicatia\", adica prezenta in organism a unor substante nocive produse chiar de tesuturile umane.

Cea mai mare parte a cazurilor de cancer se pot explica prin aceasta notiune de \"auto-intoxicatie\" prin care radicalii liberi pot deregla informatia genetica a celulei, prin afectarea lantului ADN, perturband ritmul de multiplicare a celulelor, in urma careia se formeaza tesuturile.

Tumorile maligne sunt dezvoltari aberante ale unui tesut, rezultate in urma unei multiplicari celulare incorecte.

Perturbarea procesului de diviziune celulara se datoreaza erorilor ivite in mecanismul de nutritie, iradierilor puternice sau indelungate, atmosferei din ce in ce mai poluate din orase, stilului de viata caracterizat prin stress, supraalimentatie si sedentarism.

Mancam si bem ceea ce ne place, nu neaparat ceea ce ne face bine. In tot ceea ce priveste stilul de viata, ne-am departat de natural, de ceea ce-i prieste organismului.
De pilda, unele mecanisme fiziologice esentiale, numite functii adaptative, sunt din ce in ce mai putin folosite. Prin aceste functii, organismul se adapteaza la modificarile mediului exterior, mecanismul de termo-reglare fiind una din aceste functii.

In atmosfera vietii modeme de astazi, aceste functii au ajuns aproape nefolosite, ele fiind inlocuite cu mecanisme artificiale, de investitii ale omului in perpetua sa cautare a maximei placeri prin efort minim.

Stingerea functiilor adaptative duce la disparitia functiilor fiziologice importante. Organismul nostru, creat de Dumnezeu cu legi precise de functionare, este dereglat datorita acestor schimbari petrecute intr-un interval foarte scurt de timp.

Am inlocuit din dieta noastra produsele naturale, imbuibandu-ne cu o gramada de otravuri bine ambalate.
S-a perturbat de asemenea pana si ritmul alimentatiei.
Frecventa si mai ales abundenta meselor noastre au facut sa dispara o functie esentiala a organismului nostru, aceea de adaptare la lipsa hranei.
Societatea contemporana, facand din ce in ce mai putin efort fizic, ar fi normal sa manance mai putin. S-a intamplat insa invers: sedentarismul lumii contemporane este asociat unei abundente alimentare incredibile.

Singurul obicei bine incetatenit, prin care s-a pastrat functia de adaptare la lipsa de hrana, este postul. El este urmasul normalitatii alimentare pe care am uitat-o de mult. Exista o ordine, o intelepciune in asezarea posturilor:
•
•
•
• postul Pastilor se tine primavara si reprezinta cea mai benefica si mai radicala cura de dezintoxicatie, fiindca in mesele zilnice apar o multime de plante cu efecte depurative (diuretice);
•
• postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel si postul Adormirii Maicii Domnului deschid vara si, respectiv, anunta venirea toamnei, dispunerea lor fiind deosebit de utila in cadrul igienei alimentare din acea perioada a anului;
•
• postul Craciunului este ultima perioada de detoxificare din cursul anului.

Acestor intervale de post le corespund perioade fara oprelisti alimentare, in care gastronomia romaneasca se desfasoara in toata bogatia sa.

In timpul unei perioade de post negru intra in actiune o multitudine de mecanisme subtile in care este implicat intregul organism, pana la nivelul celular:
•
• lipidele din tesuturile sub-cutanate sunt consumate;
•
• arderile se obtin si pe seama proteinelor din tesutul muscular;
•
• tot ce este in exces in trupul nostru se consuma, tot organismul participand la efort.

Cea mai mare parte a \"miraculoaselor\" vindecari de cancer sunt asociate unui regim alimentar foarte sarac in proteine animale, grasimi si zaharuri.
Sub numele de cancer se ascund diverse tumori maligne caracterizate de inmultirea aberanta a unor celule care au degenerat; acestea invadeaza tesutul in care au aparut si, prin metastaza (fiind transportate prin vasele de sange sau prin sistemul limfatic), prolifereaza in noi zone ale organismului.
Interesant este insa faptul ca organismul nu poate, practic, lupta impotriva acestor tumori.
Sistemul imunitar nu reactioneaza cum ar trebui, fiindca nu considera noile tesuturi surse ale unei agresiuni. Ele nu sunt in mod fundamental straine organismului pe care-l invadeaza si de aceea nu sunt distruse.

Medicina, in lupta impotriva unui inamic atat de perfid, cunoaste trei mari mijloace:
•
• extirparea chirurgicala a tumorilor;
•
• chimioterapia prin citostatice;
•
• radioterapia.

Solutia chirurgicala se preteaza in situatiile in care cancerul a fost depistat devreme, iar celelalte mijloace au ca scop incetinirea sau chiar stoparea multiplicarii celulare in tesuturile canceroase, adica oprirea dezvoltarii tumorilor, fie prin substante chimice, fie prin iradiere.

Exista, in medicina populara, atat de dispretuita astazi plante cu efect anticancerigen, o parte din aceste plante urmand a fi prezentate in aceasta lucrare. Dar la fel de important este regimul alimentar.

Tumorile sunt considerate de catre organism tesuturi normale si, din acest motiv, sunt perfect irigate; toate substantele necesare dezvoltarii lor le parvin din abundenta. Dar, intr-o perioada de abtinere de la hrana, organismul incepe sa consume din propria sa substanta, tot ce este in exces contribuind la acest efort de a mentine necesarul energetic fara \"aprovizionare\" din exterior.

Dupa ce lipidele din tesuturile subcutanate sunt consumate primele, organismul foloseste, intr-o ordine precisa, tot ce poate fi necesar arderilor.
Din moment ce pana si proteinele din tesutul muscular sunt consumate, este logic ca tesuturile bolnave, tumorile maligne, sa fie si ele utilizate.

Explicatiile de mai sus, asa simplist cum au fost enuntate, sunt singurele care pot arunca o raza de lumina asupra asa numitelor \"vindecari miraculoase\" in care postul apare ca o constanta. Natura este cel mai bun medic si abtinerea de la hrana a organismelor bolnave este o regula. Sa ne aducem aminte de reactia in fata bolii a unui animal bolnav care este mult mai normala decat a noastra. El refuza orice fel de hrana, multumindu-se cu putina apa.

S-a observat, chiar si statistic, ca in \"vindecarile miraculoase\" exista o relatie intre aceste cazuri si ceea ce se numeste \"stare de rugaciune\", \"starea mistica\".
Indiferent daca suntem credinciosi si intelegem ca rugaciunile pot fi implinite sau daca suntem rationalisti si ajungem la concluzia ca auto-sugestia face minuni, realitatea ramane: exista oameni care se vindeca in cazuri pe care medicina le considera pierdute, iar, in vindecarea lor, o anumita stare de spirit - specifica momentelor in care ne rugam cu credinta nestramutata - are o importanta covarsitoare.

Trebuie sa fim convinsi ca vindecarea adevarata nu se datoreaza doar regimului alimentar, stilului de viata si ceaiurilor de plante pe care le-am baut; toate acestea nu ar fi de ajuns fara acea convingere intima stimulata de rugaciune, ca bunatatea lui Dumnezeu se poate revarsa asupra omului in suferinta, vindecandu-l.

Mergand pe firul acestei dimensiuni spirituale, putem cita in continuare cuvintele Mantuitorului nostru: \"Eu sunt calea, adevarul si viata\" si tot Domnul nostru Iisus Hristos ne indeamna: \"Rugati-va neincetat\".
Mantuitorul nostru este viata pentru ca ne-a rascumparat din pacatul savarsit in urma neascultarii protoparintilor nostri Adam si Eva, care au creat pe pamant boala si moartea.

Mantuitorul ne-a repus la dispozitie energiile harice necreate ale Duhului Sfant, care vor ajuta celulele organismului nostru sa-si implineasca functia de nutritie normal, suplinind in acelasi timp lipsa de energie rezultata in urma abtinerii de la mancare (vezi anexa 2).

In anul 1940 cercetarile americanului Edward Howell au adus o noua lumina fudamentului stiintiific al rigorilor ascetice crestine, prin descoperirea faptului ca enzimele sunt purtatorii si producatorii de viata in alimentatia noastra.
Enzimele pot fi gasite numai in hrana vie, nefiarta, care, de altfel, a fost utilizata de toti sfintii nevoitori crestini de-a lungul timpului.
Ele sunt niste fermenti specifici ce sustin scanteia de viata, actionand viata vegetativa, toate celulele vegetale si animale, imprimand oricarei fiinte particularitatea specifica, individualitatea proprie, cladind organele acesteia, mentinandu-le functiunea, neexistand nici o divizare celulara, nici o crestere si nici o reproducere fara ele.
Acestea sunt administratorii si executorii pe care Creatorul i-a pus in orice creatura vie.
Ele dirijeaza procesele chimice in fiecare organ al omului, al animalelor si plantelor, ca si cum ar putea gandi.

In corpul uman exista doua categorii de enzime. Dintr-una fac parte asa-numitele indogame, numite si fermenti. Acestea sunt realizate de glandele digestive si reglementeaza astfel digestia. Celelalte enzime propriu-zise, care intereseaza in problema noastra, sunt exogamele. Acestea conduc actiunile mai sus amintite si indeosebi realizeaza metabolismul in celule, fiind mult mai importante decat vitaminele care exercita mai curand functia de substante ajutatoare ale
enzimelor si de \"curieri\" ai acestora.
In contrast cu fermentii digestivi, corpul nostru nu poate produce singur aceste exogame, fiind procurate din afara, cu ajutorul alimentatiei, ca si vitaminele.
Toata aceasta putere si frumusete scanteietoare, pe care le-au desfasurat enzimele, intai intr-o planta tanara, gata sa incolteasca, in zarzavat sau in fruct, ni le ofera noua, fiindu-ne daruite ca parti componente ale alimentatiei de cruditati, in noul lor cerc de actiune, si anume in celulele propriului nostru corp, pentru vietuirea noastra sanatoasa.
Aceasta determinare inteleapta a enzimelor nutritive constitute legea naturii. Acesti gestionari vii controleaza toate functiile corpului. In glande, de exemplu, conduc cu mana indemanatica procurarea hormonilor, in ficat functioneaza ca chimisti inteligenti, in rinichi si glandele pielii enzimele ingrijesc ca sangele sa fie curatat bine.

Cu cat alimentatia noastra contine mai multe enzime proaspete, cu atat mat multa viata noua se rezerva in corp si pot fi formate mai multe celule tinere.
Acestea inseamna energie, mai multa rezistenta, mai multa imunitate impotriva bolilor, inseamna frumusete, o buna functionare a glandelor si, ca atare, o buna reglementare a greutatii corporale, curatire a sangelui si a tesutului celular de tot felul de substante reziduale, de aici vindecare de artrita (una din cele mai neplacute depozitari), calculi biliari, arteroscleroza, boli de inima, vindecare de cancer si de o serie de alte boli (hipertensiunea, anghina pectorala si impiedica infarctul miocardic).

Daca poate curata si vindeca, prezenta enzimelor va putea cu atat mai mult sa fereasca de toate aceste suferinte, mai ales in ceea ce priveste neplacerile varstei. Cu cat omul este mai tanar, cu atat corpul este mai bogat in enzime.
Prin imbatranire, acestea scad si, odata cu ele, scade si puterea de viata.
De aici rezulta ca persoanele mai in varsta au indosebi nevoie de o alimentatie bogata in enzime. Astfel, vor fi ferite de oboseala si de neplacerile batranetii.

Pierderea cea mai importanta, ca urmare a lipsei de enzime, o constitute devalorizarea sarurilor nutritive, ca: fosforul, calciul, sulful, fierul si multe altele, din care cauza iau nastere boli suparatoare si altele sunt favorizate.
Chimistii sustin ca prin fierbere se distrug sarurile nutritive. Ei au dreptate, dar ceea ce se pierde la fiert, sunt enzimele, care sunt legate organic de saruri. Fara enzimele corespunzatoare, aceste saruri nu pot fi transformate in corp. De aceea raman, in cea mai mare parte, fara valori organice, transformandu-se in saruri minerale anorganice.
Alimentatia naturala (nefiarta) fereste de carii dentare si de multe alte boli distrofice ca: artroza, sciatica, dureri ale articulatiilor soldurilor si ale coloanei vertebrale.

Paralel cu lipsa de saruri minerale, inainteaza umplerea sangelui si a organelor cu sedimente, ceea ce are ca urmare o alta serie de boli. Alimentele fierte dovedesc o mai mare cantitate de deseuri si acizi care ajung in sange, pentru ca apoi sa fie eliminate, cum este normal. Dar, deoarece organele excretoare nu sunt dezvoltate pentru o asa mare cantitate, acestea se depun in mare parte in corp si pricinuiesc suferinta.
Unii acizi care se strang in muschi si in incheieturi se cristalizeaza si dau nastere la reumatism si artrita. Alte substante nefolositoare se depun in alta parte si dau nastere la arterioscleroza, hipertensiune arteriala, boli de inima, calculi biliari, boli de piele si nenumarate alte suferinte.

Acelasi cercetator american, Edward Howell, sustine ca si cauza tuturor bolilor infectioase este aceeasi: sedimentarea din cauza unei rele alimentatii. Se arunca vina pe un germen de boala sau pe un asa-numit virus; cauza bolii este tot sedimentarea, fara de care virusul nu poate face nici un pas. Deci, un corp curatat prin cruditati nu se imbolnaveste, creandu-se imunitate paraimunologica.

Gripa constitute o \"solutie de nevoie\", la care face apel natura, pentru a curata din cand in cand corpul, pentru ca boala aceasta obliga la nemancare.

Se poate obiecta: \"Cum se face ca oamenii care mananca totul fiert mai pot vietui ?\" Aceasta depinde de puterea de adaptabilitate a organelor.
De fapt, biologii au descoperit ca pentru metabolismul unor anumite alimente sunt necesare acele enzime care sunt legate organic de acestea. Dar, daca enzimele respective lipsesc, corpul stie sa se ajute, luandu-si in ajutor ferment digestivi, mai ales cei produsi de pancreas.
Din pacate, nu pot inlocui decat in mica masura procesul natural. Sunt persoane care poseda bune aptitudini mostenite, mananca moderat si in toate privintele dovedesc cumpatare, reusind sa ajunga la batranete si cu o alimentatie obisnuita. Dar rareori sunt ferite de bolile si de infirmitatile batranetii.

Prin urmare, se poate afirma ca postul nu este numai un mijloc de prevenire a bolilor, intre care cancerul are un loc de frunte, ci si cea mai naturala cale de vindecare.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

de Sf. Ignatie Brianceaninov
Predică în Duminica Sfântului Grigorie Palama

Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia (Luca 21, 34).

Iubiţi fraţi! Este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post; este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi să ne îndreptăm toată luarea aminte cuvenită asupra preîntâmpinării pe care ne-a făcut-o Insuşi Mântuitorul cu privire la saturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, a zis El, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.

Postul este o rânduială lăsată de Dumnezeu. Prima poruncă dată de Dumnezeu omenirii a fost una privitoare la post. Ea era neapărat trebuincioasă pentru noi în rai, mai înainte de căderea noastră: cu atât mai trebuincioasă este ea după cădere. Porunca privitoare la post a fost dată în rai şi este înnoită în Evanghelie. Să ne înălţăm gândurile la dumnezeiescul aşezământ al postului şi, prin contemplarea acestui aşezământ, să dăm viaţă, să dăm suflet – ca să zic aşa - nevoinţei postului.

Nevoinţa postului nu ţine doar de trup; nevoinţa postului este folositoare şi trebuincioasă nu numai pentru trup; ea e folositoare şi trebuincioasă în primul rând pentru minte şi pentru inimă. Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. Mântuitorul lumii ne-a descoperit prin aceste cuvinte o urmare, vrednică de o deosebită luare-aminte, a întrebuinţării necumpătate a mâncării şi băuturii – urmare înfricoşătoare, urmare pierzătoare de suflet. în urma desfătării pântecelui se îngreunează, devine grosolană, se împietreşte inima; mintea este lipsită de uşurimea şi de duhovnicia sa; omul devine trupesc.

Ce înseamn㠄om trupesc”? Sfânta Scriptură numeşte „om trupesc” pe acel om nefericit care e ţintuit de pământ, care nu e în stare de gânduri şi simţăminte duhovniceşti. Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt (Fac. 6, 3), a dat mărturie Dumnezeu. Omul trupesc nu este în stare să Il cinstească pe Dumnezeu. Chiar şi omul duhovnicesc, când se supune saturării pântecelui, îşi pierde duhovnicia, parcă îşi pierde însăşi putinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a sluji Lui.

Mâncat-a Iacov, spune Sfânta Scriptură, numindu-l Iacov pe adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, şi s-a săturat, şi s-a lepădat cel iubit; îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a părăsit pe Dumnezeul Cel ce l-a făcut pe el, şi s-a depărtat de Dumnezeu, Mântuitorul său (Deut. 32, 15). într-o astfel de stare ajunge nevoitorul când îndepărtează nevoinţa postului dintre nevoinţele sale. îngroşarea şi întunecarea pe care le împărtăşesc trupului îmbelşugarea şi lipsa de alegere la mâncare se împărtăşesc, puţin câte puţin, prin trup inimii, iar prin inimă minţii. Atunci aceşti ochi duhovniceşti - inima şi mintea - se înceţoşează; veşnicia se ascunde de ei; viaţa pământească pare privirii lor bolnave nesfârşită.

Pe potriva vederilor şi simţămintelor îşi capătă îndreptarea şi călătoria pământească, şi nefericitul călător orb merge, împreună cu şarpele cel lepădat, pe pântecesi pe pamant mănâncă în toate zilele vieţii sale pământeşti(Fac. 3, 14).

Această înrâurire a întrebuinţării fără măsură sau chiar fără fereală şi luare-aminte a mâncării asupra omului lămureşte pricina pentru care acesta, chiar în starea sa de nevinovăţie, în mijlocul desfătărilor raiului, avea nevoie de porunca postului. Acesteia i s-a încredinţat păstrarea în starea cea duhovnicească a perechii nou-zidite, alcătuite din două firi, trupească şi duhovnicească; acesteia i s-a încredinţat cumpănirea celor două firi şi precumpănirea celei duhovniceşti. Cu ajutorul ei, omul putea să stea neîncetat cu gândul şi cu inima înaintea lui Dumnezeu, putea să fie cu neputinţă de atins pentru gândurile şi închipuirile păcătoase.

Cu atât mai de trebuinţă este porunca postului pentru omul căzut, împătimirea de pământ, de scurta viaţă pământească, de dulceaţa ei, de măreţia şi slava ei, însăşi înclinarea spre păcat s-au făcut proprii firii căzute, aşa cum sunt proprii bolii imboldurile şi simţămintele fără de rânduială pricinuite de către ea. Noi suntem ţintuiţi de pământ, lipiţi de el cu tot sufletul, nu doar cu trupul; ne-am făcut cu desăvârşire trupeşti, lipsiţi de simţire duhovnicească, neînstare de cugetări cereşti. Porunca privitoare la post se arată iarăşi cea dintâi poruncă, neapărat trebuincioasă pentru noi.

Numai cu ajutorul postului ne putem rupe de pământ!

Numai cu ajutorul postului ne putem împotrivi puterii atrăgătoare a desfătărilor pământeşti!

Numai cu ajutorul postului putem rupe legătura cu păcatul !

Numai cu ajutorul postului duhul nostru se poate slobozi de grelele lanţuri ale trupului!

Numai cu ajutorul postului cugetul nostru se poate ridica de la pământ, înălţându-şi privirile către Dumnezeu!

Pe măsură ce luăm asupra noastră jugul cel bun al postului, duhul nostru dobândeşte o mare libertate: el tinde spre tărâmul duhurilor, care îi este înrudit, începe să se întoarcă des spre contemplarea lui Dumnezeu, să se cufunde în această nemăsurată şi minunată contemplare, să adăsteze în ea.

Dacă obiectele lumii materiale, când sunt luminate de razele soarelui material, negreşit iau de la acesta strălucire şi o răspândesc la rândul lor, cum să nu se lumineze duhul nostru atunci când el, lepădând prin mijlocirea postului, vălul cel grosolan şi des al trupului, se înfăţişează nemijlocit Soarelui Dreptăţii - lui Dumnezeu? El se luminează! Se luminează şi se preschimbă!

Apar în el gânduri noi, dumnezeieşti, se descoperă înaintea lui taine pe care nu le cunoştea mai înainte. Cerurile îi spun slava lui Dumnezeu: tăria vesteşte (Ps. 18, 2) atotputernicia mâinii ce a făcut-o; toate zidirile, văzute şi nevăzute, propovăduiesc cu glas răsunător negrăita milă a Ziditorului; el gustă duhovniceşte şi vede duhovniceşte că bun este Domnul (Ps. 33, 8). Harica uşurime şi subţirime a duhului se împărtăşesc trupului: trupul, în urma duhului, este atras spre simţirile duhovniceşti şi dă mâncării nestricăcioase, pentru care a fost zidit, întâietate faţă de mâncarea stricăcioasă, la care a căzut.

La început, el anevoie se supune lecuirii prin post, care e însoţită de silire de sine; la început el se tulbură de rânduială postului, răscoală împotriva ei duhul nostru, se înarmează împotriva ei cu felurite filosofări luate din ştiinţa cu nume mincinos: fiind însă îmblânzit şi vindecat de post, el deja simte şi gândeşte altfel. Felul în care vede săturarea seamănă de acum cu simţămintele omului care s-a însănătoşit faţă de mâncărurile vătămătoare pe care le dorea cu înverşunare în vremea bolii; el seamănă cu felul în care se uită omul la o otravă dată în vileag, prin care se răpeşte duhului stăpânirea asupra trupului, prin care omul este coborât de la asemănarea şi înrudirea îngerească la asemănarea şi înrudirea dobitocească. Ostaşii duhovniceşti care au dobândit biruinţa asupra trupului prin mijlocirea postului, înfăţişându-se Domnului pentru a învăţa cele mai mari taine şi mai înalte virtuţi, aud din gura Lui învăţătura despre înalta virtute a postului şi descoperirea unei taine - a stării care ia naştere puţin câte puţin din săturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.

Biruitorilor li se aminteşte că trebuie să-şi păstreze cu osârdie arma cu care au dobândit biruinţa! Şi biruinţa este căpătată, şi prada dobândită în urma biruinţei este păzită cu una şi aceeaşi armă: postul. Nevoitorul lui Hristos, luminat de Sus şi învăţat de propriile sale cercări evlavioase, cercetând nevoinţa postului ca atare, află ca fiind cu totul trebuincioasă nu numai înfrânarea de la îmbuibare şi de la săturarea statornică, ci şi alegerea mâncărurilor cu multă luare-aminte. Această alegere apare de prisos numai la suprafaţă, la o privire fugară asupra ei; de fapt, felul mâncării este deosebit de însemnat, în rai era oprit un singur fel de hrană, în această vale a plângerii, pe pământ, aflăm că nefăcând deosebire între calitatea mâncărurilor ne pricinuim mult mai multe necazuri decât întrecând măsura cu cantitatea lor.

Nu trebuie să credem că numai vinul are însuşirea de a înrâuri mintea noastră, sufletul nostru: fiecare fel de mâncare lucrează în felul său propriu asupra sângelui, asupra creierului, asupra întregului trup - iar prin mijlocirea trupului, şi asupra duhului. Cine ia aminte cu râvnă la sine însuşi, îndeletnicindu-se cu nevoinţa postului, acela va afla că este neapărată nevoie de trezvirea trupului şi a sufletului de întrebuinţarea prelungită a cărnurilor şi chiar a peştilor; acela va îmbrăţişa cu dragoste rânduielile Sfintei Biserici privitoare la post şi se va supune lor.

Sfinţii Părinţi au numit postul „temelie a tuturor virtuţilor”, fiindcă prin post este păzită în cuvenita curăţie şi trezvie mintea noastră, iar inima în cuvenita subţirime şi duhovnicie. Cel ce clatină temelia virtuţilor clatină întreaga lor clădire.

Fraţilor! Să străbatem alergarea sfântului post cu râvnă, cu osârdie. Lipsurile cărora pare că se supune după rânduiala postului trupul nostru sunt nimicnice înaintea folosului sufletesc pe care poate să-l aducă postul. Să desfacem prin mijlocirea postului trupurile noastre de masa bogată şi grasă, iar inimile - de pământ şi de stricăciune, de adânca şi pierzătoarea uitare prin care suntem despărţiţi de veşnicia care stă înaintea noastră şi este gata să ne cuprindă.

Să năzuim atât cu duhul, cât şi cu trupul spre Dumnezeu! Să ne temem de starea trupească, pricinuită de călcarea postului, să ne temem de deplina neputinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a-L cinsti pe Dumnezeu pe care o pricinuieşte călcarea postului. Această neputinţă pierzătoare este temeiul morţii veşnice. Această neputinţă pierzătoare este arătată de noi atunci când, din pricina dispreţuirii poruncii lui Dumnezeu privitoare la post, îngăduim să se îngreuieze inimile noastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. Amin.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Motto: „Când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală !”(Mt. 6, 17)
„Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug !” (Ps. 140, 4) „Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte !” (Ps. 141, 6)




Ca în fiecare an (de multe veacuri încoace), prin rânduielile statornicite de Sfânta Biserică prin Sfintele Sinoade Ecumenice ale Sfinţilor Părinţi – mari dascăli ai lumii şi ierarhi, va începe la 15 noembrie, Postul închinat Marelui Praznic al Naşterii Domnului (numit, simplu, în popor – Postul Crăciunului).

Această perioadă de şase săptămâni din cursul anului bisericesc are multiple semnificaţii legate de rostul ei spiritual.


În primul rând ne smerim şi postim pentru că Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi S-a smerit şi a postit şi a flămânzit timp de patruzeci de zile în Pustiul Carantaniei, la Muntele Ispitirii: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.

Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.” (Mt. 4, 1-2). Tot astfel a postit vreme de patruzeci de zile şi Proorocul Moise, văzătorul de Dumnezeu, în Pustiul Sinaiului, atunci când a primit prin descoperire întreaga învăţătură vechi testamentară destinată poporului ales:

„Deci, fiind pogorât Domnul pe Muntele Sinai, pe vârful muntelui, a chemat Domnul pe Moise în vârful muntelui şi s-a suit Moise acolo” (Ieşire 19, 20).

Putem spune că postul, ca valoare spirituală, vine de la Dumnezeu, iar ca vechime – este de o vârstă cu Adam. Şi aceasta pentru că cel dintâi om a primit porunca înfrânării de la Dumnezeu: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci !” (Fc. 2, 16-17)


Postul în sine nu este o virtute, ci doar o armă de convingere a trupului material să conlucreze, să se supună şi să asculte de omul spiritual, de „omul cel tainic al inimii” (I Pt. 3, 4), adică de sufletul înduhovnicit. Postul duce la limpezirea cugetării, precum scrie în volumul al patrulea al „Filocaliei”: „prea multa mâncare şi băutură înceţoşează mintea şi aprinde poftele trupului”. Numai că simpla înfrânare de la anumite bucate , fără a fi dublată de înfrânarea duhovnicească prin trezvie , prin luarea aminte de sine şi prin necontenită rugăciune, nu mai este post, ci devine „dietă” sau „regim alimentar” – cu totul insuficientă şi ineficientă pentru a ne sfinţi !

Căci spune Sfânta Evanghelie: „Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă !” (I Cor. 5, 7). Postul se ţine de fiecare în parte după puterea fiecăruia. Rolul său principal este acela de instrument al trezirii duhovniceşti din somnul nepăsării prin care ne lipsim de nenumărate bunuri şi bogăţii spirituale (datorită neînfrânării, lăcomiei pântecelui şi îmbuibării); înţelepciunea patericală a cuprins magistral acest adevăr în zicala: „nu trăim ca să mâncăm , ci mâncăm ca să trăim !”

Uşor este să-ţi adormi conştiinţa interpretând după bunul-plac cuvântul evanghelic: „Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om !” (Mt. 15, 11), dar la fel de lesne ţi-o poate trezi cuvântul proorocesc rostit de Duhul Sfânt prin gura Psalmistului David, Regele lui Israel: „mâncarea le era încă în gura lor când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor şi pe cei aleşi ai lui Israel i-a doborât” (Ps. 77, 34-35). Sau, şi mai simplu, amintindu-ţi de cele petrecute pe vremea lui Noe: „Mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi.” (Lc. 17, 27)


Unele ca acestea nu sunt neapărat semne ale mâniei divine îndreptate împotriva, care L-ar deranja pe Cel de Sus, pentru că ar mânca sau ar bea prea mult sau prea bine. Ceea ce într-adevăr Îl supără pe Dumnezeu este impertinenţa de care dă dovadă tocmai omul – cel menit a fi „împărat făpturii”, zidirea cea mai de preţ – faţă de Legea Dreptăţii şi faţă de poruncile rânduite cu înţelepciune de Stăpânul Cel a-tot-Ocrotitor şi Împăratul Cel a-tot-Puternic. Sfidarea sfinţeniei dumnezeieşti constituie probabil cea mai crâncenă faptă de răutate săvârşită de om faţă de Creatorul său, răspunsul cel mai rău-voitor la bunăvoinţa pe care El ne-o arată pururea din destul – Tu care „de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii !” (Ps. 144, 16)


Treptele sau măsurile de postire diferă de la o persoană la alta, în funcţie de râvna sufletească şi de rezistenţa trupească a fiecăruia. Unii flămânzesc cu totul, nimic bând, nimic mâncând; alţii gustă foarte puţin doar din hrană uscată – pesmeţi, cereale, fructe sau seminţe. Pentru cei mai tineri şi mai puţin experimentaţi, li se potriveşte rânduiala mâncării „de post” (cu sau fără untdelemn) , precum celor mai vârstnici şi mai afectaţi de neputinţele bătrâneţilor ori de suferinţele bolilor – li se potriveşte rânduiala lacto-vegetariană.

Şi unii şi alţii păstrează în minte reperele de adevărată asceză pustnicească a luminătorilor pustiei – precum Sisoe, Antonie, Macarie, Pafnutie sau Pavel Tebeul. Ceea ce contează este gândul cel bun şi hotărârea de a posti (fie şi numai o perioadă mai scurtă –de trei, patru, cinci sau zece zile), pe care Dumnezeu le primeşte ca pe o ofrandă de bună-voire, ca pe o faptă a iubirii faţă de El, ca pe un gest de recunoştinţă pentru binefacerile primite de la Dânsul.

Un gest pe care îl pot face până şi copiii – desigur, fiecare după putere şi după străduinţă. Înfrânându-ne de la bucate, însă, Hristos ne îndeamnă să nu fim trişti şi necăjiţi din pricina aceasta: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Mt. 6, 16-18). Pentru că, postind astfel , nu e deloc exclus să alunecăm în patimi subţiri (precum mândria sau părerea de sine sau îngâmfarea gândului - „cine sunt eu că pot posti !”). Suntem fiecare ceea ce suntem; iar dacă Îl iubim pe Dumnezeu, atunci merită să ne străduim să-I mulţumim după putere pentru toate darurile primite de la El – pentru sănătate, pentru putere, pentru înţelepciune şi mai ales pentru capacitatea de a deosebi binele de rău şi pentru puterea de a alege cu dreptate !


Pe de altă parte, postul trebuie raportat şi la cele cinci simţuri ale trupului: ochii să nu privească deşertăciunea – precum zice Psalmistul: „Luat-am seama de-a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască !” (Ps. 141, 4); este esenţial să ne ferim de orice fel de împrejurări vătămătoare de suflet, pentru a putea păstra mereu cugetarea la cuvântul dumnezeiesc de-viaţă-dătător şi să ne păzim gura de toate deşertăciunile şi răutăţile: „Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele !” (Ps. 140,3).

La fel, picioarele să ne umble doar în cărările Evangheliei şi pentru împlinirea sfintelor porunci ale Domnului Dumnezeu, căci „În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie !” (Ps. 141, 3). Grăit-a slujitorul Domnului: „că iată moartea intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în casele noastre” (Ieremia 9, 21) – adică prin simţuri !


Postul trebuie să aibă ca roade bunătatea, dragostea şi răbdarea ce vin de la Dumnezeu, după cuvântul Apostolului: „Fraţilor roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). Aşadar, just ar fi să postim nu pentru că e Post şi atât; ci pentru că aşa ne învaţă Duhul Sfânt în Biserica Lui Hristos, pentru a fi deplin sănătoşi – deopotrivă la suflet şi la trup; pentru a fi curaţi cu inima ca şi cu trupul: „nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri ?

Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu !” Deci cine nu îşi iubeşte şi nu-şi cinsteşte trupul ca pe un templu al Duhului Sfânt, greşeşte împotriva Lui Dumnezeu ! Iar anii noştrii – „la număr şaptezeci, iar de vor fi în putere optzeci- şi cea mai mare parte a lor osteneală şi durere !” (Ps. 89, 10-11) – repede curg; iar la sfârşitul lor, sufletul se va înfăţişa la judecata particulară a vieţuirii sale pe pământ, la care se vor aşeza în balanţa dreptăţii dumnezeieşti – de-o parte toate cele ce am reuşit a împlini în cursul zilelor cu Dumnezeu, de cealaltă parte – toate cele ce am săvârşit în afara poruncilor divine, în cursul zilelor trăite fără Dumnezeu; de unde va şi veni – fie mila, îndurarea şi iertarea, fie pedeapsa şi osânda după faptele ce am făcut!

Nu degeaba Mântuitorul Hristos ne-a spus: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In. 14, 21) . Chiar şi fără prea multă sau prea înaltă ştiinţă de carte teologică putem să pricepem, prin urmare, că cei care ignoră postul (dispreţuind pilda şi exemplul Lui Dumnezeu Însuşi) nu au nimic de-a face cu Ortodoxia ; căci Ortodoxie fără fapte nu există ! „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu !” (In. 12, 26); „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu !” (Lc. 12, 8). „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri !” (Lc. 9, 26).


Aşadar, rostul ultim şi scopul cel mai înalt al postului este de a ne uni în chip cât mai desăvârşit cu Dumnezeu Cel Viu pentru a fi cât mai mult cu El – aşa precum şi-au dorit Fecioara Maria şi Bătrânul Iosif, precum şi-au dorit şi magii care I s-au închinat, precum şi-au dorit şi păstorii şi îngerii la Naşterea Lui Iisus, Cel Ce ne-a vestit cu dragoste: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară;” (In. 6, 37) căci „n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47). „Slavă întru cei de sus şi pe pământ pace întru oameni bunăvoire !”(cântare cântată de îngeri pentru oameni pe pământ).




Motto: „Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea” (Ps. 61, 10)
„Unii se laudă cu căruţele, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru” (Ps. 19,8)





De la facerea lumii şi până astăzi, problema bogăţiei materiale a fost privită de către exegeţii vremurilor din toate punctele de vedere. Bogăţia poate fi atât un mijloc de poticnire, cât şi o cale de a străbate cerul prin milostenie până la Tronul Lui Dumnezeu. Problema bogăţiei trebuie abordată atât prin intermediul Sfintei Scripturi cât şi prin viaţa de zi cu zi. Toate sunt ale Lui Dumnezeu şi de la Dumnezeu.

Nu putem spune că gestionăm în lumea materială ceva ce ne-ar aparţine, căci toate sunt opera Creatorului: „Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi” (Ps. 103, 29). Prin aceste cuvinte Psalmistul David evidenţiază mila şi puterea Lui Dumnezeu în ceea ce priveşte dragostea faţă de om: „Cel ce răsare în munţi iarbă şi verdeaţă spre slujba oamenilor” (Ps. 146, 8), şi „dă hrană la tot trupul”(Ps. 135, 25).


Privind în lumea Vechiului Testament întâlnim oameni pe care bogăţia nu i-a împiedicat în a fi bineplăcuţi Domnului; Avraam , Iacob, Lot, Iov, precum şi Iosif în Egipt au fost oameni înstăriţi care s-au bucurat de dragostea şi bunăvoinţa Lui Dumnezeu. Noi ne credem bogaţi şi stăpânitori de averi însă nu avem nimic în comparaţie cu Avraam şi Iov care aveau slugi cu brâie de aur şi turme nenumărate. Toate au fost însă lepădate de aceşti oameni cu o uşurinţă nemaiîntâlnită, nelăsând ca bunăstarea şi comoditatea traiului să intervină între ei şi Dumnezeu. Patriarhul Avraam părăseşte toate; îşi ia familia şi merge la locul în care a fost chemat de Dumnezeu, în ţinuturile Ţării Sfinte la „Stejarul Mamvri” : „Ieşi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-L voi arăta Eu” (Fac. 12, 1) Aici va avea cinstea de a se „întâlni” cu Sfânta Treime în chipul a trei tineri. Şi exemplul lui Iov este mai mult decât grăitor. Acesta a rămas fără copii şi fără toată averea sa, prin pizma şi prin lucrarea diavolului, însă îl binecuvintează pe Dumnezeu şi se hotărăşte să rabde totul, neavând nici un gând de împotrivire: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat !” (Iov 1, 21). Lepădarea de cele materiale este în acest caz totală. Nu acelaşi lucru putem spune şi despre personajul descris de Mântuitorul în parabola Fiului risipitor care cu îndrăzneală a cerut ceea ce i se ”cuvenea”, dar mai apoi: „şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” (Lc. 15, 13).


Tânărul bogat care nu se putea leapăda de cele materiale pentru pentru a le dobândi pe cele veşnice, Îl întreabă pe Mântuitorul: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci ?” (Lc. 18, 18) Răspunsul Mântuitorului este însă categoric: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie.” (Lc. 18, 22). Tânărul nu răspunde cu promtitudine ci pleacă întristat. Întristarea o putem observa şi în vorbele Mântuitorului L-a care ne arată că: mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia Lui Dumnezeu” (Mt. 19, 24). Aceste cuvinte sunt întărite şi de imaturitatea spirituală şi de răutatea sufletească a celor doi bogaţi ce ne sunt daţi ca exemplu negativ în Evanghelie. Aceştia, orbiţi de cele materiale, transformă viaţa de pe pământ într-una de huzur şi răutate uitând de moarte şi de judecata Lui Dumnezeu. Pe primul, care în locul milei sufleteşti şi a binelui uman a mărit hambarele şi şi-a zidit depozite de protejare a agoniselii:

„Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele”, Dumnezeu îl avertizează: „Nebune ! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?” (Lc. 12, 20). Celuilalt bogat, care era o culme a aroganţei, ce trece de etapa zgârceniei şi ajunge la măsura împietririi inimii faţă de suferinţa celor din jur, fie om sau dobitoc, lunecă în opulenţă (se îmbrăca în porfiră şi vison, purta bijuterii şi petrecea în lux şi desfătare trecătoare, în timp ce săracul îi murea la poartă de foame) i-a fost pregătit chinul cel veşnic:

„A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.” (Lc. 16, 22-23). Aceasta este imaginea reală a omului lipsit de caracter, de milă şi compasiune faţă de semenii săi.


Unor astfel de oameni Mântuitorul le adresează următoarele cuvinte: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Mt. 10, 37); lăsând să se înţeleagă faptul că nimic nu este mai important decât Dumnezeu şi mântuirea sufletului.


Bogăţia trebuie agonisită în cer, nu pe pământ: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.” (Mt. 6, 19-20). Fiind mâhnit de slăbiciunea firii umane, Mântuitorul adresează şi următoarele întrebări umanităţii: „ ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Mt. 16, 26). Iată cât de măruntă este arătată a fi viaţa trecătoare. De asemenea împăratul şi proorocul David afirmă: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Ps. 102,15), iar fiul său, înţeleptul rege Solomon trage următoarea concluzie: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sânt deşertăciuni !” (Eccl. 1, 2).


Puterea şi influenţa lucrurilor materiale, deşi trecătoare poate sminti chiar şi pe cei aleşi. Nu trebuie să uităm cum să descoperim lucrarea lui Dumnezeu asupra lumii neaplecându-ne către grijile lumeşti. Celebra expresie patristică „grija vieţii m-a scos din rai” este semn al faptului că uităm de cuvintele spuse de Sfântul Apostol Pavel: „nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească.” (I Cor. 3, 7). Iar Duhul Sfânt arată în psami bunătatea Lui Dumnezeu: „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii.” (Ps. 144, 16); „Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui.” (Ps. 135, 25). Aici se accentuează în chip vădit faptul că toată făptura se hrăneşte şi se adapă din mâna Lui Dumnezeu: „lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” (Ps. 103, 30).


Trebuie să înţelegem că nu poate exista viaţă, armonie şi echilibru în afara lucrării Duhului Sfânt.Toate există şi se hrănesc numai prin mila Lui Dumnezeu: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ?” (Mt. 6, 26). Şi chiar dacă Solomon este cunoscut ca un vârf al înţelepciunii umane („Şi a dat Domnul lui Solomon înţelepciune şi pricepere foarte mare şi cunoştinţe multe, ca nisipul de pe ţărmul mării.” (III Reg. 2, 35), Mântuitorul ne transmite totuşi un adevăr de mulţi ignorat: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor ?” (Mt. 6, 28-30).


Astfel nu bogăţia este cea care ne sminteşte, nu bunăstarea ne lipseşte de mântuire şi nici mulţimea averilor nu ne desparte de Dumnezeu. Ci ne desparte de Dumnezeu nemilostivirea, răutatea, lipsa de compasiune, puţina iubire şi zgârcenia faţă de cele materiale. Următoarele cuvinte sunt mai mult decât grăitoare în acest sens: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.[...] Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.” (Mt. 41, 46).

„Mila Ta Doamne mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.” (Ps. 22, 7).


Motto: „Frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă” (Pilde 18, 19); „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Mt. 5, 28)



După învăţătura Sfinţilor Părinţi ai „Filocaliei”, rădăcina tuturor păcatelor este iubirea-de-sine. Şi aceasta pentru că toate relele care îl chinuie pe om sunt rezultatul direct al mândriei – cel mai mare şi cel mai greu dintre toate păcatele – care până şi pe Lucifer l-a aruncat din cer, transformându-l din înger luminat în diavol întunecat. Mândria este deosebit de primejdioasă prin aceea că ne desparte de Dumnezeu, depărtându-ne de poruncile Lui sfinte, fără ca măcar să ne dăm seama.

Psalmistul şi proorocul David, Regele lui Israel, exprimă cel mai bine aceasta, zicând: „Iar eu am zis în bunăstarea mea: nu mă voi clătina în veac !” (Ps. 29, 7) – iată, aşadar, bizuinţa de sine, îndrăznirea de sine, înălţarea de sine – tot atâtea patimi subţiri ale firii omeneşti care pătrund până în partea cea mai profundă a sufletului, în partea raţională, întunecând mintea şi afectându-i priceperea. De cele mai multe ori vicleanul diavol reuşeşte să îl amăgească pe om fără ca omul să-şi recunoască în vreun fel înşelarea. Tot Regele David semnalează aceasta: „Să nu mă ajungă piciorul trufiei şi mâna păcătoşilor să nu mă clatine !” (Ps. 35, 12)



De altfel, „Cartea Psalmilor” cuprinde de-a lungul ei nenumărate pilde de luare aminte la faptul că trezvia (adică supravegherea permanentă cu atenţie neslăbită a tuturor gândurilor, simţămintelor, vorbelor şi faptelor proprii) a fost temelia formării duhovniceşti a „unşilor şi profeţilor” Domnului (Ps. 104, 15): „L-am văzut mereu în faţa mea pe Domnul, căci stă la dreapta mea, să nu mă clatin.” (Ps. 15, 8). Sfinţii Părinţi tâlcuiesc acest verset ca fiind îndemnul tainic de la Dumnezeu ca omul să cugete pururea la moarte pentru a-şi afla odihna sufletului; desigur, nu atât la moartea cea dintâi (despărţirea sufletului de trup), cât la „moartea cea de-a doua” (Ap. 21, 8) – despărţirea sufletului de Dumnezeu prin păcat.

Nu degeaba strigă Psalmistul: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.” (Ps. 50, 5). Iar Sfântul şi Dreptul Iov mărturiseşte povara păcatului strămoşesc cu profundă amărăciune: „Cine va fi curat de întinăciune ? Nici măcar unul – chiar de ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ !” (Iov 14, 4-5). Urmând Sfinţilor Lui Dumnezeu, marele păstor de suflete care a fost Ioan Gură-de-Aur scrie: „O, creştine, de-ţi va fi ţie cu putinţă, în tot ceasul să-ţi spovedeşti păcatele tale !” („Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură-de-Aur”) – având, desigur, în minte plângerea Psalmistului: „Doamne, ascultă rugăciunea mea [...] căci nu se va îndreptăţi înaintea Ta nimeni din cei vii.” (Ps. 142, 1-2).

Aceasta este expresia cea mai profundă atât a cunoaşterii de sine, cât şi a mărturisirii bunătăţii şi milostivirii Domului Dumnezeu faţă de zidirea mâinilor Lui: „Pre cel ce vine către Mine, nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37). Pentru a atrage atenţia asupra însemnătăţii trezviei, Iisus fiul lui Sirah îndeamnă: „Fiule [...] adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei [mai] păcătui !” (Sir. 7, 36). Şi iarăşi: „Frica de Domnul alungă păcatele, rămânând lângă noi ea abate mânia [Domnului]” (Sir. 1, 21) – sau, cum ar spune înţelepciunea populară – „cu frica de Dumnzeu se abate tot omul de la rău !”. Rău despre care Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola sa către Romani: „ Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac.” (Rm. 7, 19) – şi a cărui repeziciune de cuprindere, răspândire şi pătrundere în minte o arată vorbind despre „păcatul care grabnic ne împresoară” (Evr. 12, 1) - ca şi Sfântul Apostol Petru: „potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pe cine să înghită” (1 Pt. 5, 8).


În războiul nevăzut şi necruţător dus de bravii ostaşi ai Lui Hristos nevoitori pentru virtute cu „duhurile răutăţii cele din văzduh” (Ef. 6, 12), cei mai mulţi dintre ei au început a păşi spre biruinţă prin lepădarea de patimile grosiere, de păcatele trupeşti (proprii firii animalice), urmând a lupta apoi în bătăliile mult mai aprige şi mai primejdioase duse împotriva gândurilor insuflate asupra minţii de către duhurile vrăjmaşe mântuirii.

În lucrarea „Psihoterapia ortodoxă”, Părintele Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, descrie cele mai importante forme de luptă cu diavolul, pe care Sfinţii pustnici, asceţi redutabili, le prezintă ca fiind singurele de ajutor pentru sufletele dornice de împărăţia cea cerească: deplina ascultare de poruncile Lui Dumnezeu, lepădarea desăvârşită de mulţimea grijilor trupeşti (materiale şi lumeşti) şi neîncetata cercetare a propriilor gânduri prin mărturisirea lor către un „stareţ” („gheronda” sau „bătrân”) – povăţuitor iscusit, înzestrat duhovniceşte cu puterea dreptei călăuziri a sufletelor pe calea mântuirii (prin harisma cunoaşterii inimilor, a prevederii celor viitoare şi a deosebirii duhurilor – discernământul).

O stare gravă de lucruri este semnalată de Sfântul Simeon Noul Teolog prin întrebarea pe care i-o adresează povăţuitorului său, Sfântul Simeon Evlaviosul: „ dar ce vom face dacă nu vom afla adevăraţi povăţuitori încercaţi sau dacă povăţuitorul însuşi se va afla în înşelare ?” (întrebare care arată cât de mare este deosebirea dintre creştinii şi sfinţii din vechime, din veacurile de aur ale creştinătăţii trăitoare în duhul Părinţilor care pururea convorbeau cu Dumnezeu, având ca singură grijă de căpătâi unirea minţii cu Cel Preaiubit, şi monahii zilelor noastre – dintre care puţini doar mai sunt suflete inalte, minţi luminate de Duhul Sfânt, - şi aceia nu recunoscuţi public după rangul administrativ sau popularitate, ci smeriţi anonimi, vieţuitori neştiuţi de lume prin obştile de ostenitori sau ostenitoare din mănăstiri mai puţin marcate de deschiderea către lumesc şi secularizare, dar dedicate cu sinceritate lucrării duhovniceşti de slujire a Lui Dumnezeu şi a Bisericii.

Ca urmare, adeseori ne este dat să auzim replici şi expresii de genul: „n-am simţit pace”, „n-am simţit duh” sau „n-am simţit trăire” – lucruri pe care (atunci când merg în vizită de închinare pe la sfintele locaşuri de nevoinţă monahală) creştinii obişnuiţi, oameni simpli lipsiţi de pretenţii ascetice înalte, le exprimă tocmai în legătură cu starea sufletească pe care o resimt în locul respectiv – poate pentru că simţirea lor este marcată de momentul ieşit din obişnuitul firesc cotidian al tumultului zilnic de probleme. Într-adevăr, scris este: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2); starea de fapt dintr-o mănăstire poate să difere faţă de starea de lucruri dintr-o altă mănăstire.

Uneori, în viaţa monahală, se pune accentul pe smerenie, alteori pe participarea la slujbele bisericii sau pe liturghisire; undeva se insistă pe împlinirea dragostei dintre fraţi, altundeva pe nevoinţele aspre pentru omorârea patimilor prin înmulţirea ostenelilor trupeşti sau prin multa înfrânare de la mâncare şi băutură – toate având în fond, ca scop ultim, curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor.


Ceea ce le uneşte pe toate acestea este desigur practica neîncetată a rugăciunii Lui Iisus – dreptarul forte de ţinere a minţii în frâu. Spune un cuvânt de la bătrânii încercaţi în războiul nevăzut: „de nu va avea monahul lucrare lăuntrică duhovnicească, îi va da dracul de lucru !”. Deşi mulţi se leapădă de lume, căutând liniştea prin însingurare şi retragere în pustie, nu mulţi reuşesc să se şi cureţe de patimi.

Cei neinstruiţi, lipsiţi de povăţuitor, cad ca frunzele ! (Sfântul Isaac Sirul). Şi nu mică este primejdia îmbolnăvirii (a nebuniei, chiar !) care pândeşte mintea celor ce nu împlinesc nici măcar rânduielile elementare ale vieţuirii duhovniceşti.

În „Filocalie”, Sfinţii Părinţi ne avertizează că „zidirea casei începe de la temelie, nu de la acoperiş” pentru a atrage atenţia că, în lucrarea duhovnicească nu se începe de la eforturile (imposibile) de izbăvire de gânduri fără ca mai întâi să se fi curăţit şi măturat casa omului (trup şi suflet deopotrivă) de patimile grosiere ale păcatelor trupeşti; numai după aceea se poate purta cu sorţi de izbândă lupta cu duhurile cele mai aprige ale răutăţii.

Deseori s-a constatat că suficienţa-de-sine apare ca o frână care deviază traseul nevoitorului de la calea dreaptă a smereniei asumate prin învinovăţirea-de-sine , făcându-l să creadă că s-a ostenit de-ajuns pentru mântuire şi să uite că diavolul neîncetat pândeşte: „pe calea aceasta pe care mergeam, ei cursă mi-au ascuns” (Ps. 141, 4) strigă cu durere David, aţintindu-şi ochiul sufletului asupra nevăzuţilor vrăjmaşi.


Aşa s-a întâmplat că unii asceţi au căzut prin ceea ce literatura patristică a denumit (cu o fină nuanţă de ironie) „căderea în sus” – căderea în starea de mândrie prin înălţarea minţii prin părerea-de-sine (asemeni căderii unor îngeri din oştirile cele fără de trup şi transformării lor în demoni): „mulţi sunt cei ce se războiesc cu mine din înălţime” (Ps. 55, 3). Iar Sfântul Apostol Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu ne îndeamnă: „Cercaţi duhurile - de sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1).

Şi Sfântul Efrem Sirul (în rugăciunea de pocăinţă care îi poartă numele) ne învaţă că, pentru a nu trăi sub umbra înşelării demonice prin amăgirea de către vicleanul diavol, trebuie să cerem de la Dumnezeu tocmai ceea ce e de trebuinţă: „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale !

Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu !”. A ne raporta la semenul nostru precum fariseul la vameş în templu nu numai că nu ne conduce la virtute – este chiar semnul celei mai jalnice căderi. Scris este: „să nu defăimaţi pe vreunul dintre aceşti mai mici; căci zic vouă: îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu” (Mt. 18, 10); ci „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).

Ca leac la boala de care pomeneşte proverbul („Gânduri multe fără treabă dovedesc o minte slabă !”), Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes 5, 17)

• Votează
• Răspunde
• Raportează

de Pr. Vasile Gavrila


A vorbi despre post si chiar a-i da o definitie pare foarte simplu deoarece postul este cunoscut in toata lumea, in toate traditiile si culturile lumii. Stim, de asemenea, ca se refera la un anumit set de reguli restrictive din punct de vedere, mai ales alimentar.

Iata in ce fel au inteles si au definit postul unii dintre cei mai mari asceti ai crestinismului, de la care ni s-au pastrat fie cuvinte de invatatura, fie simple sfaturi sau cugetari
sub forma de sentinte:
\"Fratilor, imbuibarea pantecelui este maica desfranarii, iar postul si infranarea este bogatia sufletului; deci aceasta sa ne silim sa o castigam cu smerita intelepciune, pazindu-ne de mandrie, placere si lauda oamenilor care este maica tuturor rautatilor.\"

\"Fiilor, bine este a-l satura pe cel sarac si flamand si asa sa postesti.\"

\"A intrebat avva Iosif pe avva Pimen cum trebuie a posti. I-a zis avva Pimen lui: eu voiesc ca cel ce mananca in fiecare zi, cate putin sa manance, ca sa nu se sature...\"

\"Acolo e adevarata sarbatoare, acolo unde e mantuirea sufletelor, unde e pace si intelegere, unde e alungat orice gand lumesc, unde e izgonit strigatul, zgomotul, umbletele bucatarilor, taierile de animale; unde in locul acelora salasluieste linistea, pacea, dragostea, bucuria, bunatatea si alte nenumarate bunatati ... Postul este hrana sufletului; si, dupa cum hrana trupeasca ingrasa trupul, tot asa si postul face mai puternic sufletul, il face mai usor, ii da aripi, il face sa stea la inaltime, sa se gandeasca la cele de sus si sa se ridice mai presus de placerile si dulcetile acestei vieti.\"

Desi exemplele pot continua, ne oprim la aceste cateva cugetari alese dupa un singur criteriu: in cuvinte putine si simple, autorii lor surprind problema postului in profunzime. Plecand de la acestea, va invit sa incercam foarte pe scurt - sa intelegem care este continutul si sensul postului, in general.

Dupa cum am semnalat deja si dupa acum constatam din spusele sfintilor citati, avem impresia ca postul se refera, mai ales, la mancare sau asa cum intelegem foarte multi dintre noi, numai la mancare. Doresc sa afirm dintru inceput ca postul nu poate fi limitat la mancare, ci are un aspect material si un aspect spiritual, el reprezentand un mijloc si o cale de desavarsire a omului, care este si trupesc, dar si sufletesc. Din punct de vedere material, se refera, intr-adevar la hrana omului si, in general, la \"miscarea trupului\", iar din punct de vedere spiritual la hrana sufltului si la miscarea sufletului, avand in vedere desavarsirea trupeasca si sufleteasca.

De asemenea, subliniez faptul ca postul nu a intervenit in viata omului dupa caderea in pacat, ci a fost dintre inceput o dimensiune ontologica a omului si, in consecinta, nu trebuie raportat la caderea omului, ci la desavarsirea lui.
Ce inseamna acestea?

Ca omul a fost creat de Dumnezeu trup si suflet intr-o stare de desavarsire relativa, cu posibilitatea de a ajunge la desavarsirea absoluta, dupa har, prin lucrare, prin efort personal.

Desavarsirea la care era chemat omul, subliniata de Scriptura prin sintagma \"dupa asemenarea cu Dumnezeu\" (Facerea 1, 26) viza atat trupul cat si sufletul, care erau in armonie, lucrand impreuna, neantagonist.
Asadar, daca partea spirituala a omului era prin fire inclinata spre comuniunea cu Dumnezeu, fiind rationala, partea trupeasca, materiala a omului colabora cu acesta prin intermediul simturilor carem prin supunere de bunavoie fata de voia dumnezeiasca si prin renuntare, prin jertfa, urmau sa fie eliberate si ele (simturile) de greutatea materiei si spiritualizate, conducandu-l pe om la comuniunea cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu putea fi deci realizata atat in plan material, cat si in plan spiritual.

Datorita faptului ca desavarsirea tinea de libertatea omului si de efortul lui personal, Dumnezeu l-a supus unui test, unei incercari, in fata careia sa-si poata exercita libertatea: l-a asezat in rai, spunandu-i:

\"Iata, va dau toata iarba, ce face samanta, de pe toata fata pamantului si tot pomul, ce are rod cu samanta intr-insul. Acestea vor fi hrana voastra\" (Facerea 1,29) si \"Din toti pomii din rai poti sa mananci . Iar din pomul cinostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!\" (Facerea 2,16-17).
Asa cum era creat , in starea edenica, omul apare ca o persoana flamanda si insetata, iar raiul, universul, ca o masa bogata, din care urma sa se infrupte in anumite conditii, stabilite de Creator si pe care el le putea respecta sau nu, fiind liber deplin.
Deci, viata era data de Dumnezeu, iar hrana este oermisa si mentinerii acesteia (vietii), insa nu e datatoare de viata.
Omul trebuia sa fie contient si convins de aceasta si prin renuntare sa transofrme foamea si setea materiala intr-o foame si sete spirituala - dupa Dumnezeu, urmad a trai in Imparatia lui Dumnezeu ca ingerii din ceruri, unde nu se mananca, nu se bea. Insa, omul s-a inselat gandind ca prin mancare poate sa ajunga asemenea lui Dumnezeu - \"in ziua in care veti manca din el (pomul cunostintei binelui si raului) vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul\" (Facerea 3,5) si nu prin ascultare si renuntare de bunvoie.
Cu alte cuvinte, omul nu l-a mai vazut pe Dumnezeu ca singurul izvor al vietii, inlocuindu-l cu ceva din ordinea creatului, cu mancarea. Aceasta logica inoculata de diavol va fi dezmintita de Dumnezeu, Care i-a hranit pe iudei in chip minunat in pustie:
\"Te-a smerit si te-a pedepsit cu foamea si te-a hranit cu mana ... ca sa-ti arate ca nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul ce iese din gura Domnului\" (Deuteronomul 8,3) si de Hristos, confruntat cu foamea si cu setea materiala si ispitit de diavol cu aceeasi logica a lui, aratand falsitatea acestuia:
\"Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu\" (Matei 4,4).

Deci, daca in rai postul consta in primirea cu bucurie si cu multumire din cele ingaduite de Dumnezeu, si avea menirea de a-l spiritualiza pe om si de a-l conduce la comuniunea deplina cu Dumnezeu, el va avea acelasi rol si dupa caderea in pacat , cu o singura diferenta: in urma pacatului, omul a dobandit o si mai mare pondere materiala, devenind carnal, inclinat spre placere, spre patima si in consecinta, postul va avea menirea de a converti patimile in acte creatoare, spirituale.
Din acest motiv, revenind la ideea initiala si la afirmatiile Sfintilor Parinti citati, postul alimentar este doar prima etapa, dupa care urmeaza cel spiritual si deprinderea virtutiilor.
Una din cantarile bisericesti din Postul Mare spune: \"De bucate postind, suflete al meu, si de pofte necuratandu-te, in desert te lauzi cu mancarea; ca de nu ti se va face tie pricina de indreptare, ca un mincinos vei fi urat de Dumnezeu si demonilor cei mai rai te vei asemana, care niciodata nu mananca.
Deci, cauta sa nu faci netrebnic postul pacatuind; ci nemiscat sa ramai spre poruncile cele fara cale, parandu-ti ca stai inaintea Mantuitorului Celui Ce s-a rastignit si mai ales, ca te rastignesti impreuna cu Cel Ce s-a rastignit pentru tine, strigand catre El: \"Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta\".

De aceea, putem concluziona ca postul este renuntarea, de bunavoie, a omului la placeri si primirea cu multumire si cu bucurie a tot ceea ce-i da Dumnezeu in viata, avand ca motivatie dragostea de Dumnezeu Care-l vrea curat si neprihanit.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

1. Marturii scripturistice

Postul, ca abtinere totala sau partiala de la anumite feluri de mancare, pe o perioada mai mica sau mai mare este o practica foarte veche. El este o porunca divina pe care o gasim formulata chiar de la inceputul creatiei cand Dumnezeu se adreseaza primului om zicandu-i : \"Din toti pomii din rai sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit\"; (Facerea 2, 16-17).

Aceasta il indreptateste pe Sfantul Vasile cel Mare sa afirme ca \"postul este de aceeasi varsta cu omenirea, pentru ca el a fost legalizat Paradis\". Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o in urma unui post de 40 de zile, reglementeaza in amanunt dispozitiile privitoare la post in Vechiul Testament, precizand mai ales timpul postirii. Astfel, este cunoscut postul din ziua curatirii sau ispasirii din ziua a zecea a lunii a saptea, cand sufletele trebuie smerite prin post (Levitic 16, 29 si 23, 32).

La acestea s-au adaugat alte posturi generale in diverse luni (a patra, a cincea, a sasea si a zecea). Toate aceste posturi erau de cate o singura zi. Cu vremea, evreii au ajuns sa posteasca in fiecare luna cate o zi, iar cei mai zelosi (fariseii) cate doua zile pe saptamana, luni si joi (Luca 18, 12).

Vechiul Testament mai aminteste si de posturi generale speciale, practicate si in diverse imprejurari triste din viata poporului evreu sau pentru inlaturarea unor pedepse divine (Judecatori 20, 26 ; Estera 4, 13; Ieremia 36, 9; Ioil 2, 12). De asemenea, in Vechiul Testament se practica si postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 de zile (Iesire 24, 28), al lui Daniil in Babilon, de trei saptamani (Daniel 10, 2-3), al regelui David (Psalmii 34, 13 si 18, 24), al proorocului Ilie (III Regi 19, 8) si al proorocitei Ana (Luca 2, 36-37). Atat posturile generale cat si cele particulare erau insotite de acte de pocainta, postul urmarind smerenia in fata lui Dumnezeu si diminuarea poftelor trupesti.

Mantuitorul Iisus Hristos a postit si El inainte de inceputul activitatii Sale publice. Dupa postul Sau de 40 de zile, in pustiu, El a inceput propovaduirea, aratand stransa corelatie in procesul de desavarsire morala (Matei 4, 1-21). El a invatat si pe ucenicii Sai cum sa posteasca, accentuand starea sufleteasca corespunzatoare acestui act care nu trebuie facut de forma (Matei 6, 16-18). De asemenea, El a aratat ca postul trebuie insotit de rugaciune, fiind un mijloc de lupta impotriva ispitelor diavolului (Matei 17, 21 ; Marcu 9, 20).

De altfel, in multe locuri din Noul Testament, postul este recomandat ca mijloc de indreptare, de elevatie spirituala si de pocainta (Fapte, 2, 9 ; 13, 2 ; 14, 23). Dupa exemplul Mantuitorului, postul a fost practicat si de Sfintii Apostoli mai ales inainte de a incepe lucrarea lor de propovaduire a Evangheliei. Si au postit si au invatat si pe ucenicii si urmasii lor sa practice postul unit cu rugaciunea (Fapte 13, 13; 14, 23; I Cor. 7, 5; II Cor. 6,5).

2. Marturii traditionale

Dupa perioada apostolica, literatura teologica a parintilor si scriitorilor bisericesti infatiseaza mentiuni numeroase cu privire la practicarea postului. Astfel, Didahia celor 12 Apostoii arata ca crestinii trebuie sa posteasca miercurea si vinerea, in amintirea evenimentelor triste din viata Mantuitorului : prinderea si rastignirea Sa pe cruce. Sfantul Clement Romanul, in a doua Epistola catre Corinteni, vorbind de legatura dintre rugaciune si post, arata ca \"mai bun este postul decat rugaciunea\". Incepand din epoca apostolica si post apostolica, postul de miercuri si de vineri, ca si cel al Pastelui, (Postul Mare) au devenit pentru crestini o institutie sfanta si venerabila. Astfel, canonul 69 apostolic accentueaza porunca postului pentru membrii Bisericii : \"Daca vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citet, sau cantaret, nu posteste sfantul si marele post al Pastilor sau Miercurea sau Vinerea, sa se cateriseasca... iar daca va fi laic sa se afuriseasca\".

Marturii despre post in aceasta perioada, gasim la parintii si scriitori bisericesti : Barnaba, Sf. Iustin Martirul si Filozoful, Sf. Policarp, Hernia (Pastorul), Clement Alexandrinul, iar din secolul al IV-lea marturiile sunt tot mai numeroase.

Cat priveste Postul Mare, acesta era respectat cu toata strictetea chiar de la inceput. Modul si timpul postirii insa, difereau : unii posteau complet zilnic, iar seara mancau, altii posteau mai multe zile in sir, ajungandu-se cu vremea pana la sase saptamani. Dupa secolul al IV-lea, Biserica a adoptat definitiv vechea practica, de origine antiohiana, a postului de sapte saptamani.

Celelalte posturi, respectate de Biserica Ortodoxa sunt de date mai noi, dar hotararile bisericesti privitoare la observarea lor nu fac altceva decat sa consfinteasca practici care erau de mult in uz, foarte bazate pe porunca divina a postului pastrata in Sfanta Scriptura.

Astfel, Postul Craciunului este pomenit din secolele IV-V, iar sinodul local din Constantinopol (1166) nu face altceva decat sa uniformizeze durata acestui post, practicat de mult. Postul Sfintilor Apostoli este amintit de Constitutiile Apostolice (cartea a V-a, cap. 20). Postul Adormirii Maicii Domnului este cel mai nou dintre cele patru posturi de durata, originea lui fiind in legatura cu dezvoltarea cultului Maicii Domnului dupa secolul V. Intrucat la inceput, nici timpul din cursul anului, nici durata si nici felul postirii nu erau uniforme, data si durata postului au fost uniformizate in secolul XII, pentru intreaga Ortodoxie.

In jurul secolului IX, avem insemnari si cu privire la anumite posturi deosebite, cum este cel din ziua inaltarii Sfintei Cruci sau din ajunul Bobotezei.

Fixate definitiv de autoritatea bisericeasca, pe baza pomenirii Mantuitorului si a practicii indelungate a Bisericii, posturile au constituit o realitate vie in viata duhovniceasca a crestinilor. Aceasta practica a devenit obligatorie pentru orice bun crestin, asa cum arata porunca a doua bisericeasca : \"Sa tinem toate posturile de peste an\", postul fiind socotit ca un mijloc de desavarsire morala si de mantuire. Cu vremea insa, o parte dintre crestini, incepand cu cei protestanti, au abandonat aceasta practica veche, iar in Biserica Romano-Catolica zilele de post s-au redus, usurandu-se si exigentele privitoare la felul postirii, spre deosebire de Biserica Ortodoxa care a ramas la practica ei traditionala.

3. Postul in zilele noastre

In vremea noastra, insa, respectarea posturilor a devenit o problema mai grea datorita noilor conditii de munca si de viata si transformarilor care au intervenit in viata societatii si in lume.

In aceasta situatie, duhovnicii trebuie sa faca uz de iconomie in aplicarea dispozitiilor, privitoare la post, care conditioneaza si primirea Sfintei impartasanii. De aceea, s-a nascut ideea adaptarii prescriptiilor bisericesti privitoare la postire, in functie de conditiile de viata, clima si zona geografica unde traiesc credinciosii. Asa se face ca, chiar de la prima Conferinta panortodoxa de la Rhodos (1961), care a stabilit lista problemelor de discutat la un viitor sinod panortodox, tema aceasta este prezenta cu urmatoarea formulare: Readaptarea dispozitiilor cu privire la posturile bisericesti la. necesitatile epocii contemporane.

Apoi, pe lista temelor stabilite de a patra Conferinta panortodoxa de la Chambesy (8-16 iunie 1968), intre cele sase figureaza si tema noastra cu urmatoarea formulare: Readaptarea dispozitiilor bisericesti despre post, in conformitate cu cerintele epocii actuale. Ea a fost incredintata Bisericii Ortodoxe Sarbe, spre studiere si, pe baza studiului intocmit de aceasta, Comisia interortodoxa pregatitoare a Marelui Sinod Ortodox, din 1971, a elaborat un referat in care se propun unele adaptari sau mai precis unele prescurtari si indulciri in ceea ce priveste modul postirii, dand mai multa putere duhovnicilor de a dezlega postul.

Intre aceste masuri mentionam : dezlegarea anumitor alimente, ca untdelemn si peste, in zilele de miercuri si vineri, afara de cele din timpul postului sau din zilele de ajunare ,- sa se posteasca numai prima si ultima saptamana din Postul Mare, iar in rest, sa se permita dezlegare la peste si untdelemn, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri, Postul Craciunului sa fie redus la jumatate si sa se ingaduie dezlegarea la peste si untdelemn, in afara de ultimele cinci zile sau sa ramina postul in intregime, facandu-se dezlegare in toate zilele cu exceptia primelor si ultimelor zile ; Postul Sfintilor Apostoli sa fie de opt zile si sa se permita dezlegarea in toate zilele cu exceptia zilelor de miercuri si vineri, iar cel al Adormirii Maicii Domnului sa ramana intreg, ingaduindu-se aceeasi dezlegare, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri.

Referatul acesta, impreuna cu cele ale celorlalte teme, a capatat o forma aproape definitiva si a fost trimis Bisericilor Ortodoxe spre evaluare.

Discutarea in continuare a temelor pentru Marele Sinod Ortodox si diversele propuneri survenite pe parcurs, n-au inlaturat insa tema postului ; ea a ramas in picioare pe agenda de lucru. Prima Conferinta presinodala, din 1976, care a fixat definitiv lista celor zece teme de discutat la viitorul Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, problema postului a fost mentinuta cu aceeasi formulare. Ea a fost incredintata spre studiere Bisericilor: Antiohiei, Serbiei, Bulgariei, Ciprului, Greciei si Poloniei.

Cea de a doua Conferinta presinodala, intrunita in septembrie 1982, a dezbatut intre cele trei teme stabilite dinainte si pe cea a postului. Dupa discutiile si dezbaterile care au avut loc pe comisii s-au prezentat plenului Conferintei argumentele cuprinse in pozitia Bisericii Ortodoxe Romane pentru pastrarea neschimbata a postului. Postul este o lege dumnezeiasca si este legat de pocainta, el este o randuiala sfanta care asigura stapanirea duhului asupra patimilor trupesti.

Postul este o jertfa liber consimtita de, credincios pentru progresul sau duhovnicesc ; este o negare de buna voie a tot ceea ce inrobeste sufletul; el este mijloc de supunere, intarire a vointei, este cea mai mare contributie a omului pe calea sfintirii lui. De asemenea, este un mijloc de binefacere sociala. El are o importanta deosebita in anul liturgic, pentru pregatirea sarbatorilor, in privinta aplicarii iconomiei, privitor la post, se lasa la aprecierea Bisericilor locale, a episcopului locului si a imputernicitului acestuia, duhovnicul.

In concluzie, tema a fost amanata pentru a fi dezbatuta la o alta Conferinta presinodala pregatitoare pe motivul ca pregatirea facuta pana in prezent este insuficienta pentru ca Ortodoxia sa se poata exprima in unanimitate, Bisericile Ortodoxe urmand sa trimita observatiile lor in legatura cu acest punct, evitandu-se astfel luarea unei hotarari pripite si lasand Bisericilor Ortodoxe locale posibilitatea de a pregati pe credincios, in spiritul adevaratei traditii, pentru aceasta schimbare. Conferinta a doua presinodala a hotarat ca practica existenta sa ramana in vigoare pana cand Sfantul si Marele Sinod va examina problema pe baza propunerilor unei Conferinte panortodoxe presinodale insarcinata cu istudierea acestei probleme.

4. Punctul de vedere ortodox referitor la post

Acesta este stadiul in care ne aflam in momentul de fata, in legatura cu tema postului. Precum vedem, punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Romane, insusit si de celelalte Biserici Ortodoxe surori, este acela ca postul este o institutie sfanta a Bisericii la care nu putem si nu trebuie sa renuntam cu atata usurinta, schimband, adoptand si micsorand prescriptiile canonice, referitoare la el. Acest punct de vedere se intemeiaza pe insemnatatea pe care postul o are in viata credinciosilor si a Bisericii. El este si ramane un mijloc de mantuire si de desavarsire morala. Postul potoleste poftele trupesti si tine aprinsa flacara castitatii, deprinde si intareste vointa, facand-o sa domine lacomia pantecelui, socotita ca inceputul tuturor pacatelor : betia, lenea, desfranarea, furtul, inselaciunea, avaritia, invidia. Pentru ca, asa cum subliniaza unii Sfinti Parinti, \"hrana trebuie data trupului nu pentru satisfacerea placerii, ci spre satisfacerea slabiciunii\", caci \"cei care se impartasesc din mancari din alte pricini, se vor osandi ca cei care s-au dedat desfatarii\". Sau, asa cum spune si cunoscutul dicton \"nu traim ca sa mancam, ci mancam ca sa traim\".

Postul este un mijloc de elevatie sufleteasca, de dominare a sufletului asupra patimilor trupesti. Postul il debaraseaza si-l usureaza pe crestin de toate ispitele, de balastul si povara uneltirilor celui viclean care aduc \"intunecare gandurilor si tulburare cugetelor\". El este o jertfa bineplacuta lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocainta pentru pacatele savarsite si un exercitiu care pune inceput virtutilor de tot felul. Pentru crestinul ortodox, postul este conditie pentru dobandirea sfinteniei. In conceptia ortodoxa intre post si sfintenie exista o corelatie stransa. Ea este exprimata si in felul in care reprezentam pe sfinti in iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subtiate si transfigurate, datorita postului. Postul este o caracteristica prin excelenta a Ortodoxiei si o amprenta a crestinismului ortodox, in mentalitatea ortodoxa populara cel care nu posteste este considerat spurcat si pagan.

Se intelege, insa, de la sine ca postul, ca abtinere de la mancare, bautura si pofte trupesti, nu este singurul mijloc de desavarsire si cea mai importanta datorie crestineasca. Postul trupesc trebuie dublat negresit de cel sufletesc, de rugaciune, de milostenie si de orice fapta de caritate. Numai asa el este un post deplin. Din acest punct de vedere, putem spune ca postul are o importanta sociala, constituind un mijloc si o forta de progres, de intrajutorare. Sub aceasta forma el este strans legat de o alta virtute si anume de cumpatare, care cere omului sa foloseasca din bunurile pe care Dumnezeu i le da, numai atat cat ii trebuie. Prin intrebuintarea rationala si echilibrata a bunurilor materiale, prin renuntarea de buna voie la consumarea indreptatita a lor, crestinul poate oferi si celui care nu are posibilitatea de intretinere si de existenta.

Pentru Biserica Ortodoxa postul are insa o mare importanta in ceea ce priveste anul liturgic sau bisericesc, fiind legat strans de marile sarbatori crestine. Nu putem sa concepem invierea (Pastele), Craciunul (Nasterea Domnului), Adormirea Maicii Domnului sau sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel fara post. Insemnatatea acestor mari sarbatori crestine, ca si a altora cum sunt : Inaltarea Sfintei Cruci, Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul sau Boboteaza, nu poate fi sesizata si apreciata fara postul care le precede sau cu care se praznuiesc. Bucuria acestor sarbatori, cu rol central in viata credinciosilor, nu ar putea fi gustata din plin fara post. Asa cum, la capatul unui urcus anevoios pe un munte, ne apare frumusetea incantatoare a panoramei vailor si imprejurimilor, la fel apar bucuriile marilor praznice bisericesti dupa perioadele de urcus duhovnicesc ale posturilor.
A desfiinta, a diminua sau a nu da importanta acestor posturi inseamna a nu socoti sarbatorile insele, de care sunt legate, inseamna a strica un echilibru deja stabilit intre post si sarbatoare. La acestea se adauga si faptul ca de posturi sunt legate unele randuieli specifice de cult inserate in cartile de ritual intrebuintate in aceste perioade, ceea ce ar presupune si o modificare sau o adaptare a lor.

Mai mult chiar, in viata crestinilor ortodocsi posturile care preced marile sarbatori au o importanta cu totul deosebita pentru ca de ele este legat unul din actele centrale pe care ei le indeplinesc in biserica, si anume impartasirea cu Sfantul Trup si Sange al Domnului, Taina cea mai importanta prin care noi primim pe insusi Mantuitorul Hristos in fiinta noastra. Pentru crestinul ortodox nu se poate concepe impartasire fara post. Respectarea postului este o conditie esentiala pentru impartasirea cu vrednicie. Ea este si o obligatie prescrisa de porunca a patra bisericeasca prin care ni se cere \"sa ne spovedim si sa ne cuminecam in fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori daca nu putem, cel putin o data pe an, in postul Sfintelor Pasti\". Nu ne putem impartasi decat cu respectarea acestor posturi. Post, pocainta, impartasire sunt trei acte care se intregesc si se conditioneaza reciproc.

Iata de ce Biserica Ortodoxa ramane credincioasa randuielilor ei traditionale privitoare la post, acordandu-i acestuia importanta cuvenita in viata credinciosilor. Nu se poate si nu trebuie sacrificata sau atinsa o institutie bimilenara a Bisericii pentru motivul ca numarul postitorilor s-a imputinat. A incerca si a opera o reforma a randuielilor privitoare la post inseamna a schimba una din institutiile si practicile care confera Ortodoxiei o nota specifica. Asa cum randuielile si formele de cult, care exprima dogma sau adevarurile de credinta, nu pot isi nu trebuie schimbate, la fel nu pot si nu trebuie schimbate nici cele privitoare la post. Ele fac parte din tezaurul traditional milenar al Bisericii, care isi justifica si locul si importanta.

In concluzie, prescriptiile bisericesti privitoare la post trebuie pastrate asa cum sunt ele, fara sa se introduca in ele vreo modificare. Pentru cazurile in care crestinii nu pot sa respecte aceste prescriptii, pe motiv de boala sau datorita unor conditii deosebite de clima, imposibilitatii procurarii alimentelor de post sau contextului social, in care traiesc si muncesc, sa se lase la latitudinea Bisericilor Ortodoxe locale sa stabileasca limitele si modul aplicarii iconomiei cu care ierarhii si preotii duhovnici trebuie sa lucreze in situatiile speciale, generale sau particulare, pentru ca institutia postului sa ramina cu importanta pe care a avut-o intotdeauna in viata Bisericii.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

\"Este recomandat, totuşi, ca fiecare credincios să îşi întrebe duhovnicul ce regim trebuie să respecte, ţinând cont de vârstă, eventuale boli, tipul de activitate, călătorii etc.\".
Bravo, ma! De cand duhovnicul are studii de medicina si este in masura sa dea astfel de sfaturi?

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Fiilor, va prezint ghidul de mantuire rapida al parintelui Cufurenie.

Iata principalii pasi:
1. Pentru inceput va indopati cu sarmalele furate din mainile babei de langa voi.
2. Va spalati pe dinti cu aghiasma pentru ca va trebui sa lingeti icoanele din biserica. Ideea e sa nu mai aveti resturi de sarmale pe dinti, astfel incat sa nu le imbalosati.
3. Cotizati la buzunarul meu pentru ca altfel nu va permit sa molfaiti ciolanele sfinte. (aka moaste)
4. Va indepartati impartind coate si pumni babelor si ortodiliilor zelosi.
5. La sfarsit, cu o satisfactie imensa ca ati reusit sa molfaiti moastele si ati ajuns sa iesiti pe poarta bisericii, incepeti sa trageti rafale de băşini cu stropi, pentru a va arata evlavia.

Ghidul de mantuire rapida al parintelui Cufurenie nu poate da gres. Efect duhovnicesc garantat.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

nu fumam,nu bem,nu facem sex si nici nu mincam.
sa nu am parte daca nu falesc nu mai la mc cica e bio .
amin

• Votează
• Răspunde
• Raportează

nu facem dragoste cu femei frumoase

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Nu postim de nici un fel, biblia este o carte inventata. are o multime de greseli grosolane, ce este aia sa crezi in ce a scris altul intr-o carte ? ba, voi sunteti nebuni, sau ce ? adica daca Mahomed a scris ceva, care-i baiul ? cine poate sa demonstreze ca X sau Y, a primit inspiratie divina ?

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Pana la Florii sunt 41 de zile. Postul Pastilui a inceput de luni , saptamana alba....in rest e bine. DOAMNE AJUTA ! Va urez un POST cat mai CURAT !

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Nu ceea ce bagi in gura , ci ceea ce iese din gura este pacat.

• Votează
• Răspunde
• Raportează