Marii scriitori s-au „păruit” în faţa lui Ceauşescu

Printre cei 17 literaţi aduşi la ma sa lui Ceauşescu, toţi în conducerea Uniunii Scriitorilor din România (USR), se aflau nume grele: Zaharia Stancu, Marin Preda, Eugen Barbu, Eugen Jebeleanu, Demostene Botez sau Geo Bogza. Era prima întâlnire cu crema scriitorimii, iar „mirarea” fostului cizmar era aceea că s-a simţit ca la cooperativă, şi nu ca la bibliotecă.

„Eu mă aşteptam ca la scriitori să fie o atmosferă de prietenie. Să ştiţi, nu te mai întâlneşti într-o cooperativă cu asemenea stări de lucruri”, spunea Ceauşescu. Motivul: scriitorii s-au certat, fără nicio tresărire, pe motive deloc literare, în faţa celui care avea în mână soarta literaturii.

„Nu ne place redactorul-şef, îl schimbăm”

Probabil episodul cu pricina ar fi trecut calm şi plictisitor prin existenţa USR şi a lui Ceauşescu însuşi, dacă în sală nu s-ar fi aflat un „element instigator”: Eugen Barbu.

Zaharia Stancu, preşedintele USR, directorul Teatrului Na ţional şi al „Gazetei literare”, tocmai enumerase problemele revistelor şi pusese cu tact punctul pe i: „posibi li - tatea de a schimba aceste con du ceri (ale re vis telor - n.r.) când ele devin abuzive”. Ceauşes cu a aruncat, simplu, soluţia: „În Com itetul Ce n tral, când nu ne place re dac torul-şef al «Scânteii» îl schim băm”.

Eugen Barbu, aflat atunci la conducerea „Luceafărului”, s-a sim ţit probabil vizat. Prin urmare, a intervenit: „În ultimul timp s-au pe trecut şi multe ilegalităţi. Tovarăşul preşedinte este aici şi poate să spună dacă este aşa sau nu. Vreau să vă reamintesc că o măsură a dumnealui a fost aducerea lui Ion Caraion şi a adunat, în general, elemente ostile regimului nostru, pe care le-a publicat cu o frecvenţă destul de mare”, şi-a început scriitorul tirada. Barbu l-a acuzat apoi pe Zaharia Stancu pentru modul ele ctoral în care încuraja tinerii („Sunt scriitori tineri, ca Adrian Păunes cu, care au datorii care însumează peste 60.000 de lei”), apoi, pentru concedierea soţiei cuiva, pentru mesele date ori pentru că Matei Călinescu a fost trimis cu o bursă în străinătate în locul lui Ion Alexandru.

După care, autorul „Gropii” şi-a ridicat în cap toată suflarea scriitoricească, cerând „o anchetă serioasă”, deoarece „corupţia este generală”. „În viaţa noastră literară nu vă ascund, tovarăşi, că există cărţi care apar cu bac şişuri şi acest lucru a supărat pe o par te din scriitori, printre care mă număr şi eu.”

„Nu vreau să mai fiu nimic”

La capătul răbdării, Zaharia Stan cu a răbufnit patetic: „Am 66 de ani şi doresc să nu mai conduc nimic: nici USR, nici Teatrul Naţional, nici «Gazeta Literară»! În mai puţin de trei ani mi-am pierdut vederea la ochiul drept, în curând nu voi mai vedea la doi paşi înainte. Nu vreau să mai fiu nimic”. Cum avea şi alte arme la îndemână, Stancu a jucat la fel ca adversarul său: „Iată însă că tov. Barbu a plecat în SUA pentru aproape 5 săptămâni, după ce îşi cumpărase o frumoasă casă pe Valea Prahovei”.

Tot restul şedinţei, Eugen Barbu a devenit ţinta discursurilor. Referindu-se la afirmaţia acestuia, că pe scriitori „îi desparte cinstea sau necinstea”, Geo Bogza a părut extrem de jignit: „Personal, mă simt despărţit din cap până în călcâie de tov. Barbu”.

La rândul lui, Marin Preda a adăugat: „Părerea mea personală este că tov. Barbu este un pesimist agresiv. Lui nu-i place nimic, nu iubeşte pe nimeni”.

Demostene Botez, „uitat”

Preocupat de propria soartă, Demostene Botez s-a plâns că în redacţia „Vieţii Româneşti”, pe care o conducea, a fost adus fără ştirea sa un redactor cu „altă ideologie” (Ion Negoiţescu), de care începuse să se simtă „terorizat”. În plus, Botez mai avea o problemă: nu era publicat decât la zile mari - 1 mai, 23 august - „fiindcă acel care se ocupă cu poezia mă consideră învechit, nu mi se adresează mie decât atunci când se cere într-un număr vreo poezie mai angajată”.

Vocea unui alt scriitor, Simion Pop, s-a impus ca un epilog la acest episod: „Mi-am dat seama că cititorul este a van tajat pentru că îl cunoaşte pe scriitor numai din pagina de carte. Dacă l-ar cu noaş te şi din viaţa de toate zilele ar fi foarte mult păgubit”.

DIALOG APRINS

„Dumneata să nu vorbeşti de cimitir!”

Eugen Jebeleanu: În treacăt fie spus, cu tovarăşul Barbu nu am avut nici un conflict, însă mă îndoiesc că ar avea curajul să citească aici, în faţa tovarăşului secretar general(...), ultimul său vitraliu. Dacă are acest curaj, eu îi pun la dispoziţie partea ultimă.
Eugen Barbu: Cu plăcere.
Jebeleanu: Vă rog, acest ultim pasaj care încape în mâna tineretului nostru.

Ceauşescu: Citeşte-l dumneata!
Jebeleanu: Da, să-l citesc eu, deşi îmi face rău să-l citesc. Nici un scriitor n-are dreptul să se exprime pe acest limbaj, după părerea mea. Tovarăşul Eugen Barbu a atins pe mulţi, chiar şi memoria morţilor!

Barbu: Nu-mi amintesc!
Jebeleanu: Ai batjocorit memoria lui Alexandru Sahia şi-a soţiei sale! Tovarăşul Barbu nu are nici un fel de scrupule. Are o mare sete de a ajunge. Unde vrei să ajungi, tovarăşe? Dacă ne spui, poate te vom ajuta cu toţii.

Barbu: La cimitir...
Jebeleanu: Dumneata să nu vorbeşti de cimitir! O să mai trimiţi mulţi oameni la cimitir. Îţi dai seama că unanimitatea scriitorilor, în afară de 7-8, nu mai pot suporta prezenţa dumitale la „Luceafărul”?

Barbu: O să vă fac plăcerea să părăsesc şi Uniunea Scriitorilor.
Jebeleanu: Dânsul merge în străinătate şi face declaraţii penibile. Dacă ai fi făcut declaraţia pe care ai făcut-o la „Figaro Littéraire”, cu dezgheţul, şi în „Luceafărul”... vai de tine!

CONCLUZIILE „GENIULUI”

„Nu ne-am propus vreodată libertate”

Dincolo de umorul trist al întregului episod, se conturează o realitate dramatică. În faţa lui Marin Preda, Ceauşescu rostea cu vintele care aveau să afecteze profund opera scriitorului în următorii ani.

„Este de înţeles, tovarăşi, că noi suntem partizani, de la început până la sfârşit, ai unei literaturi militante şi nici nu putem să concepem un alt fel de literatură. Asta este literatura pe care noi o vrem şi numai o asemenea literatură putem admite în ţara noastră. Sigur, se poate spune că atunci nu va mai fi libertate. Nici nu ne-am propus vreodată libertate pentru concepţiile idealiste, dimpotrivă, pentru acestea noi nu considerăm că trebuie să existe libertate”.

Între aceste limite, dictatorul înghesuia tot ce urma să fie publicat. Visa deja la forma perfectă de cenzură - autocenzura, şi îndemna la autocontrol, pentru a scuti Direcţia Presei de muncă suplimentară.

 În urma delaţiunilor care tocmai i se făcuseră cadou în şedinţă, dictatorul a dat directiva ca „elementele duşmănoase” să fie excluse. „Sunt complet de acord cu tovarăşul Demostene Botez, care spune că e greu să admită ca la «Viaţa Românească» să fie alături de dânsul şi de alţii şi conducători legionari”.

„Sunt unele poezii pe care eu nu le-aş publica”

Dictatorul nu a exclus folosirea „măsurilor administrative, inclusiv represive”, însă într-un singur context: „Nu ne gândim la acestea decât dacă oamenii vor desfăşura o activitate intenţionat potrivnică. Mă refer la faptul că nu ne gândim că cineva poate fi pedepsit pentru că scrie prost”.

Însă, după cum a remarcat, cu aer de critic literar, „se scrie prost” şi se publică poezioare pe care, într-o zvâcnire mai inspirată, orice român - „că românul e şi poet” - le poate produce: „Eu nu vreau să apelez la nişte citate, să vă citesc poezie, dar sunt unele pe care eu personal nu le-aş publica în nici un fel şi n-au ce căuta în publicaţiile noastre”.

Şi dacă cei prezenţi mai căutau vreo concluzie, Ce a uşescu a servit-o, scurt: „S-a dis cutat aici că unul a luat 500 sau altul 5.000 de la fondul literar. Nu aceasta este problema, ci că facem o literatură care să ser vea scă progresului societăţii noastre”.


DISPUTĂ. Eugen Jebeleanu şi Eugen Barbu s-au jignit la masa dictatoru

AUTORI ÎN COMUNISM

Manolescu: „Gravă era această fractură pe care Barbu o produsese”

Cearta scriitorilor în faţa lui Nicolae Ceauşescu nu e o surpriză pentru cei care au trăit în lumea literară la acea vreme. „E clar că fiecare era cu ale lui, e firesc. Gravă era însă această fractură, nu numai literară, pe care Eugen Barbu o produsese. Era la un moment dat pe cai foarte mari şi părea că a câştigat definitiv partida, dar s-a dovedit că nu era aşa. Se plictisise şi Ceauşescu de scandalurile pe care i le aducea pe cap”, povesteşte criticul Nicolae Manolescu.

Dacă şedinţa aceea a fost începutul sfârşitului lui Barbu la conducerea revistei „Luceafărul” nu se ştie, însă 1968 a fost ultimul său an ca redactor-şef. În perioada în care publicase „Groapa” (1955), probabil romanul care avea pe atunci cea mai mică legătură cu realismul socialist, scriitorul promovase autori precum Marin Sorescu. În anii ‚60 însă, începuse să dea dovadă de un zel comunist ieşit din comun.

„Probabil voia galoane politice”, explică Manolescu. Împreună cu un grup de scriitori, Barbu i-a propus lui Ceauşescu o Uniune a Scriitorilor Comunişti. „Ceea ce era o prostie, o greşeală tactică. Ceauşescu o fi întrebat probabil: «Cum adică, asta care există deja e necomunistă?». El voia concordie naţională, stat unic, partid unic, şi să existe două Uniuni!”, conchide criticul.

Mâine în Evenimentul zilei:

Dictatorul şi muzica uşoară

EVZ continuă serialul despre cum Nicolae Ceauşescu influenţa cultura românească, implicându-se şi cenzurând inclusiv cele mai „inocente” domenii, cum era muzica uşoară.