Marino bântuie nopţile "duşmanilor săi"

 În 2005, după ce criticul murise, Ovidiu Şimonca a realizat interviuri cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu publicate în „Observator cultural” şi editate de curând în volumul „Pot să vă  mai enervez cu ceva?”, apărut la Editura Cartier.

 „Cei doi sunt foarte porniţi pe Adrian Marino, ei, nişte oameni vii, sunt virulenţi faţă de un mort. Iertaţi-mă, dar mi s-a părut că lipseşte acea notă creştinească, în care să fii ceva mai îngăduitor cu un om care nu-ţi mai poate răspunde”, consideră publicistul Ovidiu Şimonca, care aspiră la o presă culturală în care să semneze atât Gabriel Liiceanu, cât şi Adrian Marino, dar şi la o diversitate a opţiunilor culturale şi politice.

INTERVIU

Un om mort, care „scoate din sărite oameni vii”

După ce ai scris despre cazul Marino, în „Observator cultural“, cum priveşti cartea sa de memorii?
Ca un imens hohot de râs de dincolo de moarte. Un om mort scoate din sărite oameni vii, care îşi încruntă fruntea teşită de gânduri, care scotocesc în dosare să afle ceva compromiţător. Probabil că Marino le bântuie nopţile, dacă un om mort e tratat asemenea unui om viu. Ce paradox! Adrian Marino nu vrea funcţii, nu e antiBăsescu, nu umblă după sinecure, nu are dubii faţă de condamnarea comunismului, nu poate fi agăţat cu nimic şi totuşi enervează. A fi slobod la gură, cum e Adrian Marino, e o formă de libertate.

Care crezi că e raportul dintre adevăr şi frustrare în „Viaţa unui om singur”? Cum comentezi faptul că a cerut, prin testament, ca memoriile lui să fie publicate la cinci ani de la moarte?
Cred că Adrian Marino şi-ar fi dorit o poziţie mai vizibilă în România şi în străinătate. Dar n-aş vorbi despre frustrare. Şi-a asumat condiţia de „om singur“ şi şi-a convertit nemulţumirea într-o privire critică asupra lumii literare. În plus, pentru perioada de dinainte de 1989, Adrian Marino nu vrea să pară erou, rezistent, disident, vorbeşte de „supravieţuirea onorabilă“, îşi recunoaşte limitele. Admite că „rezistenţa prin cultură“ a fost un pretext comod şi inofensiv ca să nu conteşti regimul în mod direct şi cu riscuri.

Ar putea fi o răzbunare sau reglare de conturi de dincolo de moarte a criticului? Cât de morală este o asemenea atitudine?
În definitiv, ce a spus Adrian Marino? Ce chestii cumplite scot la iveală aceste memorii? Cele mai multe afirmaţii mi s-au părut de bun simţ. Şi, atenţie!, nu sunt afirmaţii doar despre Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Noica sau Eliade. Sunt sfichiuiţi şi Dan C. Mihăilescu, şi Gheorghe Grigurcu, dar şi Dan Petrescu, Luca Piţu, Octavian Paler. Pînă şi Silviu Lupescu este criticat pentru unele opţiuni editoriale. Cel mai important aspect este că Marino încearcă să înţeleagă comportamentul scriitorului sub comunism şi, în plus, are lucide interpretări despre ce s-a întîmplat după 1989, în zonele puterii politice şi ale organizaţiilor civice. Aşa că, revenind, de ce să ne supărăm dacă cineva ne spune că opera ta putea fi mai consistentă?

„La unii există reacţii disproporţionate”

Crezi că există un monopol cultural, aşa cum acuză Marino?
Nu cred că există vreun monopol sau dictatură culturală. Există, în schimb, la unii reacţii disproporţionate. Cum spui ceva mai puţin elogios, cum ai o nuanţă faţă de comportamentul lor public, faţă de ce scriu, gata, eşti catalogat ca plin de ură, resentimentar, neputincios cultural, vrei să te caţeri în lumea culturală atacându-i pe cei mari…

De ce totuşi apariţia unei asemenea cărţi e întâmpinată cu atâta ostilitate?
Da, vinovat e Marino, în primul rând, că a îndrăznit să-şi scrie memoriile. Apoi, vinovat e editorul (n.r. Polirom), pe urmă toţi cei care prezintă cartea, jurnaliştii sunt dubioşi, vor să-şi facă vânzare, sunt scandalagii. Nu vi se pare că această urecheală şi această apostrofare a ziariştilor sunt forme de cenzură?
„Evenimentul zilei“ a prezentat volumul, o face şi „Observator cultural“, vor fi şi alte publicaţii… Jurnaliştii au dreptul şi datoria să nu evite cărţile controversate. Discutăm despre „Viaţa unui om singur“ de Adrian Marino nu din frustrare, nu pentru a ne pune pe noi în faţă, nu pentru glorie, ci pentru că aşa e normal să procedezi. A fi jurnalist cultural presupune să fii atent şi la cărţi ce conţin note polemice. Noi scriem pentru public, nu scriem să menajăm susceptibilităţi şi să protejăm autori printr-o tăcere complezentă.

De ce s-a amplificat atât de mult acel scandal mediatic din 2004? De ce crezi că opiniile lui Marino agită spiritele atât de mult şi astăzi?
Să reţinem, totuşi, că Adrian Marino nu e un terchea-berchea. El a fost un cărturar şi are o operă în spate. Aşa că, vorbele sale au o anumită greutate. În cazul altora, triada Liiceanu-Pleşu-Patapievici spune imediat despre tine că eşti resentimentar, invidios, ranchiunos şi că nu contezi. Pe Adrian Marino e mai greu să-l expediezi în zona neantului cultural. Iar temele sale, liberalismul, diminuarea intervenţiei statului, căutarea Europei, racordarea culturii române la cea occidentală, scrisul cu faţa spre cititorul român, dar şi spre cel occidental ar trebui să găsească ecou şi la Andrei Pleşu sau la Gabriel Liiceanu.
 
Cum ţi s-au părut clarificările date de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu faţă de scandalul „Marino“ în interviurile pe care ţi le-au acordat, publicate şi în cartea ta, „Pot să vă mai enervez cu ceva?”
Eu am vrut să vorbesc cu Andrei Pleşu şi cu Gabriel Liiceanu despre Adrian Marino. Şi le-am publicat integral opiniile. Cred că e dreptul lor să spună că Adrian Marino „se gudura“ pe lângă Noica, e dreptul lor să amintească de o dedicaţie a lui Marino către Dumitru Popescu-Dumnezeu, e dreptul lor să-şi ia distanţă faţă de Marino. A fost însă un fapt care m-a tulburat. Adrian Marino moare în martie 2005. Interviul cu Andrei Pleşu l-am făcut în mai 2005, cel cu Gabriel Liiceanu în ianuarie 2006. Cei doi sunt foarte porniţi pe Adrian Marino, ei, nişte oameni vii, sunt virulenţi faţă de un mort. Iertaţi-mă, dar mi s-a părut că lipseşte acea notă creştinească, în care să fii ceva mai îngăduitor cu un om care nu-ţi mai poate răspunde.
În plus, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au avantajul de a răspunde lui Adrian Marino prin opera lor, prin gândurile lor, prin gesturile lor publice. Nu te răfuieşti cu un mort, e mult mai elegant să vii şi să spui: „Cărţile mele şi viaţa mea sunt cel mai bun răspuns“.

RELELE DIN PRESA CULTURALĂ

Critică la stilul „hai să ne lăudăm între noi”

Care e cel mai mare rău de care suferă presa noastră culturală?
Că nu e suficient de curajoasă şi de cinstită. Că, în mare parte, trăieşte după principiile „hai să ne lăudăm reciproc“, îmi faci un serviciu, îţi fac un serviciu. Nu-mi place tipul ăsta de publicistică „să ne lăudăm noi între noi“. Câteva exemple: nu mi se pare normal ca un angajat al unei reviste să-l laude pe directorul revistei, în chiar publicaţia unde lucrează amândoi (aşa a procedat Cosmin Ciotloş, anul trecut, cînd în revista condusă de Nicolae Manolescu, „România literară“, îl tămâia pe autorul Manolescu). Nu mi-au plăcut nici atacurile „în haită“ împotriva Martei Petreu, dar nici răspunsul autoarei, prea iritată, prea umorală. Nu-mi plac nici tăcerile, să neglijezi o carte ca să „nu te strici cu autorul“. Sunt mirat că criticii noştri de întâmpinare (cu două excepţii, Mihai Iovănel şi Sanda Cordoş) nu au scris despre romanul „Vizuina“ de Norman Manea. Cred că Norman Manea ar fi primul care ar saluta nişte cronici cinstite şi neencomiastice.

Pot fi totuşi „împăcate” ideologii diferite sub umbrela aceleiaşi publicaţii?
Idealul unei prese culturale ar fi să ai, într-o aceeaşi publicaţie, şi într-un acelaşi număr, şi articole de Gabriel Liiceanu, şi articole de Adrian Marino. Vi s-ar fi părut imposibil o publicaţie în care să semneze cei doi, împreună? Foarte ciudat, aiuritor şi nociv pentru presa culturală este constituirea unor reviste după apartenenţa politică a redactorilor şi a colaboratorilor. Este înfiorător să publici sau să refuzi un text pe motiv că autorul ţine cu Băsescu sau este anti Băsescu! Eu cred în reviste culturale unde să coexiste atât diversitatea opţiunilor culturale, dar şi cea a opţiunilor politice.

Pe ce criterii selectaţi şi publicaţi cronicile într-o revistă culturală de genul „Observator cultural”? Noi, în pagina culturală de cotidian, suntem permanent acuzaţi de „goană după un senzaţional rentabil”.
În presa culturală săptămânală comentezi şi cărţi mai vizibile şi cărţi mai puţin vizibile. Dacă ai o echipă puternică de cronicari literari e bine să scrie despre cărţi din zone diverse, de literatură, memorialistică, critică şi istorie literară. Numai că o carte nu va interesa publicul dacă te bazezi doar pe critica de întâmpinare. Din acest motiv, cred că formulele de prezentare ale unei cărţi trebuie să includă interviuri cu autorul, fragmente din carte, dar şi reacţii polemice. Asta nu înseamnă goana după rating. E, pur şi simplu, un tip de jurnalism cultural care pune în valoare o carte. Deseori, câte un autor mi-a spus că a contat mai mult interviul pe care l-am făcut împreună decât multe alte cronici.