Matei Vişniec: „Mi-au trebuit ani să înţeleg dragostea“

MarÅ£i, de la ora 18.00, scriitorul va fi prezent la Teatrul de Comedie, în cadrul Festivalului Comediei RomâneÅŸti, festCo, unde-ÅŸi va lansa volumul de piese scurte, „Imaginează-Å£i că eÅŸti Dumnezeu“, apărut la Editura Paralela 45. Cartea este structurată în jurul a trei mari teme legate de dezrădăcinare, moarte ÅŸi eÅŸecul iubirii într-un cuplu fără Dumnezeu. Cele trei teme, de o iremediabilă nostalgie ÅŸi tristeÅ£e, se întâlnesc în secÅ£iunile: „Frontiere“ (cu „Welcome America!“), „Agorafobii“ ÅŸi „DeÅŸert“, unde atinge, printr-o poetică dureroasă, mereu actuala temă a singurătăţii în doi. Volumul se încheie, prin descrierea răstignirii, în „Nu mă durea nimic ÅŸi aÅŸteptam să mor“.

EVZ: Cum e să-ţi imaginezi să fii Dumnezeu?
Matei ViÅŸniec: Titlul volumului meu, „Imaginează-Å£i că eÅŸti Dumnezeu“, este de fapt replica unui personaj, un „sniper“ mai bătrân care îl învaţă pe un „sniper“ mai tânăr cum să ucidă. Nu întâmplător l-am pus pe acest personaj să spună această replică. Trăim într-o lume în care dictatori macabri au trimis la moarte milioane de oameni. Probabil că în adâcul lor s-au crezut la fel de puternici precum Dumnezeu. Cineva care are putere de viaţă ÅŸi de moarte asupra unui om, se crede uneori Dumnezeu… Această boală este cunoscută încă din antichitate, i se spune „hybris“. DorinÅ£a omului de a se măsura cu zeii a creat multă durere ÅŸi moarte printre oameni…

„Am învăţat să tac după ce am terminat o carte“

Arma cu care ucizi poate deveni o vioară? E o trimitere spre o simbolistică a unui mit, a păsării Spin care moare ÅŸi cântă sau a „Învierii ortodoxe“?
În acest volum de piese scurte vorbesc, într-adevăr, foarte mult despre moarte. Despre moartea fizică, dar ÅŸi despre moartea demnităţii, despre moartea tandreÅ£ei, despre moartea comunicării, despre moartea memoriei, despre moartea tradiÅ£iei, dar ÅŸi despre moartea aparentă… Din punctul meu de vedere, volumul are o mare unitate. Mai mult decât atât, însă, nu pot să spun. Am văzut, în viaÅ£a mea, atâÅ£ia scriitori care scriau prost, dar vorbeau bine despre romanele, piesele sau nuvelele lor. Măcar atât am învăţat după 40 de ani dedicaÅ£i scrisului: să tac după ce mi-am terminat o carte.

Ce culoare are deÅŸertul sufletului în roabă, din piesa „Cu sufletul în roabă“?
O întrebare atât de frumoasă nu poate avea răspuns… Dar îi poate incita pe cei care citesc aceste rânduri să-mi citească poveÅŸtile. Pentru că, până la urmă, este o culegere de poveÅŸti, forma lor „dialogată“ nu trebuie să-l dezarmeze pe cititor. Să nu uităm că teatrul este un gen literar printre altele. O carte de teatru se poate citi acasă, în fotoliu, ca un roman sau o carte de nuvele sau schiÅ£e. De altfel, aceasta a fost ÅŸi intenÅ£ia mea cu această nouă carte de teatru scurt: să reabilitez un gen ÅŸi un reflex, acela de a citi teatru (regia ÅŸi-o poate face cititorul în capul său, dacă povestea îl emoÅ£ionează).

De ce între Ea ÅŸi El poate să fie atâta despărÅ£ire ÅŸi atâta tristeÅ£e chiar ÅŸi după ce-ÅŸi dăruiesc trupul unul celuilalt?
În câteva dintre aceste piese scurte abordez, într-adevăr, această problemă a luptei dintre „el“ ÅŸi „ea“, dragostea ca un veÅŸnic raport de forÅ£e, ca o luptă continuă, chiar ÅŸi atunci când se împlineÅŸte… N-am scris multe poveÅŸti de dragoste în viaÅ£a mea, probabil că mi-au trebuit întâi ceva ani pentru a trăi ÅŸi apoi pentru a înÅ£elege dragostea.

„Românii mai au un sâmbure de nebunie“

Care sunt dezamăgirile dv. legate de România? Cum ar fi tărâmul „drepturilor absolute ale omului ÅŸi ale demnităţii umane absolute“?
Cum nu există Å£ară absolută, nu pot spune că România m-a dezamăgit vreodată. Ori de câte ori mă întorc în România (iar din 1990 revin cam de două sau de trei ori pe an) întotdeauna mă emoÅ£ionează câte ceva: întâlnirile cu oamenii, locurile pe care le văd sau locuri noi pe care le descopăr, ca să nu mai vorbesc de poezie, teatru ÅŸi muzică. Sunt un iremediabil nostalgic, un rădăuÅ£ean-bucovinean legat iremediabil de tot ce este românesc. Dorul meu de ducă însă a fost atât de puternic încât până ÅŸi astăzi rămâne pentru mine un mister. În mod normal ar fi trebuit să trăiesc toată viaÅ£a la RădăuÅ£i. ForÅ£a care m-a împins la plecare a fost însă dragostea de literatură. Pentru mine experienÅ£a rătăcirii prin „lume“ a fost vitală.

Cum se vede balcanismul României din FranÅ£a?
Nu cred că românii au cel mai mic motiv să se simtă complexaÅ£i, inferiori, marginalizaÅ£i de istorie, la periferia culturii, ÅŸi aÅŸa mai departe. Am venit deseori cu prieteni străini (în special francezi, dar ÅŸi americani) ÅŸi au rămas îndrăgostiÅ£i de România. Anul trecut o trupă americană mi-a jucat o piesă la festivalul de la Sibiu. „În America, noi nu mai ÅŸtim să pierdem timpul“, mi-a spus el. „Nimeni, la noi, n-ar sta o noaptea întreagă de vorbă după un spectacol, cum se întâmplă la Sibiu, unde toÅ£i invitaÅ£ii îÅŸi dau întâlnire în curtea teatrului abia spre miezul nopÅ£ii“. Românii mai au un sâmbure de nebunie, frumuseÅ£e ÅŸi umanitate în ei care în occident a fost distrus de societatea de consum. Bine ar fi să-ÅŸi păstreze aceste calităţi.

AveÅ£i totuÅŸi „eÅŸecuri“ culturale?
Sunt numeroase, dacă le compar cu visele mele de la 18 ani. Noroc că mă conduc în continuare după această deviză: Ai un eÅŸec? Uită-l imediat ÅŸi reapucă-te de lucru. Ai un succes? Uită-l imediat ÅŸi reapucă-te de lucru.

Descifrarea poetică a lumii

Ce înseamnă dialogul post-absurd ÅŸi angajările de clovn din lumea noastră contemporană?
Sunt piese total „realiste“, ca să folosesc acest termen pe care îl detestam înainte de 1989. La ora aceea „realism“ ÅŸi „socialism“ rimau atât de mult (datori realismului socialist impus de putere), încât preferam să scriu în orice cheie, fantastică, grotescă, onirică, absurdă, suprarealistă, dadaistă, expresionistă, numai realistă nu. Acum mă apropii cu voluptate de „piesa scurtă realistă“ ÅŸi caut explozia metafizică, dimensiunea fantastică în descrierea unor situaÅ£ii dintre cele mai banale… Acest tip de realism îl asociez totuÅŸi cu poezia, pentru că descifrarea poetică a lumii nu m-a părăsit niciodată.

EsenÅ£ialul poate fi prins ÅŸi criptic, numai în puÅ£ine cuvinte?
Piesele scurte pot fi adevărate bijuterii când... sunt bune. Am fost fascinat de piesa scurtă, după cum am fost fascinat de poezie. O piesă scurtă reuÅŸită este o formă de captare a unei emoÅ£ii puternice cu o enormă economie de cuvinte. Un exerciÅ£iu stilistic fascinant. Este o formă de mister textual, o dovadă că textul este viu. Sunt poveÅŸti care nu vor să „crească“ dincolo de un anumit volum de cuvinte.

"Deviza mea: Ai un eÅŸec? Uită-l imediat ÅŸi reapucă-te de lucru. Ai un succes? Uită-l imediat ÅŸi reapucă-te de lucru. În acest volum, vorbesc despre moartea fizică, moartea iubirii, moartea demnităţii, moartea tandreÅ£ii ÅŸi a tradiÅ£iei.", Matei ViÅŸniec, dramaturg.

DE LA RÄ‚DÄ‚UÅ¢I LA PARIS

„Fericit ca un rege, sărac ca un cerÅŸetor“

S-a născut pe 29 ianuarie 1956, la RădăuÅ£i. „Am descoperit însă lumea la BucureÅŸti, oraÅŸ pe care l-am iubit cu pasiune, unde am studiat Filosofia, am avut norocul să fac parte din generaÅ£ia ’80. După RădăuÅ£i ÅŸi BucureÅŸti, în mod (ne?)firesc, a urmat Parisul, unde am ajuns în septembrie 1987, fericit ca un rege ÅŸi sărac ca un cerÅŸetor“, povesteÅŸte dramaturgul.

A scris numeroase volume de teatru, traduse în româneÅŸte, printre care: „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte“, „Omul cu o singură aripă“, „Istoria comunismului povestită pentru bolnavi mintal“ (apărute la Paralela 45), alături de „Păianjenul în rană“, „Groapa în tavan“, „Omul Pubelă. Femeia ca un câmp de luptă“ (Cartea Românească).

Multe piese au fost montate ÅŸi în România. „Piesele mele au început să călătorească prin lume ÅŸi eu după ele: mi-am auzit textele spuse în franceză, în engleză, în germană, în olandeză, în portugheză, în greacă, în poloneză, în turcă, în arabă, în japoneză… Limbajul teatrului e unul singur.“

Å¢IGARA DE DUPÄ‚

„Te las singur în deÅŸertul tău“

EA: Toţi. Voi toţi. După ce faceţi dragoste, toţi vă aprindeţi o ţigară.
EL: Ei ÅŸi? (...) Zău, dacă mai înÅ£eleg ceva. Pe cuvânt. Mă simt ÅŸi eu bine, am chef ÅŸi eu să nu mă gândesc la nimic timp de două minute, ÅŸi dintr-o dată vii cu niÅŸte chestii, cu vidul, cu deÅŸertul…

EA: Ai simÅ£it nevoia să pleci. Când pleci imediat după ce faci dragoste, asta înseamnă că faci vid în jurul tău. Tu nici nu-Å£i dai seama, dar aÅŸa eÅŸti tu făcut, micile tale momente de tandreÅ£e accidentală anunţă vidul. Dar nu-i nimic. PoÅ£i să pleci. Te înÅ£eleg.
EL: Dar n-am avut o secundă intenÅ£ia să plec. ÎÅ£i jur.

EA: Dar ai simţit nevoia să taci.
EL: Da, pentru că am vrut să stau liniştit două minute.

EA: Foarte bine, atunci n-ai decât să rămâi liniÅŸtit. Eu sunt cea care am să plec, în cazul ăsta.
EL: Stai puÅ£in… Unde vrei să pleci?
EA: Ce contează, plec. Plec ca să te las liniÅŸtit. Ai chef să fii singur, singur în mijlocul deÅŸertului tău, singur cu deÅŸertul creat de tine, deci te las singur. Dar nu-Å£i fă griji, eu te înÅ£eleg. AÅŸa eÅŸti tu făcut. La revedere.

(Fragment din secÅ£iunea „DeÅŸert“)