Matematica la feminin: O româncă şi performanţa ei istorică

Ioana Dumitriu: Am plecat din România în august 1995, pentru a-mi continua studiile la New York University. Motivele au fost multiple; România trecea printr-o perioadă destul de tulbure atât din punct de vedere social, cât şi economic şi politic. Pe de altă parte, tocmai apăruse posibilitatea de a aplica pentru studii (şi de a fi acceptat, cu bursă) la universităţi de prestigiu din Statele Unite şi din Franţa. O foarte mare parte dintre cunoscuţii şi prietenii mei, olimpici la matematică, fizică, informatică au plecat atunci (după liceu) şi s-au răspândit prin toată lumea.

Crezi că România are probleme în păstrarea tineretului valoros în ţară?
Practic, orice ţară are astfel de probleme, cu excepţia celor din Europa de Vest, a Statelor Unite, a Marii Britanii şi poate încă alte câteva. Am să includ, poate surprinzător, China, care produce un număr uriaş de talente.

Aş spune însă că România suferă de "brain drain", dar mai puţin decât în anii '90. Două fapte sunt semnificative: primul este că am prieteni care, după ce au studiat în Statele Unite, s-au întors în România (deşi au avut de luptat foarte mult cu birocraţia românească pentru a li se echivala studiile). Al doilea, poate chiar mai semnificativ, este faptul că numărul de doctoranzi români de la universităţi de rangul New York University, Massachusetts Institute of Tehnology şi Berkeley pare să fi atins un plafon la începutul decadei, iar acum este în scădere. Când eram la doctorat la MIT, în Departamentul de Matematică erau, la un moment dat, nouă studenţi români. În ultimii ani, numărul a scăzut la doi sau trei.

Este greu de spus dacă acest fapt reflectă o reorientare spre alt gen de studii (economice, umaniste, etc.) ale tineretului român, sau lipsa unei motivaţii puternice de a studia "în afară" (stare generată de un climat social şi economic satisfăcător în România). Înclin să cred că amândouă.

Care este momentul din carieră la care ţii cel mai mult?
Nu am o ierarhie. Multe dintre premiile primite au fost, la vremea respectivă, cele mai importante. Începând cu câştigarea concursului Putnam, apoi menţiunea la concursul Householder, premiul Leslie Fox şi anul acesta, un grant "CAREER", pe cinci ani de zile, de la National Science Foundation. Fiecare dintre aceste distincţii a fost neaşteptată şi m-a făcut să mă simt foarte onorată şi mândră.

Fiecare premiu mi-a "deschis uşi" şi le sunt recunoscătoare tuturor celor ce m-au propus şi m-au susţinut în obţinerea lor. Însă cel mai important factor din cariera mea (şi, de altfel, din dezvoltarea mea ca om) a fost faptul că am avut ocazia de a studia şi de a lucra cu matematicieni de rangul lui Joel Spencer, Alan Edelman şi James Demmel. Când va veni vremea (mulţi ani de acum înainte, sper eu) să trag o linie şi să fac o sumă a vieţii mele, suportul, aprecierea şi prietenia acestor oameni vor fi mult mai importante decât premiile pe care le-am primit.

Ce înseamna premiul Putnam în lumea matematicii şi ce înseamnă el pentru tine?
Premiul Putnam se acordă primilor cinci clasaţi la competiţia cu acelaşi nume, cea mai veche şi prestigioasă competiţie anuală de matematică pentru studenţii universitari din America şi Canada. Mulţi dintre laureaţii acestui concurs au devenit ulterior matematicieni de marcă; ca atare, prezenţa pe un CV a unei astfel de performanţe are darul de a atrage atenţia unui evaluator. În 1996, am avut onoarea de a mă număra printre câştigători. Premiul a avut o dublă semnificaţie, fiindcă am fost prima fată (în istoria de 57 de ani a concursului) care a atins acel nivel. Ca atare, am beneficiat de mai multă publicitate decât cei mai multi dintre ceilalti laureaţi. Sigur, asta mi-a folosit în carieră, dar a creat şi o eticheta care nu îmi este totdeaună confortabilă, fiindca după 1996 am avut realizări care pentru mine sunt cel puţin la fel de importante.

Numeroşi români şi românce sunt printre laureaţii competiţiei. Ai ţinut legătura cu ei?
M-am bucurat imens când Melanie Wood şi apoi Ana Caraiani (tot o româncă!) au câştigat concursul în 2002, respectiv 2003 şi 2004. Iar faptul că Ana a câştigat de mai multe ori (ceea ce o pune într-o clasă foarte restrânsă de persoane) m-a umplut şi de mândrie naţională. Bravo ei!

Trebuie spus că printre câştigatorii acestui concurs (chiar şi de mai multe ori) sa afla un număr respectabil de români; pe unii am onoarea să îi cunosc, despre alţii numai am auzit. Ovidiu Savin (n.r unul dintre câştigători) şi cu mine am petrecut trei ani în Berkeley ca Miller Research Fellows. Aceste fellowships sunt în număr de 9-10 pe an, şi se împart între toate ştiinţele; ele reprezintă burse de cercetare pe trei ani la University of California, Berkeley. În 2003, Ovidiu şi cu mine am fost singurii matematicieni care au primit acest gen de bursă – amândoi români. Ne cunoşteam dinainte, de la olimpiadele de matematică şi ne-am înnoit camaraderie. Între timp, Ovidiu s-a căsătorit cu o prietenă foarte bună de-a mea (italiancă) şi sunt amândoi profesori la Columbia University, în New York. Mai vorbim din când în când.

Pe Şerban Nacu şi Dragos Oprea (n.r. alţi doi foşti studenţi români distinşi cu premiul Putnam) îi cunosc tot de pe la olimpiade; la un moment dat am petrecut cu toţii ceva timp în Bay Area (eu la Berkeley, ei la Stanford) şi ne vedeam atunci ceva mai des. Altfel, ne mai întâlnim pe la conferinţe. Şerban este încă în Stanford, din câte ştiu eu, iar Dragoş tocmai a fost angajat de University of California, San Diego.

Dor de ţară cu Eminescu şi Preda

Din CV, am văzut că eşti Assistant Professor? Pe când postul de Associate Professor?
Curând.

Te-ai gândit la o întoarcere în ţară? Ce te îndeamnă să revii şi ce te opreşte?
Când mă loveşte dorul de România, citesc din Eminescu, din Marin Preda...  Alte ori, intru pe Internet şi citesc ziare româneşti sau îmi caut foştii colegi de liceu. Câteodată sun acasă (părinţii mei trăiesc în Bucuresti) sau, dacă diferenţa de fus orar cu România nu îmi
permite, sun câte un prieten român din State. Oricât de mult succes ai avea şi oricât de bine adaptat ai fi la societatea în care trăieşti, experienţa imigrantului conţine şi dor, şi nostalgie.

Viaţa mea este însă aici. Mediul academic în care trăiesc este, pentru mine, perfect. Am reuşit în carieră mai bine decât am îndrăznit să visez. Soţul meu este american şi am avut norocul de a trăi în locuri care mi-au satisfăcut nevoia de cultură, de conexiuni umane, de natură, de confort... nu pot să mă plâng de nimic.

Pe ce loc ai clasa scoala românească de matematică? Se poate vorbi de o comunitate ştiinţifică românească în State?
Ierarhiile nu sunt specialitatea mea. Aş spune însă că sunt câteva ţări din lume care contribuie mai mult la matematica mondială decât media. România este printre ele. Ca atare, valoarea şcolii româneşti de matematică este recunoscută şi apreciată.

Ca să raspund la restul întrebarii, am nevoie să nuanţez puţin. Şcoala românească are reprezentanţi de marcă în Statele Unite, la toate disciplinele (nu numai cele ştiinţifice). Ca români în America, avem o experienţă comună, o cultură comună, de multe ori avem chiar şi un trecut comun (de pe la cercuri şi olimpiade) care ne apropie. Aş spune că, pe cât posibil, ţinem legătura unii cu alţii. Dintre prietenii mei cei mai apropiaţi, un număr mare sunt români pe care i-am intâlnit în propriul periplu academic. Însă, în acelaşi timp, eu cred că există o singură comunitate ştinţifică, ai cărei membri suntem cu toţii, indiferent de unde venim şi în ce limbă visăm.

Boli sociale comune pentru România şi Statele Unite

Ce impresie ai despre România de acum? De când nu ai mai fost acasă?
În ultimii ani am fost în România cam o dată, de două ori pe an. Parinţii şi bunicii mei trăiesc în Bucureşti, dar am mai fost şi prin ţară. S-au schimbat multe, multe au rămas la fel, dar per total transformările sunt foarte mari. S-ar putea să fiu acuzată de naivitate, dar, din perspectiva mea, România a ajuns la un anumit nivel de normalitate, în ciuda exasperării cotidiene (de multe ori justificată!) pe care o înregistrez printre mulţi români. Scandalurile, corupţia la nivel înalt, lipsa de educaţie sau norme morale a unor lideri, situaţia economică proastă, absenţa justiţiei sociale - toate aceste "boli" ale societăţii sunt prezente în Statele Unite ca şi în România şi induc şi aici exasperare cotidiană.

Accept ca unele dintre aceste rele s-ar putea să fie mai acute în cazul României, mai ales acum, când valul de speranţă şi încredere în ideea de progres social care a făcut posibilă preşedintia Obama încă învigorează naţiunea americană. Dar aş spune că diferenţa este mai mult de nuanţă sau de grad, decât de fond. Asta nu înseamnă ca trebuie să ne obişnuim cu aceste "boli" sociale sau să le acceptăm. Dimpotrivă, este datoria noastră faţă de societate să le combatem. Tot ce vreau să spun este că, deşi din punct de vedere economic, social şi politic drumul României către societatea europeană este încă lung, el nu mai este pieptiş. Reiterez: s-a atins un anumit nivel de normalitate.

CV

Născută pe 6 iulie 1976, Ioana Dumitriu a ales să plece din ţară în 1995. A primit o bursă de studii la University of New York, iar, după doar un an în State, reuşea să devină prima femeie laureată Putnam. După terminarea facultăţii, a urmat doctoratul la Massachusetts Institute of Tehnology (MIT) şi, după absolvire, a fost cercetătoare la Universitatea din Berkeley.

Din 2006, este assistant professor de matematici aplicate, la Universitatea din  University of Washington, Seattle. Între timp, premiul Putnam a fost dublat de alte performanţe. Dintre cele recente, sunt de amintit premiul Leslie Fox pentru Analiză Numerică (2007) şi o distincţie primită în 2005, când teza sa de doctorat în algebra numerică era considerată cea mai valoroasă din intervalul 2002-2004. În 2009, a primit un grant CAREER din partea National Science Foundation.