„Micuţa Picasso”: „Uneori, sumele care mi se oferă sunt absurde”

Astăzi, la Centrul Naţional al Dansului, în cadrul conferinţelor TEDxBucharest, artista va vorbi despre drumul său de la „micuţa Picasso” la Alexandra Nechita.

EVZ: Ţi se mai potriveşte titulatura de „micuţa Picasso”?
Alexandra Nechita: Micuţă nu mai sunt, deci adjectivul ăsta ar trebui scos complet (râde). În nici un caz nu arăt ca el, aşa că eu zic să se piardă.

Dar te mai inspiră Picasso?
Eu lucrez foarte mult în sculptură acum. În bronz, aluminiu pictat, sticlă, tablourile pe care le pictez sunt mult mai diferite... Am ajuns la un stadiu în care, dacă nu pictam până acum cât am pictat, nu-mi cream nivelul ăsta de confort şi lux în care pot într-adevăr să creez ce vreau. Ăsta este adevărul. Mi-am creat o situaţie destul de extraordinară şi de aceea pot să fac statui de bronz de 5 metri şi să plătesc eu costurile sau să fac sute de tablouri pe care niciodată n-o să le vând. De aceea nu-mi pare rău pentru nimic din trecut, ba chiar sunt superb de mândră. În continuare, aştept să văd ce mai iese din mâinile astea şi din mintea asta. (râde)

Acum creezi de plăcere, înainte aveai însă multe contracte, obligaţii. Cum ai împăcat şcoala şi liceul cu expoziţiile, lansările, apariţiile în presă?
Destul de greu, din cauza asta am transformat patru ani în cinci ani. Călătoream destul de des, aveam serii de lucrări pe care trebuia să le termin pe contract, expoziţii. Au fost 4-5 ani destul de dificili, eram atât de ocupată cu evenimente şi contracte, încât nu aveam timp să mai fac lucrări pur şi simplu din plăcerea de a le face. Acum recuperez şi stau, pictez, sculptez, scriu ce vreau, doar pentru că aşa am chef. Fără restricţii, termene limită, fără griji dacă se încadrează sau nu în tema aia.

„De contracte se ocupă cei în costume”

Care e cea mai mare sumă primită pentru un tablou?
Uneori, ofertele sunt destul de absurde (râde). Cea mai scumpă, în jur de 400.000 de dolari.

Participi de-acum la negocieri?
Nu, niciodată. De asta se ocupă cei în costume. Eu nu port cravată (râde). Depinde de artist, dar pe mine personal nu mă interesează deloc. Mă încântă să aud că au succes tablourile, dar am încredere eternă în părinţii mei şi ei ştiu cu cine să „dealuiască”.

Ai vreun tablou la care nu ai renunţa niciodată?
Am de fapt multe pe care le ţin în colecţia mea privată. Devin însă o problemă, pentru că nu mai am unde să le pun. Le ţin, le tot ţin că-mi sunt dragi şi le rotesc prin toată casa, dar nu prea mai au loc. La câteva luni, tot chemăm nişte băieţi şi schimbăm sculpturile, schimbăm picturile, ca măcar noi să ne bucurăm de ele. Le iubesc pentru că au o estetică pe care nu am mai obţinut-o până atunci, le iubesc pentru un mov care mi-a reuşit, pentru că-mi amintesc de ceva anume... Depinde, astea sunt hotărâri luate impulsiv, când sunt în atelier şi zic: „Pe asta vreau s-o ţin şi gata”.

Citisem despre o pictură pentru care ţi s-au oferit 350.000 de dolari şi ai refuzat...
Da, „Vara în Europa”, după ce am fost la bunicii mei la Vaslui. Mi s-a oferit foarte mult, dar încă o am, pentru că banii n-au fost niciodată o motivaţie pentru ce am făcut. Am sentimentul că de aceea am şi menţinut o relaţie atât de bună cu colecţionarii mei. Pur şi simplu este o pasiune pentru care nu există cuvinte, în română sau în engleză, pe care s-o exprime. Să exprime nevoia pe care o simt să pictez şi atât.

Ai colecţionari fideli?
Colecţionarii mei au de obicei mai mult de 2-3 lucrări. Dacă au un tablou, de obicei, au şi o sculputră, o schiţă. Sunt destul de prezenţi, ştiu ce se întâmplă în atelierul meu.

Oprah are lucrări de ale tale. Ce alte celebrităţi ţi-au cumpărat tablourile?
Andre Agassi, Charlize Theron, Larry King, Calvin Klein, baschetbalişti, fotbalişti, o listă întreagă, nici nu-i mai ştiu.

Ai avut o apariţie într-un serial TV. Alte oferte de la Hollywood?
Da, un show TV. Eram mai mică... Am şi acum diverse oferte, dar niciodată n-am fost înclinată spre actorie. Doar de fun, în rest nu cred. Mă fac că nu le aud.

„Am doar 24 de ani şi tot timpul din lume să experimentez”

Care e relaţia ta cu criticii acum? Mulţi declarau recent că te repeţi în lucrări şi că viaţa mondenă ţi-a eclipsat-o puţin pe cea artistică...
Cred că fiecare om are dreptul să aibă opinia lui. Şi mai cred că am doar 24 de ani şi tot timpul din lume să experimentez! Rămân datoare mie însămi, nimănui altcuiva. Dacă totuşi există lucrări în care m-am repetat, o perioadă de timp, asta e, o iau ca pe un exerciţiu prin care mă îmbunătăţesc.

Mai am o grămadă de timp să învăţ despre mine, că asta e ideea. Lucrările mele sunt o extensie a ceea ce sunt eu, deci am mult de explorat. O să fie serii de lucrări pe care lumea le va asocia imediat cu numele meu – cred că e o speranţă normală pentru oricine, vrei să fii recunoscut pentru ce faci -  dar eu vreau să fiu mai recunoscută în continuare pentru că experimentez. Asta e agenda mea pe viaţă.

Ai terminat anul trecut facultatea de arte la UCLA. Cât de tare ţi-a schimbat viziunea despre arta ta?
Cred că o şcoală e o experienţă „priceless” pentru oricine. M-a ajutat să-mi deschid mintea puţin la alte interese, alte concepte. Din punct de vedere artistic şi critic, m-a învăţat extraordinar de mult să articulez pe un alt ton ideile despre lucrările mele. Pe cât sunt de bucuroasă că am terminat, pe atât sunt de nostalgică.

Stau aproape de UCLA şi câteodată trec pe acolo şi îmi amintesc cum a fost la şcoală, parcă am 50 de ani! E drept, n-am trăit în campus, weekend-urile le petreceam în altă parte, la expoziţii, dar cât am stat acolo, a fost minunat. Pe lângă faptul că m-a ajutat să mă dezvolt intelectual, m-a ajutat să învăţ multe despre mine. Mai ales când împarţi spaţiul şi materialele cu alţi artişti, asta a fost partea favorită.

Unii critici americani scriau că asta îţi lipsea ţie ca să evoluezi de la „micuţa Picasso” la Alexandra Nechita, un mediu de artişti.
E o atmosferă foarte competitivă, cine spune că suntem toţi prieteni e un mincinos şi jumate. Mai prinzi câte unul că se uită la tine, mai tragi şi tu un ochi la altul, cam ca în orice domeniu. Şi nimănui nu-i este ruşine să-ţi spună că ce ai făcut e „a piece of crap”, că ideea e o prostie, compoziţia este oribilă. Felul ăsta aşa de crud şi de dur de a spune lucrurile a fost foarte bun pentru mine. Înainte de asta, relaţia mea cu criticii era extrem de formală, vedeam ce scriu în ziare sau ce spun la TV.

Faptul că aveai deja un renume te-a ajutat în vreun fel sau dimpotrivă la UCLA?
E foarte greu să ai o experienţă „cinstită” la şcoală, pentru că lumea e invidioasă. E deja destul de greu să faci tot ce ai de făcut pentru şcoală, dar şi ceva pe deasupra, „the cherry on top”... Eu când eram la UCLA am menţinut un „very low profile”. Nu am avut expoziţii în Los Angeles deloc, anumite lucruri le-am luat de la capăt. N-am refuzat să iau ore de desen, deşi mă descurcam mai bine decât toţi cei din clasă, sau să amestec culori, când eu amestecam culori de la 3 ani. Cu atitudinea asta, am vrut să am o experienţă adevărată, şi să nu-mi pară rău că am fost deschisă.

Majoritatea colegilor mei care au terminat facultatea sunt profesori de artă la grădiniţă, fac web design, e foarte greu să aibă o carieră. E un mediu care a rămas undeva jos şi restul lumii e acolo sus. Înţeleg ironia când cineva îmi reproşează că spun toate astea în timp ce lucrările mele se vând la nu ştiu ce preţ, dar am avut şi noroc. Părinţii mei nu s-au trezit când aveam eu 8 ani şi au zis:„Uite la ea! Hai s-o facem artistă”. E şi multă muncă în spate.

„Nu ştiu dacă aveam cum să-mi cultiv pasiunea aici”

Mulţi dintre „copiii-minune” din artă sau din alte domenii mărturisesc la maturitate că au pierdut din copilăria lor lucrând. Tu resimţi asta?
Eu m-aş contrazice cu ideea asta. De multe ori, din păcate, nu este o hotărâre pe care o iei tu însuţi, e una influenţată de circumstanţe, de părinţi care-şi doresc ca cei mici să reuşească, să aibă succes. Făcând asta, îi privezi pe copiii tăi de o copilărie fericită. Dacă aveam alţi părinţi, cred că făceam şi eu medicină, ceva „safe”, pentru că nici un părinte nu visează să devină artist copilul lui, ăsta e adevărul. Din punctul ăsta de vedere, eu am avut un noroc extraordinar, pentru că ai mei m-au sprijinit. La 3-4 ani, nu se gândeau ce-o să facă eu la 30 de ani. Ci au văzut că-mi place să desenez, că stau preocupată acolo, că mă ajută să-mi comunic emoţiile, de ce nu? Şi uite cum a evoluat. Asta e vieţişoara mea.

Ţi-ai imaginat vreodată cum ar fi fost viaţa ta dacă ai fi rămas aici?
Adevărul este că totul s-a întâmplat cu un motiv. Nu ştiu dacă aveam cum să-mi cultiv pasiunea aici, să lucrez cu atâta convingere şi să am receptarea aceea. Poate de aici înainte da, s-ar fi putut, dar atunci, înainte de Revoluţie şi imediat după, nu cred. Bunicii mei din partea tatălui meu nu mai sunt, mai trăiesc însă bunicii din partea mamei, la Vaslui. Indiferent de legătura de sânge, va exista întotdeauna şi una afectivă cu ţara asta. Am plecat la 1 an jumate în State şi vorbesc eu un pic stricat româneşte, dar cred că mă descurc destul de bine! Acasă se vorbeşte numai româneşte, se menţine identitatea noastră, deşi viaţa noastră a evoluat puţin altfel.

Fratele meu, de pildă, s-a născut acolo şi ştie mai bine româneşte decât engleză. Părinţii nu ne-au pus nici o clipă în poziţia de a alege şi poate când eram mai mică nu-mi convenea, dar acum n-aş schimba un lucru din ce a fost, sunt extraordinar de mândră de istoria familiei mele. Totul s-a întâmplat datorită unei munci şi unei determinări extraordinare din partea părinţilor mei. La opt ani, înainte de a se naşte fratele meu, situaţia noastră financiară era destul de dezastruoasă şi am fost puşi în situaţia să venim înapoi sau... să venim înapoi. Şi uite că a fost să rămânem acolo.