Minele UNESCO, de la târnăcop la turism

În timp ce în Spania depunerile aurifere erau aluvionare, la Roşia Montană existau filoane aurifere în roca solidă a muntelui.

“În Las Medulas este vorba despre paiete de aur depuse în straturi aluvionare - pietriş, nisip - care au fost exploatate de romani prin tehnica numită în latină “ruina montium”. Ea presupunea captarea în nişte bazine a unor cantităţi foarte mari de apă şi apoi canalizarea acestei ape spre zona cu zăcământul respectiv, în aşa fel încât apa, prin canale, rupea, eroda şi dărâma depunerea”, explică cercetătorul.  

Roşia Montană, vârful tehnicii miniere antice

Aşadar, galeriile din minele romane din Spania nu sunt galerii săpate de minerii antici pentru a extrage aur, ci pentru a conduce apa spre pereţii care se prăbuşeau sub puterea ei.

“Din punctul de vedere al lucrărilor miniere, al tehnicii, Roşia Montană reprezintă vârful tehnologiei miniere antice, pentru că aici a fost vorba de a ataca filoane aflate în rocă dură, vulcanică, şi a le extrage prin săparea unor galerii. Tocmai pentru că la Las Medulas nu a fost atât de mult efort uman investit, a fost practic apa care a făcut munca în mare parte. Tot o chestiune ingenioasă, dar de altă natură. Din acest punct de vedere, ar exista toate argumentele pentru a propune clasarea, pentru că reprezintă altceva”, mai spune Ciugudean.

Specialistul e de părere că Roşia Montană este unică în lume. Şi nu numai prin complexitatea tehnicii folosite de romani sau prin dimensiunile impresionante ale galeriilor. Astfel, el mai atrage atenţia că siturile miniere înscrise pe lista UNESCO sunt reprezentative, majoritatea, fie pentru perioada modernă, fie pentru perioada medievală. Însă la Roşia Montană se poate vedea cu ochiul liber o istorie a mineritului de 2.000 de ani, din epoca romană până în cea contemporană.

„Cârnicul înglobează în el toată istoria mineritului european, din perioada antică până în epocă modernă. În Cârnic poţi să vezi, într-un singur masiv, toate tehnicile miniere folosite din perioada romană până în secolul XX. Ceea ce este unicat absolut. Aşa ceva nu mai există”, spune Ciugudean.

Siturile din lista UNESCO ce au caracter minier:

1. Minele neolitice de silex de la Spiennes, Belgia, au fost înscrise în anul 2000. Minele ocupă peste 100 de hectare şi sunt cele mai vechi mine din Europa. Ele sunt remarcabile şi datorită diversităţii soluţiilor tehnologice folosite pentru extragerea silexului. De asemenea, apropierea lor de o aşezare din perioada neolitică a fost unul dintre motivele includerii lor în patrimoniul mondial.


Foto: © UNESCO / Donar Reiskoffer

2. Oraşul minier Sewell, din Chile, (înscris în 2006) a fost construit de Compania Braden în 1905 pentru muncitorii de la mina El Teniente, care avea să ajungă cea mai mare mină subterană de cupru din lume. Oraşul se desfăşoară pe un teren foarte abrupt, iar clădirile din lemn sunt adesea vopsite în culorii vii: verde, galben, roşu şi albastru. La apogeul activităţii minere, oraşul număra 15.000 de locuitori. A fost abandonat în anii 1970.


Foto: © UNESCO / F. Bandarin

3. Minele de la Rammelsberg şi oraşul istoric Goslar, din Germania (înscrise pe listă în 1992) şi-au avut perioada de glorie între secolele X-XII. Situat lângă minele de la Rammelsberg, oraşul Goslar a avut un loc important în Liga Hanseatică datorită depozitelor bogate de minereu metalic de la Rammelsberg. Centrul istoric al oraşului este foarte bine conservat şi are în jur de 1.500 de case din lemn ce datează din secolele XV-XIX.


Foto: © UNESCO / Markus Schweiss

4. Minele de cărbune de la Zollverein, Germania, înscrise 2001, alcătuiesc un complex industrial în care s-a păstrat excelent infrastructura completă pe care o necesită activitatea minieră, dar şi clădiri de secol XX cu o arhitectură excepţională. Potrivit UNESCO, minele sunt o dovadă materială remarcabilă a evoluţiei şi a declinului acestei industrii în ultimii 150 de ani.


Foto: © UNESCO / Rainer Halama

5. Mina de argint de la Iwami Ginzar, din insulai Honshu, Japonia, se află în mijlocul unei aglomerări de munţi înalţi de 600 de metri, brăzdaţi de văi adânci ale râurilor. Munţii au vestigii arheologice ale minelor şi ale aşezărilor, din perioada secolelor XVI-XX. S-au conservat şi drumuri care au fost folosite pentru a transporta minereu de argint spre coastă, la oraşele portuare, de unde era trimis în Coreea şi China. Mina a contribuit substanţial la dezvoltarea economică a Japoniei şi a Asiei de Sud-Est în secolele XVI şi XVII, fiind considerată din acest motiv un pionier al dezvoltării minelor de argint din Asia premodernă. Zona minieră este acum împădurită şi a ajuns recent pe lista UNESCO, în anul 2007.

6. Oraşul istoric Guanajuato şi minele adiacente de argint din Mexic (înscrise în 1988) au fost întemeiate de spanioli la începutul secolului al XVI-lea. Locul e cunoscut pentru „străzile subterane” şi „Gura infernului” („Boca del Inferno”) - un puţ adânc de 600 de metri, dar şi pentru clădirile sale baroce şi neoclasice.


Foto: © UNESCO / Fubomichi Kudo

7. Oraşul minier Roros, din Norvegia, înscris pe lista UNESCO în 1980, se află într-o zonă muntoasă, în apropierea unor mine de cupru. Acestea s-au dezvoltat în secolul al XVII-lea şi au fost explotate până în 1977, timp de 333 de ani. Oraşul are în jur de 80 de case, multe dintre ele cu faţade din lemn înnegrite, ceea ce le conferă un aspect medieval.


Foto: © UNESCO / Sigkyrre


Foto: © UNESCO / Dalmet

8. Mina de sare de la Wieliczka, din Polonia, (înscrisă în 1978) se desfăşoară pe nouă niveluri şi are 300 de kilometri de galerii ce conţin opere de artă, capele cu altare şi statui sculptate în sare. Depozitul de sare a fost exploatat din secolul al XIII-lea, fără întrerupere, până la sfârşitul secolului al XX-lea. Aici a fost conservată cea mai mare colecţie de unelte originale şi echipament minier folosite la minerit din evul mediu până în timpuri moderne.


Foto: © UNESCO

9. Las Medulas, Spania (sit înscris în 1997). În secolul I d. Hr., autorităţile din Imperiul Roman au început să exploateze depozitele de aur ale regiunii din nord-vestul Spaniei, folosind o tehnică bazată pe puterea hidraulică. După două secole de exploatare, romanii s-au retras, lâsând un peisaj devastat. Însă cum nu a urmat nicio altă activtate industrială, urmele dramatice ale acestei tehnologii antice remarcabile sunt în continuare vizibile peste tot. Aici, elementele peisajului antic, atât industrial cât şi domestic, au supravieţuit într-o foarte mare măsură.


Foto: © UNESCO

10. Zona minieră a Marelui Munte de Aramă din Falun, Suedia (inclusă pe listă în 2001). Excavaţia minieră enormă cunoscută sub numele de Marea Carieră de la Falun ilustrează activitatea minieră începând cu secolul XIII. Centrul oraşului datează din secolul XVII şi are multe clădiri istorice, alături de vestigii arheologice ale aşezărilor răspândite pe o mare parte a regiunii Dalarna.


Foto: © UNESCO

11. Peisajul industrial Blaenavon, din Marea Britanie (înscris în 2000). Blaenavon este o dovadă a dominaţiei pe care o exercita Ţara Galilor în producţia de fier şi cărbune în secolul al XIX-lea. Toate elementele pot fi în continuare văzute: mine de cărbune şi de minereu de fier, cariere, căi ferate, furnale, case ale muncitorilor.


Foto: © UNESCO / Ejbaurdo

CITIŢI ŞI:

Roşia Montană, mai aproape de lista UNESCO