MIRCEA CĂRTĂRESCU: Confesiunile unui învins

Pentru mine personal, faptul că l-am susţinut pe Traian Băsescu, că am crezut în el, că în ciuda defectelor lui omeneşti nu l-am lăsat baltă, deşi am scris mereu critic când am crezut că e cazul, s-a transformat într-o usturătoare înfrângere. Am devenit, alături de Liiceanu, Vladimir Tismăneanu sau Patapievici, un pupincurist al lui Băsescu, pe când Geoană, Voiculescu, Vadim, Tăriceanu, Nistorescu, Patriciu, Roşca Stănescu şi legiuni întregi de alţi patrioţi din politică şi din cultură sunt campioni ai democraţiei. Ei au văzut limpede ameninţarea dictaturii, pe când noi ne-am dat de partea ei. Noi suntem cei orbi (sau poate cei îmbogăţiţi de Băsescu, sau poate cei fascinaţi de puterea absolută), pe când ei, cu ochii lor albaştri aţintiţi în zare, au văzut limpede în viitor. Acum mi-e clar că am fost un imbecil în ultimii ani. Mi-e limpede că între Voiculescu şi Liiceanu ar fi trebuit să aleg tabăra primului. Ştiu acum că Vladimir Tismăneanu m-a târât în grupul intelectualilor puţini, când locul meu ar fi trebuit să fie lângă cei care apără miliardele lui Patriciu. I-am crezut pe Sever Voinescu şi pe Mihăieş, m-am lăsat orbit de calda prietenie pe care le-o port şi mi-am rătăcit drumul care trebuia să mă ducă lângă Vadim.

Să vă mai spun ce am avut de câştigat din situarea mea politică din ultimii ani? Mai întâi, mi-am pierdut prietenii cei clarvăzători, cei care-au mers în direcţia cea bună, a lui Patriciu şi Tăriceanu. Am ajuns subiect de bârfe şi compătimire. Jurnale culturale corect poziţionate politic, din tabăra iliesciană şi patriciană deopotrivă, au purtat campanii împotriva mea. Peste noapte, am ajuns un scriitor prost, o dezamăgire. Resentimente care-n trecut erau pur literare s-au politizat şi-au căpătat siguranţa de sine a ideologiei. Am fost împins afară din lumea literară cu o brutalitate la care-au pus umărul atât vechi adversari, cât şi oameni pe care i-am iubit şi i-am ajutat. Mi s-au negat talentul, buna-credinţă, inteligenţa, aderenţa la valorile democratice. Mi s-a indus o silă nemărginită faţă de umanitatea noastră dâmboviţeană şi o dorinţă fără limite de a o părăsi pentru totdeauna, ca să nu mai ştiu de ea, nici ea de mine.

Iată câştigul de pe urma lichelismului meu politic. Am pierdut partida, sunt primul care o recunoaşte. Dar n-am pierdut-o numai eu. Aţi pierdut-o până şi voi, anti-băsescienii, am pierdut-o absolut toţi. Căci nu Băsescu, obsesia noastră şi-a voastră, este problema. Băsescu a fost preşedinte câţiva ani, în care a-ncercat, după părerea mea, să fie un bun preşedinte. Numai că România nu poate avea un preşedinte bun, nu l-a putut avea timp de douăzeci de ani de aşa-zisă democraţie (de fapt, de putere securistă nelimitată). Iliescu a fost parte din sistem, Constantinescu a fost înfrânt de sistem, Băsescu a fost un om ieşit din sistem şi întors împotriva lui, ceea ce l-a distrus. Când m-a decorat la Cotroceni, i-am spus: „Cred că nu v-aţi ratat încă şansa de a deveni un bun preşedinte al României”. În clipa asta cred că şansele lui sunt ratate şi că, alături de Constantinescu, Băsescu îşi poate declara şi el înfrângerea. Căci în acest moment, în România, nu se poate lupta contra sistemului: trebuie să faci parte din el sau eşti anihilat.

Dacă Băsescu ar candida pentru al doilea mandat şi ar câştiga alegerile, mizeria politică de trei ani încoace ar continua neschimbată. Alte încercări de a-l da jos, alte coalizări, alte compromisuri stupefiante. Ca preşedinte, el n-ar mai putea face niciun pas înainte faţă de câţi a făcut până azi, dimpotrivă. Ca om politic şi ca om pur şi simplu, el ar avea mult de câştigat, însă dacă n-ar mai candida, dacă s-ar retrage din luptă. Ar dovedi că nu este şi n-a fost niciodată un tiran, că nu se agaţă de putere, şi-ar dovedi sinceritatea în faţa celor care, prin plebiscit, l-au salvat de coaliţia Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu, care a-ncercat să-l debarce fără cel mai mic motiv. Este recomandarea pe care, dacă aş vorbi cu el vreodată, i-aş face-o.
 
În rest, din partea mea să câştige alegerile cine-o vrea. Sper că veţi fi fericiţi cu Crin Antonescu sau cu Oprescu. Sau, mai ştii păcatul, cu Geoană. Eu n-am să fac decât să mă vâr în vreo grotă ca să-mi ling rănile în tihnă. Rămâneţi voi, clarvăzătorii, pe baricade. Vă doresc tot succesul pe care-l meritaţi.