Moartea Mălinei Olinescu. Preotul îi va cânta doar la groapă

Vedeti ? PRAVILA ESTE FACUTA DE OAMENI ...la 1640... DECI, NO COMENT !! Asa e cand oamenii cred ei cum gandeste Dumnezeu... De mila or fi auzit ?

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Pentru că zilele acestea s-a vorbit foarte mult de moartea prin sinucidere a Mădălinei Manole cred că este necesar să înţelegem de ce Biserica Ortodoxă condamnă acest păcat şi-l consideră printre cele trei păcate împotriva Duhului Sfânt: necredinţa, ura şi deznădejdea. Trebuie să discutăm despre două aspecte ale acestei probleme:

1. Care sunt consecinţele faptei săvârşite de sinucigaş.
2
. De ce Biserica Ortodoxă îl privează pe sinucigaş de slujba înmormântării.


1. Referitor la primul aspect ar trebuie să ne gândim care a fost starea sufletească a celui care a hotărât să-şi ia viaţa. De multe ori ne grăbim să judecăm, analizând la rece viaţa şi gesturile care au precedat sinuciderea. Dacă cel care s-a sinucis ar fi fost cineva foarte apropiat nouă am fi fost mult mai rezervaţi în afirmări şi nu ne-am mai grăbi să spunem aşa repede că sufletul celui mort se va duce în iad. Nimeni nu poate şti cu siguranţă ce era în sufletul unui astfel de om, ce zbucium şi întristare apăsătoare l-au cuprins.

De obicei oamenii îşi iau viaţa din cauza problemelor materiale, a deziluziilor în dragoste, a singurătăţii sau a suferinţelor trupeşti insuportabile. Este evident că astfel de oameni nu au o legătură strânsă cu Dumnezeu şi nu participă la viaţa Bisericii, căci altfel vocea conştiinţei i-ar fi înspăimântat iar conştientizarea existenţei unei judecăţi a faptelor noastre după moarte în faţa lui Dumnezeu ar fi reprezentat deasemenea un puternic argument în favoarea vieţii. Oamenii care fac astfel de gesturi nu au o imagine clară a ceea ce se v-a întâmpla după moarte dar consideră moartea ca o soluţie.

Părintele Dorin spunea foarte frumos, condamnând sinuciderea: \"viața nu mai e văzută ca darul lui Dumnezeu pentru ca noi să ne mântuim, ci e, de foarte multe ori, doar amfiteatrul patimilor noastre.\" iar Sfântul Talasie în Filocalie spune că \"întristarea cea de ocară e pricinuită de lipsa plăcerilor. Cel ce le dispreţuieste pe acestea petrece neîntristat. \"

Gestul sinuciderii aparţine unui om împătimit, plin de păcate, mândru şi egoist care-şi vede împlinirea vieţii doar prin sine şi nu iubind pe ceilalţi.

Să zicem că mie nu-mi este bine şi sunt trist şi am o gramadă de probleme, dar soţia mea, copiii mei, părinţii mei, prietenii mei, toţi sunt bine, sunt sănătoşi şi se descurcă. Dacă este aşa atunci eu de ce să-mi iau viaţa în loc să le cer ajutorul. De ce să nu plâng pe umărul lor, de ce să nu strig în gura mare: \"Fraţilor ajutaţi-mă că nu mai pot !\". Dacă nu mai pot face faţă problemelor de ce să nu mă uit la cer şi să strig către Dumnezeu, chiar dacă n-am făcut asta niciodată: \"Doamne, dacă exişti, ajută-mă!\".

Dacă cel rău mi-a dat acest gând al sinucidereii, de ce să nu mă uit la oamenii din jurul meu care poate suferă mai mult decât mine: la cerşetori, la săracii care dorm în frig şi ploaie pe stradă, la oamenii fără mâini sau fără picioare, la surzi, la muţi, la orbi, la bolnavii mintal, la văduve, la orfani, la cei cu boli incurabile...

Cu siguranţă cineva în lumea aceasta suferă mai mult decât mine, şi poate nu numai cineva, poate sunt mii şi zeci de mii de oameni. Suferinţa e proprie tuturor oamenilor de pe pământ, nimeni nu este străin de ea, nici cel mai mare şi mai bogat, nici cel mai sărac şi fără griji. Dacă toţi suferim dar continuăm să ne ducem viaţa aşa cum o avem, pentru ce să nu nădăjduiesc şi eu împreună cu ceilalţi că va veni o vreme când toţi vom sta la judecată, când Dumnezeu va face dreptate pe pământ, când cei buni vor merge în Împărăţia Cerurilor unde \"nu este nici întristare, nici durere, nici suspin ci viaţă fără de moarte\", iar cei răi, cei egoişti, cei plini de păcate vor merge în iad.

Sinuciderea este un gest care arată neîncrederea în purtarea de grijă al lui Dumnezeu.
Sinuciderea este o faptă care arată şi neîncrederea în ajutorul oamenilor de lângă tine.
Sinuciderea este un gest egoist, este un fel de a rezolva lucrurile singur, desi fiind vesnici, moartea nu ne scapa de suferinta sufleteasca ci doar ne amageste ca ne-ar scapa. Doar Hristos
Domnul a reuşit acest lucru, doar El a omorât moartea prin moarte.
Dar El a reuşit asta pentru că nu este doar om, ci este şi Dumnezeu.
Eu nu pot nimic singur, căci sunt doar om, am nevoie şi de Dumnezeu pentru a învinge suferinţa.

\"Adesea ne întrebăm: Ce se întâmplă cu sufletul celui care se sinucide? Răspunsul, din păcate, este unul singur. Sinucigaşul, fie că a fost creştin sau ateu, are parte de IAD. Da! Şi creştinul care toată viaţa a frecventat Biserica, s-a spovedit, s-a împărtăşit, a fost milostiv, dar s-a sinucis, liber consimţind, are parte de iad. Şi Iuda a fost apostol şi, cu toate acestea, gestul lui nu l-a absolvit de chinurile iadului. Chiar a coborât în noaptea infernului cu pâinea de la masa Cinei. Nu a aflat clemenţă din partea lui Dumnezeu pentru ca nici nu a vrut.

Petru ar fi putut să recurgă şi el la un astfel de gest necugetat, în noapte lepădării, numai că el, în ciuda căderii sale, şi-a ales o altă cale de rezolvare - pocăinţa, de altfel - singura în măsură să dizolve păcatul, cum spune Sfântul Ioan Casian.

În ceea ce-l priveşte pe Iov, el a fost îndemnat de soţia sa să-L blesteme pe Dumnezeu, ca să scape de viaţa şi de problemele lui. Săraca, avea un mod păgubos de a gândi. Însă Iov, contrar dorinţei soţiei sale, L-a căutat pe Dumnezeu în cele mai adânci încercări ale vieţii lui. Da, în încercări nu trebuie să deznădăjduieşti, ci trebuie să te rogi.\" (Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor)

2. Privarea sinucigaşului de slujba Înmormântării, a Parastasului, privarea de împărţirea pomenilor, de locul de veci în cimitirul parohiei, alături de rudele sale, şi chiar de pomenirea lui la slujbele Bisericii este o măsură de condamnare, de dezaprobare şi de descurajare a pacatului făcut.

Privarea de toate aceste este o măsură de ordin pastoral, o atenţionare aspră asupra oamenilor care au rămas în viaţă că sinuciderea nu este o soluţie, ci dimpotrivă, te îngroapă şi mai mult în problemele din care vroiai să ieşi.

Dacă veţi citi cu atenţie slujba înmormântării din Molitfelnic veţi observa că multe pasaje de acolo sunt destinate în principal celor care participă la slujbă şi nu celui adormit. Aceste pasaje au ca rol întărirea convingerii că există o viaţă după moarte, că există o judecată la care toţi o să dăm seama, că există raiul şi iadul şi toate acestea nu sunt doar poveşti.

Deşi Biserica nu are slujbe pentru cei care l-au refuzat pe Dumnezeu luându-şi viaţa, totuşi, în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în cadrul Vecerniei speciale care se oficiază după Sfânta Liturghie, Părinţii au rânduit să se citească o rugăciune în care sunt pomeniţi şi sinucigaşii.

Dumnezeu a hotărât prin sfinţii săi să-i priveze pe sinucigaşi de toate aceste rânduieli bisericeşti, pentru a arăta celor în viaţă că El este un Tată iubitor, şi nu-şi lasă copiii când au nevoie de ajutor, doar că ei trebuie să-l ceară, ei trebuie să-şi manifeste libertatea care le stă în fiinţă cerând ajutor. Altfel Dumnezeu ar trebui să-i oblige să nu greşească, negându-le chiar personalitatea.

Aceste măsuri luate de Biserică sunt şi o atenţionare pentru cei apropiaţi ai sinucigaşului care poartă şi ei vina, pentru că nu l-au făcut să simtă dragostea şi ajutorul lor. Sinuciderea este un minus pentru întreaga societate, este o consecinţă a vieţii trăite individual, în mod egoist.

Ar trebui să fim mai atenţi cu oamenii de lângă noi, ar trebui să comunicăm mai mult cu ei, să ne rugăm mai puternic pentru ei lui Dumnezeu, ar trebui să renunţăm mai mult la noi în favoarea lor.

Cine simte că este iubit nu se va sinucide niciodată!

• Votează
• Răspunde
• Raportează

sfatuiesc familia sa insiste pana in ultima clipa . maine dimineata sa trimita pe cineva la patriarhie sa mai discute o varianta macar de mijloc.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Interesant ca doar astia de la teologie au timp sa citeasca toate prostiile de stiri... Eu zic la munca ba si nu la intins mana. Sa va impoziteze statul ca pe toata lumea. Se poate si cu Logan nu doar cu Mercedes, tu-v-ar bisericiile sa va fie. Crescatorii de paraziti!!!

• Votează
• Răspunde
• Raportează

pastilele ptr tulburari de somn si antidepresive au vreo 50 de reactii adverse intre care halucinatii, deprimare respiratorie si tulburari de vedere. un accident este ffffff probabil in orice cadru cand esti sub influiena acestora. dealtfel si de la o cafea care creaza agitatie poti ajunge la un accident. sper ca biserica sa revina asupra deciziei si sa gaseasca o solutie ceva mai realista.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Sinuciderea este curmarea vieţii proprii.

Animalele nu se pot sinucide deoarece ele nu sunt conştiente misiunea faţă de trupul în care trăiesc şi de rostul lor în această lume şi în viata viitoare.

Sinuciderea este cel mai mare păcat fată de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă.

Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă (Judecători 9, 54 - 57 – sinuciderea lui Abimelec; 1 Regi 31, 4- 6 – sinuciderea lui Saul; Matei 27, 5 şi Fapte 1, 18 – sinuciderea lui Iuda); păcătuieşte contra trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1 Corinteni 6,19; Romani 14, 8-12), şi deci nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea viitoare.

De aceea, sinucigaşului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi.

Problema înmormântării sinucigaşilor s-a mai luat în discuţie de-a lungul timpului. În această privinţă, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat.

Dacă în privinţa incinerării Biserica nu are un canon expres care să interzică acest lucru, faptul se datorează apariţiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici în viaţa Bisericii mult mai târziu, adică după încheierea colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe.

După cum se ştie, incinerarea a început să pătrundă în Biserica creştină abia din secolul al XVIII-lea, adică după Revoluţia franceză din 1789. În schimb, pentru sinucigaşi există un canon, din seria celor ale Sfinţilor Părinţi, care interzice oficierea slujbei înmormântării şi a oricărui fel de slujbă de pomenire pentru aceştia.

Este vorba de canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi. Canonul este de altfel un răspuns la o întrebare care i-a fost adresată Sfântului Părinte:

\"Întrebare: Dacă cineva fiind ieşit din minte, se sinucide, sau se aruncă în prăpastie, se poate face Liturghie pentru el sau nu?

Răspuns: Cu privire la sinucigaşi clericii trebuie să se lămurească dacă s-a sinucis fiind cu adevărat ieşit din minţi (adică nu a avut intenţia, sau întâmplarea l-a dus la moarte).

Rudele celui sinucis, mint şi spun că era ieşit din minţi, ca să se obţină pomenirea lui la rugăciune. Însă uneori sinucigaşii fac aceasta din pricina persecuţiei oamenilor sau Ia necaz mare, dar nici astfel nu trebuie să se pomenească, căci îşi este sinucigaş.

Deci clericul trebuie să cerceteze cu băgare de seamă ca să nu cadă sub osândă (aruncă mărgăritarele înaintea porcilor; Matei 7,7).\" (Nicodim Miloş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, voI. II, partea a II-a, Arad, 1936, p. 154-155).

Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis să se facă slujba înmormântării şi cele de pomenire pentru sinucigaşi.

În Pravila de la Govora din anul 1640, se spune: \"Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri.\" (glava 40)

\"Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc înalt jos şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi, sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura; unul ca acela să nu se îngroape ca creştin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruţe, fiindcă nişte bunătăţi ca acelea şi fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte şi să-l îngroape şi pomeniri să-i facă ca şi la tot creştinul\". (glava 143)

Pe baza acestor dispoziţii canonice şi legale s-a încetăţenit practica bisericească conform căreia sinucigaşilor să nu li se săvârşească slujba înmormântării ca şi cele ale soroace lor de pomenire. În cazul în care cineva s-a sinucis, preotul merge doar la groapă, care de obicei se sapă într-o margine a cimitirului, nu la rând cu ceilalţi parohieni, şi aici săvârşeşte doar un trisaghion (cântă „Sfinte Dumnezeule” de 3 ori).

Această practică se aplică în toată Biserica noastră şi asupra ei Sfântul Sinod nu a mai luat vreo hotărâre, având la bază o dispoziţie canonică, dar din păcate ea nu este menţionată în Panihidă sau Molitfelnice ori Agheasmatare (Panihida, Molitfelnicul şi Agheasmatarul sunt cărţile care cuprind slujba înmormântării).

Unii sunt de părere că s-ar putea face o slujbă sumară cu aprobarea episcopului, numai la mormânt, fără a fi dus în biserică, celor sinucigaşi a căror moarte ar avea motive de îngăduinţă, cu condiţia, ca preotul să nu facă necrologul (slujba de înmormântare), ci numai să vorbească de păcatul sinuciderii cu scop moral şi pastoral („Mai bună este moartea decât viaţa amară sau decât boala necontenită” - Sirah 30,17; vezi şi Filipeni 1, 21-30).

În ceea ce priveşte însă aplicarea practicii de a nu se face slujba înmormântării celor sinucişi, trebuie să observăm că sunt două feluri de situaţii pe care preotul trebuie să le cunoască şi anume: sinuciderea cu bună ştiinţă sau cu mintea întreagă şi sinuciderea alienaţilor mintali, despre care şi canonul menţionat, 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, face pomenire şi distincţie. De altfel şi manualele de Liturgică fac această diferenţiere, pe când Molitfelnicele şi Agheasmatarele sau Panihida nu amintesc de nici una din ele şi nici despre vreo interdicţie pentru săvârşirea înmormântării sinucigaşilor.

În completarea acestui canon, Pravila de la Târgovişte sau Îndreptarea Legii din anul 1652 se spune: \"Sinucigaşul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul satanei ca şi luda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav şi ieşit din minţi poate fi slujit.

Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuţii, sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit.\" (cap. 250)

Când avem cazuri de sinucidere cu bună ştiinţă sau în integritatea facultăţilor mintale, atunci ne conformăm întru totul practicii îndătinate în Biserica Ortodoxă de a nu acorda asistenţă religioasă celor din această categorie.

Aceasta, pentru că o asemenea faptă, de a-şi lua singur viaţa, presupune o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, necredinţă sau ateism şi dispreţ faţă de credinţă şi rânduielile bisericeşti.

Sinucigaşul se substituie lui Dumnezeu care este singurul Stăpân al vieţii oamenilor, Cel Care ne dă viaţa şi Cel Care ne-o ia atunci când EI socoteşte. Chiar dacă uneori suferinţa, mizeriile, bolile şi atitudinile ostile ale semenilor ating cote de nesuportat, nu avem voie să ne luăm viaţa pe care nu ne-am dat-o noi, păcatul deznădejdii fiind unul din cele mai grave pe care le săvârşim, păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără de iertare.

\"Cine pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, îl necinsteşte la fel cu cel ce se îndoieşte de existenţa Lui\". \"Iuda a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale\", zice Fericitul leronim.

Iată de ce celor care se sinucid, din necredinţă sau deznădejde, nu li se săvârşeşte slujba înmormântării.

Cum însă această categorie este foarte redusă şi datorită în general instinctului de conservare, chiar şi necredincioşii sau deznădăjduiţii îşi iau cu greu viaţa şi rămâne să credem că majoritatea sinucigaşilor fac acest gest necugetat tocmai fiindcă nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale.

Pentru aceştia, canonul menţionat ca şi manualele de Liturgică Iasă a se înţelege că trebuie să avem altă atitudine. Mai întâi, canonul ne îndeamnă la o cercetare a cazurilor în speţă spre a-i deosebi de sinucigaşii de bunăvoie sau cu ştiinţă.

Aşa cum se proceda odinioară, la cercetările care se fac de către organele de procuratură şi cele medicale, ar trebui să participe şi păstorul sufletesc al enoriaşilor.

Dacă se constată că sinuciderea a avut loc ca urmare a tulburărilor minţii, deci cel în cauză nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor, socotim că în asemenea situaţii preotul poate săvârşi înmormântarea după rânduiala obişnuită, dar cu mult mai multă sobrietate şi temperanţă, ca un fel de pogorământ.

În caz contrar, când argumentele pledează pentru o sinucidere cu bună ştiinţă şi cu mintea întreagă, preotul poate şi trebuie să refuze săvârşirea înmormântării.

Cum însă până în prezent, nu avem o hotărâre expresă a Sfântului Sinod privitoare la aceste două situaţii şi dacă în cazul al doilea este îngăduită înmormântarea sinucigaşilor, pentru a nu greşi, calea cea mai bună de urmat este aceea de a cere sfatul şi binecuvântarea ierarhului locului, cu documentaţie bine argumentată.

Bibliografie

Preot profesor doctor Nicolae D. Necula: „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, pag. 269 – 272;

Arhimandrit Nicodim Sachelarie, „Pravila bisericească”, ediţia a II-a, 1996, pag. 182 – 183;

Arhidiacon profesor doctor Ioan N. Floca: „Canoanele bisericii ortodoxe – note şi comentarii”, ed. Polisib S.A. Sibiu.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Biserica Ortodoxă condamnă sinuciderea ca fiind un păcat greu şi nu admite, pentru cei care-şi iau viaţa, oficierea obişnuitei slujbe de înmormântare. Cu toate acestea, din motive de ordin pastoral, pentru consolarea familiilor îndurerate se oficiază o rânduială specială de înhumare.

„Nu se face slujba înmormântării obişnuită, ci o slujbă redusă. Nu se ţin cuvântări, deoarece nu ai ce să spui despre viaţa celui care a murit, ci poţi doar să-ţi exprimi regretul şi compasiunea faţă de cei rămaşi, iar lucrul acesta se poate face. De asemenea, sunt reduse din alcătuirea aceasta liturgică foarte amplă care este o slujbă pascală toate aceste cântări pascale şi se citesc din Evanghelii, se pot intona anumite cântări, însă slujba ca atare nu poate fi săvârşită.

Se poate trage o dată clopotul pentru adunare, iar la adunarea aceasta se poate citi o pericopă evanghelică, o pericopă din Apostol. Pe drum, dacă se fac opriri, se poate citi din pericopele evanghelice de la 'stâlpi' care sunt foarte multe. Toate acestea se fac numai pentru credincioşii rămaşi, pentru mângâierea lor\", a spus Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, după cum ne informează TRINITAS TV.

Păcatul sinuciderii este unul dintre cele trei păcate cunoscute în Evanghelii şi în Tradiţia Bisericii sub denumirea de „păcate împotriva Duhului Sfânt\", adică necredinţa, ura şi deznădejdea. Toate acestea sunt expresia refuzului deliberat al comuniunii cu Dumnezeu, sinuciderea fiind înţeleasă de Părinţii Bisericii ca necredinţă şi deznădejde asumate.

„Avem porunca foarte precisă în Decalog 'Să nu ucizi!'. Cu alte cuvinte, să nu ucizi nici viaţa semenului tău, iar pe de altă parte, să nu atentezi la propria ta viaţă încât să o faci să nu mai existe. Dat fiind faptul că nu noi suntem cei care ne-am dat viaţa, ci Dumnezeu Însuşi este Cel Care ne-a dat-o. El ne-o dă şi o ia atunci când crede de cuviinţă El în planul Lui etern. Prin urmare, nu pot dispune de bunul altuia. Pe baza acestui raţionament s-a tras concluzia că atâta vreme cât tu atentezi la bunul altuia consecinţa este pe măsură. Iar viaţa este bunul lui Dumnezeu.

Nu putem atenta la bunul lui Dumnezeu. Atâta vreme cât tu Îl percepi pe Dumnezeu ca Realitate vie în viaţa ta lucrurile se schimbă completamente. Atâta vreme cât pentru tine Dumnezeu este o abstracţiune la care faci referinţă în anumite momente, abstracţiune care îţi dă satisfacţii mai degrabă intelectuale, tu nu te găseşti în comuniune cu Cel Care este prin excelenţă Viaţă şi Viaţă eternă. Tu nu te găseşti în comuniune cu Cel Care poate să-ţi dea putere în momentele în care simţi că limitele biologice se impun foarte categoric şi foarte dur. Noi ştim, din nefericire, că omul postmodern a făcut o adevărată profesiune de credinţă din a nu crede\", a spus Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.


Un rol important în redresarea vieţii spirituale a omului deznădăjduit îl are duhovnicul, cel care îi aduce înainte exemplul iubirii şi Sensul adevărat al existenţei, pe Iisus Hristos: „În momentul în care tu te-ai ancorat în Dumnezeu ai în faţă posibilitatea unor tipuri de succese care îţi dau satisfacţie, putere şi care te entuziasmează.

De aceea, spun că una din cauzele fundamentale ale sinuciderii o constituie, aş zice, lipsa sentimentelor de comuniune cu persoane care sunt de nivelul tău, cu care poţi comunica şi cu care poţi fi în comuniune, şi lipsa de comuniune cu Dumnezeu Însuşi, acest Noian de Viaţă, de putere, în care ne resursăm de fiecare dată când simţim că rezervele noastre simple omeneşti sunt epuizate. Este o criză a lumii moderne şi a necredinţei acestei lumi, cu tot ceea ce decurge din această necredinţă\", a mai precizat Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă.

Deşi Biserica nu are slujbe pentru cei care l-au refuzat pe Dumnezeu luându-şi viaţa, totuşi, în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în cadrul Vecerniei speciale care se oficiază după Sfânta Liturghie, Părinţii au rânduit să se citească o rugăciune în care sunt pomeniţi şi sinucigaşii.

Cu râvnă întru Domnul,
Vitalii Mereuţanu - Magistru în Teologie

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Uite cum isi da biserica cu stangu-n dreptu! \"Fac excepţie cei care au probleme mintale\"....depresia afecteaza creierul, nu ficatul de unde rezulta ca e o problema mintala.
Conform definitiei depresia este o tulburare psihica!

• Votează
• Răspunde
• Raportează