Nu a fost, dar cum ar fi dacă aveam comunism fără Ceauşescu

evz.ro: Vă propunem un mic exerciţiu de imaginaţie. Cum credeţi că ar arăta România astăzi, dacă această migraţie a intelectualilor nu ar fi avut loc?
Preda Mihăilescu: Nu poţi gândi o variaţie a efectelor, păstrând cauzele nealterate. Cauza s-a numit comunism, în primul, al doilea şi al treilea rand. Şi abia apoi se mai numeşte balcanism, românism, mioriticenie, sau cum vreţi să îi spuneţi. Cât de mult spaţiu de libertate în variaţia cauzelor să îmi iau, pentru a imagina alte efecte, fără a intra în history-fiction? Haideţi să zicem, pentru un popas de visare, că în 1965 ar fi fost ales în locul lui Ceauşescu cineva din puţiiiinii comunişti mai competenţi, să zicem Maurer, Constantinescu?

De acord, reformulăm întrebarea şi să fixăm parametrii impuşi de dumneavoastră.
În aceste condiţii, s-ar fi format o conducere reformată cu iz românesc, iar aceasta ar fi fost cea care să beneficieze de unica şansă pe care a avut-o Ceauşescu din 1968 până prin 1972, de a fi luaţi în braţele Occidentului pe drept merit, într-un fel. Dacă apoi am mai fi putut evita câteva stări sociale tipice româneşti, ar fi fost posibil ca, în 1980, România să fie deasupra Iugoslaviei

Şi mai târziu?
Dacă, la ieşirea din comunism, nu am fi comis aberaţiile comise de sărmanele popoare sud-slave, ţara ar fi avut o situaţie frumuşică, undeva peste Grecia şi chiar Polonia, într-un fel. Dar cel care a fost ales (sau cules) a scuipat în ciorbă, cum se spune pe româneşte. De aceea America a ales exact Polonia şi apoi Ungaria ca pârghii pentru a produce mişcare în Estul anilor '80. Şi cu aceasta am spus şi că şansele, deşi s-au jucat pe la începutul lui 70, au dăinuit în acel deceniu, întrucât Ceauşescu a devenit oficial non-grata abia în '80. Dar alegerea pentru Ungaria şi Polonia a corespuns cumva şi unei structuri sociale mai coerente şi fiabile a acestor popoare, din păcate. A fost desigur o alegere şi o investiţie în acelaşi timp, dar pe merit.

Pentru România, aceasta a însemnat că în anii '80, când Ceauşescu a devenit bestia neagră a Europei, el nu era văzut drept un criptocomunist (ce era), pentru că aceasta se vindea mai prost atât în relaţiile cu Rusia, cât mai ales pentru stânga Europeană, ci drept un naţional-comunist. Astfel, în mod necesar, problema minorităţilor în România trebuia să fie mult mai importantă decât cea a majorităţii. Era destul de ridicol, pentru că aceia care trebuiau să ştie ştiau cât de falsă este această imagine, şi că, de fapt, cu toată lipsa de dragoste a lui Ceauşescu pentru minorităţi – cea maghiară în special – lipsa lui de dragoste fundamentală pentru realitate se făcea simţită pentru toţi în mod destul de democratic repartizat.

Deci, cum ar fi putut fi altfel? Greu de spus, dacă această simplă modificare a alegerilor, deci o conducere mai luminată, ar fi fost suficientă pentru a aduce România pe un alt drum, calitativ comparabil cu ceea ce au obţinut Polonia şi Ungaria ca suport în anii '80. Ar mai fi şi condiţia greu de evaluat, ca să nu se fi prezentat alţi nefericiti care să distrugă totul.

ARTICOLUL PRINCIPAL: "Povestea din exil a românului care a dat nume unei teoreme"