Acuzație ilogică a tatălui: fiica de 13 ani i-a împins spre sex în grup
Dacă audierile nu au început încă, în dosarul cauzei, declarațiile date sunt șocante. Atât femeia de 40 de ani, cât şi bărbatul, cu zece ani mai tânăr, au recunoscut că fetiţa de 13 ani a participat la perversiunile din dormitorul lor, nu o dată, ci în repetate rânduri.
Surprinzător este că niciunul nu consideră că ar fi făcut ceva nepotrivit sau imoral prin transformarea adolescentei de clasa a șasea în jucăria lor sexuală. Soţii Munteanu au mărturisit că sunt swingeri, mai exact, că fac schimb de parteneri cu alte cupluri, lucru confirmat de imaginile recuperate de procurori de pe mai multe carduri foto şi din memoria unui calculator.
„Eu practic ceea ce se numește swing, adică raporturi sexuale între cupluri cu schimbarea partenerului. Am ajuns să practic așa ceva doar din cauza minorei care nu ne asculta și astfel ajungeam să mă cert cu soția. Aceste certuri au deteriorat relația mea intimă cu soția și astfel am ajuns să practicăm swing”, a declarat Adrian Munteanu.
Mama, aceeași placă: își acuză fiica de răul făcut
Acesta mai declară sub semnătură că a fost obligat de fiica lui vitregă să întrețină relații sexuale cu ea, în caz contrar aceasta urmând să îl denunțe că ar fi violat-o.
Carmen Muntean a explicat autorităților că ea nu a obligat-o pe fiica ei să întrețină raporturi sexuale cu tatăl vitreg. Femeia spune că nu a încercat niciodată să-și convingă fiica să întrețină raporturi sexuale cu soțul ei, și că nu i-a promis telefon și ceasuri. „Sunt de acord să fiu testată cu aparatul poligraf ca să probez aceste afirmații”, declară femeia.
Portret de familie: 223 de fotografii porno cu mama, tata și cu fiica
Roxana, fata de 13 ani, apare în peste 1.000 de imagini porno. Numai în memoria unui aparat foto s-au găsit 223 de imagini pornografice cu minora, mama și tatăl ei vitreg, dar și cu un bărbat rămas încă neidentificat.
În total, procurorii au numărat 1.221 de imagini și 15 filmulețe porno cu părinții perverși, fata lor de 13 ani, dar si cu alte persoane. Soții Munteanu erau înscriși pe unul dintre portalurile de swingeri din România, hotswinger.org, unde de altfel își caută parteneri mai mult de 10 cupluri din Reșița.
Cei doi i-au arătat pe viu cum se face sex
În declarația anexată la dosar, Roxana povestește cum a fost coruptă de mama sa, dar și cum, după ce femeia a plecat la muncă în străinătate, a rămas să satisfacă cele mai perverse pofte ale tatălui vitreg.
Totul a început în luna august a anului trecut. „Am plecat împreună cu mama mea și cu tatăl meu vitreg la o garsonieră pe strada Albăstreleleor din Reșița. Acolo mama mi-a promis un telefon mobil cu senzori, ceas și dulciuri, dacă sunt de acord să întrețin un raport sexual cu tatăl meu vitreg, lucru pe care l-am refuzat, întorcându-ne acasă. În următoarele zile mama a adus în repetate rânduri acel subiect, promițându-mi acel telefon pe care știa că mi-l doresc foarte mult. Într-un final am acceptat propunerea, mama mea comunicându-i soțului ei acest lucru. (…) Atunci mama mea și tatăl meu vitreg au hotărât să mergem toți în garsoniera de pe Aleea Albăstrelelor. Acolo mama mea a intrat cu mine în baie, m-a pus să fac un duș după aceea mi-a ras părul pubian cu o lama. Apoi a făcut sex cu tatăl meu vitreg în prezența mea, dorind să îmi arate astfel cum se face sex. După câteva minute, tatăl meu vitreg a întreținut și cu mine un raport sexual, fără să folosească forța. M-a amenințat că, dacă află cineva, eu voi ajunge la casa de copii și el la pușcărie”, povestește Roxana despre momentul în care și-a pierdut virginitatea.
Au adus și alți swingeri la orgiile cu minora
Relațiile sexuale au durat patru luni. De trei ori, potrivit declarațiilor bărbatului, a fost sex în grup, împreună cu soția sa și fiica acesteia de 13 ani. Oroarea nu se oprește aici. Deși cei doi adulți au abuzat-o sexual pe minoră și au fotografiat-o în ipostaze incredibile, inclusiv unele în care Adrian Munteanu îi face sex oral, au mai fost aduși și alți adulți în schemă. Anchetatorii au găsit imagini în care apar fie un bărbat, fie alte cupluri care participă la orgiile în care era implicate minora.
Nimic nu s-a schimbat după ce mama fetei a plecat la muncă în Austria, la finele lunii octombrie, anul trecut. Rămas singur cu fiica sa vitregă, Adrian Munteanu, a continuat să o molesteze. Fiecare raport sexual era „documentat” cu fotografii și filme digitale, trimise soției sale, în Austria, pe internet.
„O bătea crunt și o ținea ore în șir cu mâinile sus”
„Aproape săptămânal plecam cu tatăl meu vitreg la garsoniera în care întrețineam aceste raporturi sexuale. În prezența mea, tatăl meu vitreg a descarcăt pozele și filmulețele cu raporturile sexuale avute cu mine și le-a trimis mamei mele în Austria. O întreba pe mama dacă îi place ce vede”, a mai mărturisit minora.
Apropiații familiei, martori în process, au declarat și ei lucruri greu de imaginat. „După plecarea mamei ei în Austria, Adrian a ținut-o pe Roxana la apartament, unde o obliga să întrețină cu el relații sexuale în fiecare noapte și să doarmă cu el în pat”, relatează unul dintre martori. Povestea e continuată de un alt martor: ”Dacă nu i se supunea, Roxana era bătută crunt de tatăl ei vitreg și ținută ore în șir cu mâinile sus, drept pedeapsă”.
Spune-ţi părerea!
... si nu e din moldova, ca sa vezi...
evident ca nu e. in ardeal si banat (doar aici sunt cei mai multi prosti, sa fim seriosi) sunt la fel de multe cazuri, doar ca nu li se face publicitate, ca vezi tu ei sunt palincari seriosi ( cùrve cu 2 fetze li se mai spune ) pe cand in moldova, imediat... trebuie sa i se strice imaginea regiunii.
Nu am crezut sa se poate intampla asa ceva la noi in Banat.
Du-te, ma! Chiar? Te pomenesti ca pe acolo nici perversi, nici prosti, nici ticalosi, nici mitocani n-or fi!
sunt ma radovane, ca peste tot, numa ca aia de la ei is fruncea ma...
Mesaj pentru mama ortodilimacului postac care abereza de fiecare data cand sfantul Pazvante boraste cate o profetie:
\"Iti vand scula electrica cu buton de ejaculare foc cu foc, cu lichid seminal cu colorant artificial, cu miros de busuioc si aghiasma sfintita la Athos in altar. Hai spune-ne drept decand nu te-a mai facut staretul sa ai un orgasm ? Scula electrica poti s-o folosesti fara teama de-a ramane grea, poti singura sa-i reglezi temperatura, zvacneste la comanda si face miscari prin invaluire, absoarbe zbieretele de suprema fericire si la final nici nu trebuie sa schimbi chilotii si nici sa deschizi geamul ca sa primenesti chilia si Doamne fereste sa te calce hotii. Pretul este accesibil, ca-i facuta sub licenta de Patriarhie, 15 lei.\"
moldoveni, ardeleni, baneteni ce naiba s-a intamplat cu poporul asta de sunt numai analfabeti , certini , tampiti si snobi si o mai si aratam prin comentariile noastre pline de inteligenta. mai bine ne-am vedea toti de educatia copiilor si inclusiv de a noastra ca suntem prosti ca noaptea. scuze jignesc noaptea ca atunci mai rasare luna.
Dar familil care fac plaja nud pe la EFORIE s-au Vama si prin alte parti ,tata mama si fica s-au baietii de peste 14-15 anifac plaja goi ,de ce niciodata statul nu i-a luat la intrebari?Vara de vara vezi familii goale la plaja.
corekt. si e plin internetul de siteuri cu nudisti , baieti si fete de 13 ,15, ani fotografiati cu parintii , mama, tata , goi, la plaja.
si nu doar in romanika , peste tot in europa.
ipocrizie mare, pe de o parte e voie sa fii pozat gol cu copiii la plaja , si pe alta parte te condamna ca ai poze cu copilul ( acum trebuie spus ca daca coplul face sex in poze, e interzis, nimic de obiectat ]
Gunoaie umane ...umane e foarte mult spus
Stii ca Mântuitorul si Împaratia lui Dumnezeu locuiesc si înauntrul nostru. De aceea, nu ne mântuim noi, ci El ne mântuieste.
Dar, pentru neputintele firii noastre, slabite de pacat, nu trebuie sa ne întristam, ca si Dumnezeu se întristeaza cu noi. Dumnezeu iubeste o pocainta senina; as zice ca pocainta cea mai placuta lui Dumnezeu a fost a femeii ce a gresit mult, dar în loc de orice alta pocainta, L-a iubit cu atât mai mult pe Iisus.
Vreau sa zic,daca nu v-ati tot macina mintea cu pacatele -ajunge cât le pomeniti la spovedanie - daca nu v-ati otravi gândul cu ele, ati lasa toate înapoi si v-ati însenina fata si inima de dragul lui Dumnezeu, care poate El ceea ce la oameni este cu neputinta. Seninatatea, asta care nu scade, asta as vrea sa o prindeti de la mine.
- Mai bine o rugaciune pentru cel care înjura, decât o observatie.
- Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare
- Solutia nu e de a aduna totul în tine, de a încerca sa rezolvi tu totul; fara ajutorul supranatural te va face sa explodezi.
-Sa nu vorbesti niciodata despre proiectele tale, caci cel rau stie doar ce vorbesti nu si ce gândesti si ti le nimiceste.
- Mai bine de jumatate din numarul patimilor sunt ale mintii. Postul lucreaza si asupra acestora.
- Bolile încep de la suflet, de la minte, de la conceptia despre lume, de la dezechilibrul mintal.
- Paralizia loveste de obicei pe cei nesatui de avere si poate fi mostenita.
- Numai cât necaz îi trebuie omului ca sa se mântuiasca da Dumnezeu omului. Este cu dreptate sa tragi scurta (necazul) pentru necredinta.
Când omul îsi revizuieste pozitia fata de Dumnezeu, fata de Domnul Iisus Hristos, fata de Biserica, atunci si Dumnezeu va fi cu el. Va fi mai greu de copiii celui ce nu-si revizuieste pozitia fata de Dumnezeu.
- Nu-l judeca pe cersetor ca fumeaza.
- Diavolul prezinta patimile din om ca placute si usoare.
- Pacatele se înregistreaza în codul genetic al fiecaruia.
- Sa nu credeti ca veti intra dupa moarte întru Împaratia în care n-ati trait pe pamânt!
- Sufletul e trimis de Dumnezeu în momentul conceperii si Dumnezeu singur, stie ce va fi cu copilul acela, cu ce capacitati ar fi venit în lume si ce va fi si ce va face în lume. Numai te trezesti la batrânete cu ispasirea pentru copiii pe care nu i-ai lasat sa se nasca sau chiar i-ai avortat.
- Cei ce cred nu au voie sa nu creada. De aceea, când fac rau, Dumnezeu îi pedepseste, ca sa nu mai poata lucra nimic, pentru ca sa-si vina în fire si sa-si revizuiasca pozitia, atitudinea fata de Dumnezeu.
- Se vorbeste de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunta la confesionalitate.
Tendinta Papei de a atrage în acelasi staul pe toti crestinii nu se va realiza niciodata.
Papa nu va ajunge niciodata la o turma si un Pastor în staulul Romei, deoarece Biscrica are un singur Pastor: Iisus Hristos.
- Sectarii au provocat o libertate catehetica care-i duce la erezie
- Diavolul stie si el Scriptura, însa diavoleste, deoarece mintea lui fiind nebuna, strâmba întelesul oricarui cuvânt, de vreme ce el nu sta în adevar, ci în minciuna. -
Dracii nu au putere asupra crestinului ortodox, botezat dupa rânduiala, în Biserica.
Botezul pocaitilor (de tot felul) este lepadare de primul botez drept si e pacat. - Nu da cu bâta în viespele sectare.
- Ba unii vor ajunge ca, cu ajutorul demonilor, luându-se dupa amagiri satanice, sa pogoare chiar foc din cer amagind chiar si pe sfintii adevarati.
Acestia sunt mucarii de azi, din mijlocul vostru, adica sectarii, care atunci când vor fi lepadati de dreptul Judecator vor zice:
“Doamne nu am facut minuni în numele Tau? Nu ne-am închinat noi Tie?” La toate acestea Dumnezeu le va raspunde: “Duceti-va de la Mine blestematilor fiindca nu va cunosc pe voi”
- Daca nu poti vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbeste cu Dumnezeu despre ei.
- Casatoria-i pentru mântuire si prunci, nu pentru placeri si desfrânare. - Tinerii sa se mute de la batrânii care le strica casa. - Pantalonii la femei - mult mai grav ca lipsa de basma la rugaciune.
- Casatoria e sacul cu pacate, marita-te si ia-l în spate.
- În timpul sarcinii, mama sa nu stea în fum si sa nu ia medicamente.
- Daca nu-i da pace la copil în vremea sarcinii, copilul va avea precocitate sexuala.
- Decât cancer mai bine copii.
Iobagii aveau câte 16 copii. Si erau slugi!
- Copiii nascuti numai dupa distractii si destrabalari au iesit rai.
- Cei care opresc copiii de la credinta sunt osânditi mai rau ca sinucigasii.
- Parul pe ochi la baieti si fete le strica si mintea.
- Copiii - scolari sa se culce la ora 10 (22) seara si sa se scoale la ora 5 dimineata, ca sa poata învata. Si sa se fereasca de prieteniile rele. [numai în timpul somnului dintre orele 22-24 organismul uman produce un hormon de crestere si refacere a celulelor.
Când dormim în afara acestor ore, celulele (si organismul întreg) se odihnesc, dar nu se repara, nu se refac. Rezultatul: cei ce nu dorm între 22-24, îmbatrânesc mai repede si nu au detenta (spontaneitate) fizica si mentala] - Cine face curte nu face carte
- Examenele se iau mai usor în stare de înfrânare, de castitate, pentru ca se convertesc mai usor energiile în inteligenta.
Se stie ca marii savanti îsi convertesc, endocrin, energia lor aproape total si nu au avut nevoie de femeie.
- De obicei patimesc de cancer cei care nu postesc niciodata. Cancerul înca nu are leac si apare fara alte explicatii, decât ca o frâna pedepsitoare a desfrânarii stomacului.
Se vede ca prin el se pedepseste lacomia mâncarilor si obârsia desfrânarii.
- Fumatul slabeste nu numai plamânii, ci si mintea omului, încât credinta nu o mai vezi atât de curat.
-Cei bolnavi sa tina regimul bolii în loc de post.
- Cei vechi stiau pricina pentru care nu se arata Antihrist în zilele lor, caci Sfântul Pavel vorbeste despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeste (II Tesaloniceni, 2, 3).
E Sfânta Liturghie sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grait Domnul prin Daniil (Daniil 12, 10) si apoi Însusi ne-a învatat.
Ea este cea care opreste sa nu se arate Antihrist sau omul nelegiuirii (II Tesaloniceni 2, 3) decât în vremea îngaduita lui de Dumnezeu.
Caci pentru multimea faradelegilor, de mult ar fi trebuit Dumnezeu-Tatal sa sfârseasca lumea, însa Dumnezeu-Fiul, Cel ce este iubirea de oameni si de toata firea, mereu Se aduce pe Sine Jertfa Sfânta înaintea lui Dumnezeu-Tatal, mijlocind milostivirea de la El.
- Precum Taina Pocaintei e un dar al cerului, sub chip smerit, pentru mântuirea fiecarui suflet în parte, asa Sfânta Liturghie, marea taina, ascunsa iarasi sub chip smerit, mântuieste lumea sau o fereste de urgiile lui Antihrist. Iata de ce, toata lumea ar trebui sa vie la Sfânta Liturghie, ca pentru dainuirea lumii e darul acesta pe pamânt.
- Va lua tara foc din Prislop (e vorba de “focul” Duhului Sfânt: Lc. l2, 49)
- Nu va putea avea omul pace pe pamânt de nu va avea pace cu Dumnezeu! (I Tesaloniceni 5, 3; Luca 21, 55; Isaia 139, 11). Asadar în numele lui Hristos va rugam ca si cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi: împacati-va cu Dumnezeu (II Corinteni 5, 20).
- Sa bagam de seama ca nu cumva crestinismul sa se ia de la noi. Pe simplul motiv ca noi, crestinii, nu aducem roadele acestui crestinism: oameni dupa chipul lui Iisus.
- Mântuirea nu se câstiga cu o fapta razleata, ci presupune o fata sociala; nimeni nu se mântuieste singur; de mântuirea sa se mai leaga o multime de oameni. - Mântuirea noastra nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci si o fapta a libertatii noastre.
- “Nu este stapânire fara numai de la Dumnezeu” (Rom. 13, 1). Deci primim divinul stapânirii, dar refuzam pacatul ei… Sa fiti deci pregatiti sa puneti capul pe butuc daca credinta o va cere.
- Unei stapâniri de stat (sau sef), care nu se supune lui Dumnezeu, nici Sfânta Biserica (si slujitorii ei) nu trebuie sa i se supuna. - Din toate timpurile se stie ca, atunci când puternicii vremii ridicau mâna asupra slujitorilor lui Dumnezeu, n-a mai dainuit puterea lor. - Rugaciunile si jertfa Sfintilor Brâncoveni m-a adus pe mine pentru tara aceasta a noastra.
- Vine timpul, si e foarte aproape, când toti preotii vor repara bisericile, iar altii vor construi altele noi, dar nelucrând ei la sufletul omului, vor ramâne bisericile goale, cucuvelele vor cânta într-însele.
Roadele slabirii în dreapta credinta a teologilor în facultati si seminarii vor fi preotii, care vor fi si mai slabi ca învatatorii lor; mai ales în Transilvania ortodoxia aproape ca va dispare, ultima reduta va fi Sibiul, dar va cadea si acesta. Dumnezeu nu forteaza mântuirea nimanui. Cine are minte sa ia aminte.
- Fratilor, ascultati de Biserica, fiindca cei ce asculta de preotii ei, asa cum sunt, de Dumnezeu asculta. - Parca toate lucrurile unui om seamana cu stapânul lor. - Pacatul cel mai mare este razvratirea împotriva lui Dumnezeu; atinge prima generatie si se nasc orbi. Pacatele bunicilor si strabunicilor ca fumatul, bautura, curvia, atinge a treia generatie. Sa ne cunoastem strabunicii si sa ne rugam pentru ei.
- Multi sunt mai betegi la minte decât la stomac.
- Daca împiedici un guturai prin medicamente, îl transformi în alte primejdii - ex. sinuzita. Lasa fazele obisnuite ale bolii - ca-i usoara - ca-i cel mai bun leac al ei. Ferirea de frig ajunge.
- Obisnuit, lucrurile cam imposibile sunt la capatul alergarii spre desavârsire.
- Cine-i îngust la minte, n-are leac nicaieri. - Nu vreau ca neamul acesta, care are o a asa de mare chemare la Dumnezeu, sa se corceasca. - Sa-i iubim pe toti oamenii, dar nimic din cele omenesti. - Asceza (înfrânarile de orice fel), fara iubire, e departe de Dumnezeu.
- Rar sa gasesti un om care sa dea sens religios mortii, adica s-o astepte cu bucurie, ca pe-o izbavire sigura din împaratia pacatului.
- Împliniti-mi dorintele, sfaturile minime si va schimba Dumnezeu situatiile, problemele voastre, fara sa fiu eu prezent, caci Dumnezeu e Cel ce le schimba.
- Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îsi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Când si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa.
- El e “acela” care va veni în numele sau - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pamântul. Caci “acela” va primi sa fie împarat peste stralucirea tuturor împaratiilor pamântului (Mt. 4, 8-9). Cel rau vrea sa ocupe scaunul lui Dumnezeu.
- Sfânta Liturghie mai tine lumea.
- Când faradelegile vor înclesta mintea si inima oamenilor si-i vor salbatici asa de tare, încât vor zice ca nu le mai trebuie Dumnezeu si Biserica si preoti, încât va fi salbaticirea si nebunia urii (Lc. 6, 11) peste tot pamântul, atunci vine sfârsitul.
- Pentru o alunecare a omului de la nume la numar, au sa dea seama toti înzestratii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu raspunderi, cu mariri, cu puteri si cu tot felul de haruri.
Regele David, înzestrat deodata cu darul stapânirii si cu darul proorociei, a capatat o strasnica pedeapsa, numai fiindca a îndraznit sa numere poporul (II Regi 24).
Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70.000 de oameni - si doar el gresise, nu poporul (II Regi 24,17).
Deci, înaintestatatorii si detinatorii puterii au sa dea seama, chiar de venirea sabiei dupa dreptate.
Mai apostolule cu dintii cocliti, iar ai primit dezlegare la căcat ? Sa vii urgent la biserica. Am sa te bag cu botul sub sutana ca sa te calmezi si sa nu mai fii asa recalcitrant. Am sa-ti dau si mure cu aghiasma, la fel cum i-am dat mă-tii azi-noapte. Uite-o aici cat de chiombalie este: >oi*39.tiny*pic.c*om/35m46lu.j*pg< (sterge asteriscurile din link).
Domnul Goe fie cu tine !!!
ridica-ti fustele-n cap sa-ti vedem inteligenta. si cultura si civilizatia de satra!
Ia-ti tricicleta si fugi la biserica sa dai ture in jurul ei pana ametesti. Poate dupa ce vei ameti, iti va aparea in fata Zgubiliticul Ceresc promitandu-ti ca te va lua in rai si te va recompensa cu functia de propovaduitor al flatulatiilor divine. Si sa nu uiti sa tii post. Căcat poti sa mananci pentru ca ai dezlegare permanenta la consumul de fecale.
P.S.: Sa nu cumva sa omiti dregerea fecalelor respective cu niste smirna si anafura, inainte de a te indopa ca un spart, asa cum bine ti-ai facut reputatia.
ASTIA DE-SI ZIC SWINGHERI SUNT NUMA SECTANTI - ADICA IEHOVISTI SI PENTICOSTALI. ASTIA \"SCHIMBA SANGELE\" SI-SI REGULEAZA MAMA.
IO STIU CA LE-AM UTUTU MAMELE LA TOTI.
BINE ZICE ALA DE-L CHEAMA FUCKITALL. DE FAPT PE MINE AR TREBUI SA MA CHEME ASA - CA IO LE-AM BAVARDIT PE IEHOVISTE SI PINTICOSTALE.
Mai ticalosule, o sa putrezesti in bordel cu 666 de bunaciuni toate doritoare de praz - iar tu n-o sa ai ce sa le dai - si nici Iehova nu o sa te ajute, ca esti infricosator de pacatos. Afurisenia sectelor bursucitoare de enoriase se va pogori asupra ta si impotentza te va lovi crunt in genunchi ca sa nu mai poti folosi pozitia \"missionary\" in vecii vecilor. Prostata ti se va tumefia si vei da in sexomanie, sa vezi si tu prin ce trece un sectant.
De copii nu te ocupa, ca ne ocupam noi.
dobitocule pentru inceput trebuie ca tu sa fi trepanat,in al doilea rand se vede ca esti zguduit de toti fiorii prostiei,asa ca dute de-ti baga degetele in priza,vai de capul tau!
MUUULTA MOUUUIE LA TOTI SECTANTZII !!
Ca sa poti face ce ai scris tu,trebuie mai intai sa devii barbat ,asa ca lasa glumele fetit-o.
Clasic:niste oameni maturi srsunt in stare sa recunoasca greselile proprii si dau vina pe victima, pe copil.
Mi e si scarba sa mai citesc asa ceva. Astia 2 parinti imbecili trebuie sa stea la parnaie.
Nu pot sa cred ca erau din Resita.Dupa unii , numai in Moldova se poate intampla asa ceva...
Io' chiar sunt sigur ca sunt moldoveni mutati in Resita.
Ardelenii n-au atita imaginatie si nici pedofili nu sunt.
Astia sunt moldoveni bautori de tzuica de pufoaica. Neam de tembeli.
Apoi... \"persoana neidentificata inca\" e procurorul sef...
Cum naiba sa-l identifice... ca dreaq i-a luat...
Ma clizma ,esti atat de idiot si bou,incat nici nu realizezi asta.Prostia in Romania este uniform repartizata,iar tu si ala de mai sus,suntetzi dovada vie.Apropo,stie mama ta ce idiot a crescut???
Cel mai mare club de swingeri e situat in aleea Modrogan, tinuta obligatorie portocalie inclusiv costumul lui adam si eva( a.k.a base si woodrea).
Mi se face rau cand ma gandesc ca unii dau in extaz de la credinta si altii dau in extaz din cauza sexului deviant. De fapt societatea este aproape de final. Nu poate fi altfel. Mi-e sila ca sunt o fiinta umana si ca respir acelasi aer cu specimene de tipul prezentat mai sus.
Nu esti singurul,suntem multi cei care gandim la fel.
Bha baiatule esti dus cu capu...ce gtm faci de dai paste la 99999 de texte aici.
e bun link-ul din articol
Păcatul este o infidelitate si o nedreptate fată de Dumnezeu si semenii nostri.
Păcatul a existat de când este omenirea, exista si va exista cât va dura omenirea.
Indiferent de civilizatie, stiintă sau tehnică, interiorul omului, cu păcatele sau virtutile lui, a rămas acelasi.
Păcatul facut cu 5.000 de ani în urmă este acelasi cu cel pe care-l facem noi oamenii azi.
Religia, de-a lungul mileniilor, a avut rolul acesta de a-l disciplina pe om, de a-l feri de păcat. În aceleasi păcate poate cădea si un simplu cersetor sau un muncitor, ca si un savant sau mare demnitar.
Pornirile spre a păcătui există în acelasi fel la toti oamenii, datorită alterării fiintei umane în urma păcatului lui Adam.
Deci, cu înclinatia spre păcat, se naste genealogic fiecare om muritor de pe acest pământ. Insă disciplinarea biologicului, schimbarea traiectoriei tentatiei, canalizarea energiei înmagazinate în fiinta noastră pot fi foarte usor controlate cu ajutorul harului Duhului Sfânt din Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe.
Deci numai Biserica, prin Sfintele Taine, cu ajutorul preotului, poate salva omenirea.
Nici o stiintă sau tehnică nu poate aduce moralitatea, dimpotrivă contribuie foarte mult la depărtarea omului de Dumnezeu, de tot ceea ce este natural si firesc.
Artificialul creat de om îl orbeste, îl duce într-un automatism stereotip, îl desfigurează si îl robotizează.
Credinta în Dumnezeu tine de structura intimă a persoanei umane, precum si de fondul moral ancestral, în virtutea căruia omul năzuieste spre bine, dreptate etc., si când le realizează are multumire, satisfactie de natură morală.
Diavolul, care urăste pe om foarte mult, îi falsifică această realitate si îl manevrează cum vrea. Nici un om nu poate să spună că nu stie ce este si ce nu este păcat.
Fiecare avem constiinta morală, care nu este altceva decât glasul lui Dumnezeu în om si care ne spune totdeauna când facem un lucru dacă e bine sau rău.
Cel mai important este să ascultăm de această constiintă morală si Dumnezeu ne va feri de păcat. Păcatul a avut urmări grave de la începutul creatiei.
După ce Adam a păcătuit, Dumnezeu atât de mult s-a mâniat pe el, încât pedeapsa s-a repercutat nu numai asupra lui ca om, ci si asupra Creatiei.
Tot asa, păcatul făcut azi de fiecare ins în parte se răsfrânge nu numai asupra celui care l-a făcut, ci si asupra familiei, casei, copiilor, gospodăriei etc., deci are urmări grave asupra tuturor.
De aceea vom expune succint păcatele cele mai mari, care se întâlnesc zilnic, care cauzează fiintei umane, arborelui nostru genealogic si implicit naturii înconjurătoare.
Dialog cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre păcat si spovedanie
Ce este păcatul, Părinte Sofian?
Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii si milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem si totusi stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! Am fi ca îngerii - curati, străvezii, luminosi... Dar din nefericire există păcatul, si este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au gresit fată de Dumnezeu, si după ei, ceilalti toti.
Păcatul, ca definitie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu vointă si cu stiintă. Suntem constienti că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum si din cauza libertătii cu care am fost înzestrati de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: \"În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt desert spus în viată\". Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, si cândva vom fi confruntati cu noi însine si cu ceea ce am spus odată în viată. Nu este de glumă. Această vorbă desartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.
Păcatul este, asadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu stiintă si vointă, pe baza libertătii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmăreste nimeni, si aceasta ne încurajează parcă la păcat...
Cum putem recunoaste păcatul, cum putem deosebi binele de rău?
Există un for lăuntric: constiinta, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu si nu este o rusine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există si constiinte pervertite, opace - mai mult decât opace - care nu mai pot distinge binele de rău. Daltonistii, de pildă, confundă culorile, rosu cu verde. Cam asa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Si, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei asa-zisi \"normali\" înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele si transformându-l în rău.
Părinte Sofian, vorbiti-ne despre posibilitatea iertării păcatului.
Da... Pentru căinta cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, tipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.
Sfântul Apostol Pavel spune: \"M-am făcut tuturor toate, ca pe toti să-i dobândesc\". Adică se apleacă la nevoile fiecărui om si caută să-l ajute, să intre în viata lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că si Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci si lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: \"Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi\". Un cuvânt sincer si smerit spus cu durere si încredere în acest Dumnezeu, atât de prezent în inima si în constiinta noastră.
Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.
Sunt foarte multe persoane care au gresit fată de Dumnezeu si au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel. Pavel prigoneste cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu si Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a făgăduit că-L va însoti până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plâns toată viata lui pentru această tăgadă.
În istoria de două mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în constiinta fiecărui om. Stim că Dumnezeu există si că este de fată, si totusi suntem mincinosi, suntem fătarnici. Si cine stie cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu si ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, si intrăm din nou în relatii normale cu El.
În această lume foarte variată, foarte pestrită, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viata lor. De altii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căintă pentru viata lor ticăloasă si se îndreaptă. Nu putem sti însă dacă ni se dă această sansă, acest gând... Nu trebuie să asteptăm.
Fiecare are relatia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască oamenii. Toti suntem păcătosi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toti suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Si dacă ajungem să întelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuti, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viată, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căintă, si Dumnezeu ne va ierta îndată. Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atât mai prezent în viata noastră, cu cât Îl chemăm mai des.
Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: \"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine păcătosul\". Această rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Si încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Si dacă această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinta noastră, ne creste credinta în Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te simti deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poti mentine în această stare. Si peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vietii pământesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea să fim, si ne străduim, prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastră, ca prin El să devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.
Părinte, vorbiti-ne despre Taina Spovedaniei.
Taina Spovedaniei este mare, cu adevărat. Te cureti prin ea de tot ce este murdar în fiinta ta, ca într-o apă curată. Primii care au spovedit în viata Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania si Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul Petru, au mintit la această spovedanie si au murit îndată.
Noi nu întrebăm la spovedanie: \"Ce ai făcut?\", pentru că spovedania nu este anchetă, ci fiecare trebuie să se pârască singur: \"Iată, părinte, asta si asta am făcut!\" Dar spovedania să nu fie numai o însiruire de păcate, căci nu are nici o valoare dacă nu este făcută cu toată sinceritatea, cu toată durerea lăuntrică pentru că ai fost în stare să gresesti fată de un Dumnezeu atât de bun. Dacă este o simplă însiruire de păcate nu are nici o valoare. Trebuie să avem constiinta că datorită păcatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem înfierea. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai păcatului.
Fiecare om ar vrea să păstreze viata lui în taină, să rămână niste unghere ale sufletului pe care să nu le stie nimeni, asa cum ascundem gunoiul sub covor. Preotul primeste spovedania, dar nu divulgă acest secret al spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre în această privintă. În acelasi timp, se uită faptul că Cel care primeste spovedania este Mântuitorul Hristos Însusi. Noi preotii suntem numai unealta, sau persoana vizibilă care-L reprezintă pe Mântuitorul, dar spovedania o primeste Însusi Mântuitorul, Care deja ne cunoaste pe toti si cunoaste tot ce este în inima noastră. Asa spune Sfântul Ioan Evanghelistul: \"Iisus stie tot ce este în om\". Noi toti ne spovedim Mântuitorului Hristos. El primeste spovedania noastră. Să nu se uite aceasta.
Mântuitorul spune asa: \"Nimic necurat si păcătos nu intră în Împărătia lui Dumnezeu\". Spovedania este un ajutor pentru ca noi să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaste ca fii ai Săi câtă vreme rămânem în păcat. El stie tot ce facem noi, dar trebuie numaidecât să recunoastem aceste scăderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niste lucruri care ne dor, nu ca o simpă însiruire de nume; ci cu lacrimi, cu căintă, cu frică de Dumnezeu, pentru ca să primim iertare si lumină de la bunul Dumnezeu.
Dezlegarea are valoare numai atunci când esti hotărât să nu mai repeti păcatul. Căinta este foarte importantă si intensitatea ei trebuie să fie asemenea căintei tâlharului de pe cruce. Numai atunci este valabilă dezlegarea.
Unii vin la noi si spun: \"Părinte, eu nu am păcate!\" Este o mare greseală. Sfântul Evanghelist Ioan spune: \"Nu este om fără greseală pe pământ\". Oricât ai fi de atent la viata ta, tot îti scapă ceva. Este imposibil să nu gresesti înaintea lui Dumnezeu. De pildă, rătăcirile cu mintea în timpul rugăciunii. Când te rogi cu mintea aiurea o jumătate de oră, dar nu stii nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire adusă lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu El si esti cu gândul în altă parte. Când te duci într-o audientă la cineva mare si esti întrebat ceva, iar tu răspunzi aiurea, esti dat afară imediat.
Ce sunt canoanele care se dau la spovedanie?
Canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de îndreptare. De pildă, pentru păcatele trupesti, metaniile sunt tare de folos, ele sunt un semn de pocăintă. Plecând la pământ fruntea, ne umilim si trupul care a gresit înaintea lui Dumnezeu. Nestiinta se pedepseste prin a citi din diferite cărti, pentru a întelege ce răspundere avem fată de sufletul nostru. Pentru păcatele foarte grele se opreste de la Sfânta Împărtăsanie. Sfânta Maria Egipteanca a stat patruzeci si sapte de ani în pustiu fără Sfânta Împărtăsanie. Dar pentru plânsul ei, pentru regretul adânc, din toată inima, pentru căinta ei adâncă, a ajuns la o mare sfintenie. Saptesprezece ani a păcătuit, saptesprezece ani a durat si lupta pentru despătimire, timp în care postea, plângea, se ruga si dormea pe pământ gol. Numai după ce a împlinit acest canon a primit Sfânta Împărtăsanie, desi ajusese la un grad mare de sfintenie.
Dacă luăm Sfânta Împărtăsanie la întâmplare, riscăm să fim pedepsiti foarte aspru, pentru că am îndrăznit să punem acest mărgăritar de mare pret într-un vas murdar si spurcat. În vechime, cei cu păcate foarte grele erau aspru canonisiti. Stăteau de multe ori afară, în genunchi, si-si cereau iertare de la toti, ca să-si dea ei însisi seama de gravitatea păcatelor lor. Făceau acest canon aspru cu multă părere de rău. Noi astăzi dăm niste metanii de făcut si vin credinciosii si ne spun că o sută de metanii sunt prea multe. Eu le spun: \"Dragă, dacă vrei să rămâi nespălat, nu face metaniile\". Când esti bolnav, dacă nu iei doctorii, rămâi mai departe bolnav. La spovedanie, repet, aceste canoane sunt mijloace de îndreptare, nu pedepse. Făcând canonul, dobândim pace în suflet, credintă si dragoste de Dumnezeu. Păcatul este cel mai mare dusman al nostru, pentru că ne desparte de Dumnezeu. Si cu cât te asupresti mai mult cu post, cu rugăciune, cu cât chemi mai mult numele lui Dumnezeu în viata ta, cu atât prinde în tine acest cheag duhovnicesc si-L simti si-L regăsesti din nou pe Dumnezeu.
Ori de câte ori ne mânjim cu noroi, tot de atâtea ori ne spălăm. Când suntem în păcat, ne spovedim si ne curătim. Diavolul stie asta si face tot ce poate ca să ne împiedice de la spovedanie. Nu ne lasă să ne pârâm pe noi însine cu toate amănuntele si nuantele, ca să curătim pe deplin lăuntrul nostru. Din bătrâni se spune că diavolul poartă cu el o sulită, o pătură si o trâmbită. Cu sulita te împunge să faci păcatul. Cănd îl faci te acoperă cu pătura, iar după ce-l faci tipă cu trâmbita, trâmbitând păcatele tale cu toată puterea, ca să te descurajeze si să te ducă la disperare.
Când cazi, ai nevoie de post si rugăciune, de multe lacrimi si metanii, ca să-ti recâstigi pacea. Nici nu ne dăm noi seama cât pierdem printr-un păcat. Iar când se adună păcat peste păcat, se pune un fel de plasture peste constiinta noastră, nu mai simtim greutatea păcatului si mergem din cădere în cădere până la prăbusire. Ajungem să-L hulim pe Dumnezeu, să-L sfidăm, ne ia diavolul în primire, pierdem simtul smereniei, pierdem totul.
Părintele Paisie de la Sihla,
despre canoane
Nu putem renunta la Sfintele Canoane si la practica milenară a Bisericii. Să mergem pe drumul Părintilor si înaintasilor nostri, pe drumul canonic al Sfintei Traditii.
*
Fiecare să facă cât poate si cum poate, după sfatul duhovnicului. Păcătosul trebuie să facă un canon după putere pentru ispăsirea păcatelor. Cel mai mare canon este să părăsească pentru totdeauna păcatele, adică să nu le mai facă.
*
Cei ce au săvârsit avorturi să-si mărturisească păcatele la un duhovnic iscusit. Apoi să boteze si să îmbrace copii în locul celor ucisi, să nască alti copii în loc sau să înfieze copii fără părinti, să postească o zi pe săptămână până seara în toată viata, de obicei vinerea, să facă metanii si milostenie după putere, si avem nădejde că va dobândi mântuire si milă de la Dumnezeu.
*
Constiinta este îngerul lui Dumnezeu care îi păzeste pe oameni. Când ea ne mustră, înseamnă că Dumnezeu ne ceartă si trebuie să ne bucurăm că nu ne lasă uitării. Constiinta pomeneste păcatele noastre si, pomenindu-le, ne smereste.
Roagă-te stăruitor cu post si metanii, măcar trei zile, si ascultă de glasul constiintei. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este si voia lui Dumnezeu.
*
Să nu uităm de moarte, că fără de veste vine. Toti cei care au umblat după slavă omenească si s-au amăgit de grijile acestei lumi la sfârsit s-au căit, dar poate prea târziu... Prin aducerea aminte de ceasul mortii, scăpăm de părerea de sine si de gândurile cele necurate. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce am fost după nastere, ce suntem astăzi si ce vom fi mâine, si să le atribuim pe toate lui Dumnezeu. În viata mea am văzut sfârsitul multor părinti si credinciosi, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa mortii, că atunci e atunci!
*
Canonul de spovedanie dat de Părintele Paisie nu era nici prea greu, nici prea usor. Ci era bine chibzuit, după vârsta, sănătatea, puterea si asezarea sufletească a fiecăruia. Cel mai mult oprea de la Sfânta Împărtăsanie pentru avort, desfrânare si ucidere.
Pe cei care aveau păcate foarte grele de obicei nu-i dezlega, ci îi trimitea la preotul de parohie. Iar pe cei nehotărâti, care nu făgăduiau să se pocăiască din toată inima, îi amâna si-i îndemna să mai vină.
Pentru cei mai multi obisnuia să dea canon mergerea regulată la sfintele slujbe, citirea Psaltirii, câte două-trei catisme zilnic, metanii, post până seara, miercurea si vinerea, tinerea regulată a posturilor, citirea cărtilor sfinte, milostenia etc.
Daca o pun capră pe mă-ta, e pacat ?
Sa-i spui sa vina la biserica sa-i dau rnuie cu aghiasma.
Doamne ajuta !
Mesaj pentru mama ortodilimacului postac care abereza de fiecare data cand sfantul Pazvante boraste cate o profetie:
\"Iti vand scula electrica cu buton de ejaculare foc cu foc, cu lichid seminal cu colorant artificial, cu miros de busuioc si aghiasma sfintita la Athos in altar. Hai spune-ne drept decand nu te-a mai facut staretul sa ai un orgasm ? Scula electrica poti s-o folosesti fara teama de-a ramane grea, poti singura sa-i reglezi temperatura, zvacneste la comanda si face miscari prin invaluire, absoarbe zbieretele de suprema fericire si la final nici nu trebuie sa schimbi chilotii si nici sa deschizi geamul ca sa primenesti chilia si Doamne fereste sa te calce hotii. Pretul este accesibil, ca-i facuta sub licenta de Patriarhie, 15 lei.\"
Da moshulica am citit povestile tale cu talc si mi s-a sculat o maciucaaaa vai trebuie sa merg la cuuuurve in seara asta ca prea m-am excitat cu Textul tau.Amin
Da o sa-mi spui ca am sa ajung in cazanul cu smoala,,,hmmm macar o sa fie la caldura , o sa am si internet.Daca da sunt primul care ma inscriu pe lista.
Cum sa se pazeasca pacatosul dupa Marturisire
Iar dupa ce te-ai marturisit si ti-ai primit canonul de la duhovnicul tau, pentru ca sa te pazesti sa nu cazi din nou in acelasi pacat, sau intr-altele, foloseste-te de aceste cinci povatuiri, ca de niste leacuri care sa te pazeasca:
Intaia pazire: Aducerea aminte a pacatelor
Sa nu uiti, ci sa-ti amintesti pururea de pacatele pe care le-ai savarsit. Asa iti porunceste Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: \"Eu sunt Acel Care sterge pacatele tale si nu isi mai aduce aminte de faradelegile tale!\" (Isaia 43, 25-26). Aceasta sa faci - adica sa-ti amintesti pacatele tale - nu ca sa-ti chinuiesti cugetul, iti spune dumnezeiescul Gura de Aur (Omilia IV la Statui), ci sa-ti pedepsesti sufletul, ca sa nu zburde in patimi si sa nu mai cada iarasi intr-aceleasi. Ca sa cunosti, prin aducerea aminte, marele dar ce l-ai primit de la Dumnezeu, ca sa-ti ierte atat de multe pacate, precum si Pavel si-a adus pururea aminte cum a prigonit Biserica, pentru ca sa arate cat de mare este harul lui Dumnezeu pune Gura de Aur (Cuvantul 36 la I Corinteni).
Unul care a scapat dintr-o mare primejdie, cand si-o aminteste, tremura si se infricoseaza, si frica aceasta il face sa nu mai cada iarasi in aceeasi primejdie. Astfel David, si dupa ce i-au fost iertate pacatele, si le amintea intotdeauna si le avea inaintea ochilor lui. De aceea si zicea: \"Si pacatul meu inaintea mea este pururea\" (Psalmul 50, 14).
Daca voiesti - iti spune Sfintitul Augustin - sa-si intoarca Dumnezeu fata Sa de la pacatele tale, trebuie ca tu sa le ai pururea inaintea ta, sa le privesti si sa plangi pentru ele. Daca tu vei scrie si-ti vei aminti pacatele tale, dumnezeiescul Gura de Aur te incredinteaza ca Dumnezeu le va sterge si le va ierta. Iar daca tu le vei sterge de unde le-ai scris si le vei uita, Dumnezeu le va scrie si-Si va aminti de ele. Si iarasi, spune acelasi: \"Caci nu este nici un alt asemenea leac, pentru iertarea pacatelor, precum neincetata lor aducere aminte si necurmata lor osandire\" (Cuvantul 2, Cum ca spre folos este ca proorocirile nu sunt limpezi).
Te sfatuieste insa Sf. Marcu Pustnicul, ca atunci cand iti marturisesti lui Dumnezeu pacatele tale, sa-ti amintesti de ele nu dupa felul lor, aducandu-ti in inchipuire imprejurarile si oamenii cu care ai pacatuit, fie din pricina ca, fiind tu, inca, impatimit si iubitor de placeri, poftesti iarasi la ele si te tulburi; fie ca, aducandu-ti aminte de ele, dupa chipul lor si cu durere, sa nu cazi in deznadejde.
Mai cu seama aceasta sa te feresti cand este vorba de pacatele trupesti pe care le-ai savarsit: sa nu-ti aduci in minte imprejurarile si oamenii cu care ai pacatuit, fiindca iti intinezi mintea. Sa-ti amintesti doar ca esti pacatos si ca ai savarsit multe pacate, cu care ai maniat pe Dumnezeu.
A doua pazire: Sa fugi de ceeea ce este pricina a pacatului
A doua pazire foloseste-o ca sa fugi de pricinile pacatului, fiindca, potrivit cu legile filozofilor, aceleasi pricini aduc intotdeauna si aceleasi urmari. Fugi, dar, frate, de privelistile cele rele, de vorbirea si intovarasirea cu cei fara randuiala si, mai cu seama, fugi de vorba si prietenia cu oamenii cu care ai pacatuit trupeste; fiindca, una din doua: sau tu trebuie sa fugi de ei, sau ei trebuie sa se indeparteze de tine si sa-i alungi, daca-i ai in casa la tine, fie ca este slujnica, fie ca este argat si - pe scurt - fie ca este unul dintr-ai tai, si prieten. Caci despre acestia a vorbit Domnul: \"Iar daca ochiul tau cel drept te sminteste pe tine, scoate-l si arunca-l de la tine, caci mai de folos iti este sa piara unul din madularele tale, decat tot trupul tau sa fie aruncat in gheena\" (Matei 5, 29).
Si sa nu te increzi niciodata, zicand: eu pot sa ma intovarasesc cu oameni vatamatori si sa nu ma vatam. Inselator este gandul acesta, fiindca sta scris: \"Nu te increde in dusmanul tau niciodata\" (Isus Sirah 12, 10).
Si unii dascali sunt de parere ca acel prea intelept Iosif, daca n-ar fi fugit din iatacul stapanei sale, de buna seama ar fi cazut in pacat. Cine se teme de primejdie nu va cadea intr-insa, dar cine o indrageste, acela va cadea: \"Cel ce iubeste primejdia, in primejdie va pieri\" (Isus Sirah 3, 24). De aceea si dumnezeiescul Gura de Aur, spune: \" Cel ce nu fuge departe de pacate, ci merge aproape de ele, cu frica va trai si de multe ori va cadea intr-insele\" (Cuvantul 15 la Statui).
A treia pazire: Marturisirea cea deasa aduce cinci lucruri bune
De a treia pazire foloseste-te, spovedindu-te des, asa incat, daca este cu putinta, sa alergi indata la duhovnic, nu doar cand vei savarsi un pacat mare si de moarte, ci si cand vei savarsi unul mic si care se iarta. Fiindca, dupa cum ranile care sunt aratate doctorului nu se maresc, tot asa si pacatele, cand sunt marturisite, nu sporesc, dupa cuvantul Scararului: \"Vanataile, care sunt date la iveala, nu se vor inrautati ci se vor tamadui\" (Cuvantul 4, pentru ascultare).
Berzele au un obicei: cand li se strica cuibul, nu se mai duc acolo; asa si demonii fug de cel ce se spovedeste des, fiindca, prin marturisirea deasa, isi pierd cuiburile si mrejele lor, dupa cum i-au spus demonii insisi unui barbat imbunatatit, ca - adica - nu au inlesnire si nici putere impotriva cui se spovedeste des. Si pe langa acestea au mai spus ca, in vreme ce omul se afla nespovedit, toate madularele lui sunt ca si legate de pacat si nu se pot misca spre a savarsi binele. Si, cand se va fi spovedit, numaidecat ele sunt dezlegate.
Si pentru ce altceva Neeman Sirianul nu s-a scaldat doar o singura data in Iordan, ci de sapte ori - decat pentru a ne invata pe toti, mici si mari, patriarhi si arhierei, duhovnici si preoti - sa ne spovedim de sapte ori, adica des si de multe ori ( pentru ca numarul sapte se foloseste pentru: \"de multe ori\", in dumnezeiasca Scriptura). Si, ne mai invata sa ne scaldam in apele pocaintei, al carei chip fusese Iordanul, pentru ca intr-insul boteza Inaintemergatorul \"Botezul pocaintei, intru iertarea pacatelor\" (Marcu 1, 4).
Am spus sa se marturiseasca des si prea cinstitii patriarhi si arhierei si duhovnici si preoti, ca sa rastorn obiceiul prea rau, care domneste in multe locuri, ca asemenea sfintite fete sa nu se spovedeasca. Intr-adevar, ma minunez din ce pricina se indeamna sa faca aceasta.
Daca, pe de o parte, socotesc ca ei nu fac pacate, sa ma ierte, dar socoteala aceasta a lor este gresita, fiindca Evanghelistul Ioan striga: \"Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine\" (I Ioan 1, 8). Si, deoarece, numai Papa, ca un mincinos, si-a luat indrazneala sa se laude a fi fara de pacat dar niciodata vreunul din patriarhii sau arhiereii rasariteni.
Iar, pe de alta parte, daca socotesc ca, fiind fete sfintite, nu au datoria sa se spovedeasca des, ca si mirenii, nici aceasta socoteala a lor nu este indreptatita, fiindca dumnezeiescul Iacov, cand a spus: \"Marturisiti-va unul altuia pacatele\" (Iacob 5,16), nu a deosebit pe cei sfintiti de mireni, ci, de-a dreptul si fara osebire, a spus sa se spovedeasca si cei sfintiti si mirenii.
Fiindca, si doctorii cand se imbolnavesc, au nevoie de alti doctori, si prooroci de alti prooroci, cand pacatuiesc, dupa dumnezeiescul Gura de Aur, care spune: \"Atunci a mers catre David Natan, prooroc catre prooroc merge. Dar cum David, prooroc fiind, nu se tamaduieste pe sine? Ci, precum doctorii, cand se imbolnavesc, au nevoie de alti doctori, pentru ca boala le vatama mestesugul, la fel si aici\" (Talmacire la Psalmul 50).
Iar daca se si rusineaza, sa ia pilda, de la arhiereul Potamon, care s-a marturisit, nu inaintea unui duhovnic, ci a unui intreg sinod. Daca un Ioan Evanghelisul a dat marturie: \"Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele\" (1 Ioan 1, 9), aceste sfintite marimi de ce sa nu se marturiseasca?
Pentru aceasta, prea sfinti Parinti, ma inchin voua si va rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, sa va spovediti si sa nu dati o rea pilda mirenilor, sa nu se spovedeasca nici ei. Ci precum va faceti chip al tuturor bunatatilor si pilda pentru ei, asa sa va faceti si o buna pilda pentru deasa marturisire. Ca si Simeon al Tesalonicului spune ca arhiereii si preotii trebuie sa slujeasca si sa se cuminece cu luare aminte si cu umilinta si cu marturisire.
Pentru ca deasa marturisire, pe langa ca slabeste puterea demonilor, precum am spus, mai aduce inca si alte cinci lucruri bune celui ce se marturiseste des.
Intaiul folos al marturisirii dese
Dupa cum copacii care se raresc des nu pot sa prinda radacini adanci in pamant, tot asa si deasa marturisire nu lasa obiceiurile si deprinderile rele ale pacatului sa capete radacini adanci in inima celui ce se spovedeste des.
Sau, mai bine zis, dupa cum un copac batran si mare nu poate fi doborat dintr-o singura lovitura, tot asa un obicei si o deprindere, vechi si rele, nu le poate desradacina si nimici cu totul doar o singura suferinta a inimii - si aceea, poate, nedesavarsita - pe care a aratat-o cel ce se pocaieste, la spovedanie. Cu toate ca pacatul lui a fost iertat, prin rugaciunea de iertaciune a duhovnicului.
Al doilea folos al marturisirii dese
Cine se spovedeste des, are mare usurinta intru a-si cerceta cu amanuntime cugetul si a-si afla numarul pacatelor sale. Deoarece, usurandu-se neincetat de multimea pacatelor sale, prin deasa marturisire, acestea raman tot mai putine. Pentru aceasta, poate si el sa le gaseasca mai bine si sa si le aminteasca.
Iar cel care nu se marturiseste des - datorita numarului mare de pacate care se ingramadesc asupra lui nu poate nici sa le afle ca amanuntime si nici sa si le aminteasca, ci, de multe ori, uita multe si grele pacate de ale sale care, daca raman nemarturisite, raman - prin urmare - si neiertate. Pentru aceea, diavolul are sa i le aminteasca in ceasul mortii sale, si atat de mult il va stanjeni, incat il vor trece sudorile mortii si va plange, sarmanul, dar fara nici un folos, fiindca atunci nu mai poate sa le marturiseasca.
Al treilea folos al marturisirii dese
Cel ce se marturisite des, chiar de va savarsi vreodata un pacat de moane, indata, insa, dupa ce s-a marturisit, intra in harul lui Dumnezeu, si cate fapte bune va face, il vor invrednici de viata cea vesnica. Iar cel ce nu se marturiseste des, daca - sa zicem - savarseste si el acelasi pacat de moarte si nu alearga neintarziat sa se spovedeasca, cata vreme ramane nespovedit, nu numai ca este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar si lucrurile bune pe care le face de la sine: posturi, privegheri, metanii mari si altele asemenea nu sunt vrednice pentru a-i castiga plata si viata vesnica Pentru ca sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este inceputul si temelia tuturor faptelor care duc la mantuire.
Al patrulea folos al marturisirii dese
Cel ce se marturiseste des este mai incredintat ca moartea il va afla in harul lui Dumnezeu si astfel ca va fi mantuit. Si diavolul, care este pururi obisnuit sa mearga la morti, nu numai la moartea pacatosilor, dar si la cea a sfintilor, cum spune Marele Vasile (in talcuirea Psalmului 7) si inca si la aceea a Domnului, potrivit cu cuvantul: \"Vine si stapanitorul acestei lumi si el nu are nimic in Mine\" (Ioan 14, 30), si diavolul, zice, care merge la mortile oamenilor, sa vada daca va gasi ceva, va merge si la acesta, dar nu va afla nimic, fiindca acesta i-a luat-o inainte, si socotelile lui sunt limpezi, iar catastifele lui sunt bine cumpanite, datorita desei marturisiri.
Iar cel ce nu se spovedeste des, este foarte cu putinta sa moara nespovedit si astfel sa fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarasi cu usurinta in pacat si nu se spovedeste, iar moartea vine pe neasteptate.
Al cincilea folos al marturisirii dese
Al cincilea si cel din urma folos pe care il pricinuieste deasa marturisire, este ca ii impiedica si-i infraneaza pe oameni de la pacat. Fiindca, cel ce se spovedeste des, cand isi aminteste ca peste putine zile are sa se spovedeasca, chiar daca isi are gandul la pacat, este impiedicat, socotind rusinea pe care o va simti cand se va marturisi si dojana pe care o va auzi de la duhovnic.
Pentru aceasta si Sf. Ioan Scararul a scris: \"Nimic nu da diavolilor si gandurilor vinovate atata putere asupra noastra, cat faptul de a le lasa pe acestea - nemarturisite - sa fie hranite in inima\". Si, iarasi, \"Un suflet care intelege marturisirea este oprit, ca de un frau, sa mai pacatuiasca, fiindca pe cele nemarturisite le savarsim fara sfiala, cum ar fi in intuneric\" (Cuvantul 4).
De aceea, acelasi Sfant graieste pentru fratii acelei minunate chinovii pe care o descrie, ca ei aveau cate o tablita atarnata de cingatoarea lor, pe care isi scriau gandurile in fiecare zi si le spuneau, spovedindu-se, acelui mare staret.
Asadar, frate al meu pacatos, afland de acestea, mergi mai des la sfintita Marturisire, caci cu cat mai des mergi la aceasta baie, cu atat te vei curata. Nu amana timpul potrivit zicand: sa fac acest lucru si pe urma merg sa ma spovedesc. Fiindca Dumnezeu, desi de multe ori se arata indelung rabdator, dar totdeauna soseste la timp. \"Sa nu zici: Am pacatuit si ce mi s-a facut mie? Ca Domnul este indelung-rabdator. Ca mila si mania de la El sunt si peste cei pacatosi se va odihni mania Lui\" (Isus Sirah 5, 4 si 7).
Adu-ti aminte mereu de Samson, care desi de trei ori a izbutit sa-si rupa legaturile cu care il legasera cei de alt neam cu el, dar, a patra oara, n-a mai izbutit sa le rupa si sa scape. \"Voi face ca mai inainte si ma voi scapa de ei. Dar nu stia ca Domnul se departase de el\" (Judecatori 16,20).
Asa si tu, frate, cu toate ca o data si de doua ori si de trei ori, pacatuind si zabovind sa te indrepti si sa te spovedesti, mai tarziu te-ai invrednicit sa te spovedesti si sa te indrepti. Dar daca a patra oara pacatuind, amani vremea potrivita pentru martusirire, poate ca nu te vei mai invrednici de ea, ci vei muri nespovedit. Care lucru sa dea Domnul sa nu se intample niciodata vreunui crestin.
A patra pazire: Aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi
Foloseste cea de a patra pazire, frate, ca sa-ti amintesti de cele de apoi ale tale, adica sa cugeti necontenit la moartea ta, la infricosata Judecata a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea vesnica si la vesnica desfatare a Raiului. Fiindca aducerea, aminte si teama de acestea patru, se fac intru tine ca un frau puternic, care nu te lasa sa pacatuiesti. Dupa cum graieste Duhul Sfant prin Sirah: \"in tot ce faci, adu-ti aminte de sfarsitul tau si nu vei pacatui niciodata\" (7, 38).
Asadar, atunci cand gandul cel viclean si diavolul, ca si patimile tale se lupta cu tine si te indeamna sa pacatuiesti, intai pune in fata ta moartea si cugeta ca insusi acest trup al tau, care acum pofteste sa curveasca, sau sa ucida, sau sa fure, sau sa savarseasca vreun pacat, acesta va sa moara si sa-si piarda frumusetea, sanatatea, grasimea si toate puterile lui si sa ajunga un hoit, slut, fara de chip, fara frumusete, fara suflet.
Gandeste ca acesta are sa fie inmormantat intr-un mormant prea intunecat si acolo are sa se risipeasca si sa ajunga hrana viermilor, imputiciune, putreziciune si pulbere. Adu-ti aminte cata spaima, cata durere, cata groaza vei incerca atunci cand sufletul ti se desparte de trup, cand iti stau in preajma diavolii ca sa te rapeasca, si nu se afla nimeni ca sa te ajute.
Sa iei aminte ca acelasi lucra are sa se intample si acelui ins cu care doresti sa savarsesti pacatul. Fiindca acest trup pe care acum tu il iubesti si-l poftesti atat de mult, peste putin are sa se faca - dupa moarte -deopotriva: un hoit nefericit, putreziciune, hrana viermilor si imputiciune.
Si, mai presus de toate acestea, aminteste-ti ca insasi moartea este ca un fur atat de neasteptat, incat nu stii niciodata cand vine la tine. Se poate sa vina in aceasta zi, in acest ceas, in aceasta clipa si tu, care te simteai bine ziua, sa nu apuci sa mai vezi seara, si tu, care ai ajuns pana seara, sa nu mai apuci a doua zi, dupa cum a grait Domnul: \"Drept aceea, privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului\" (Matei 25,13).
Trage invatatura din acestea, frate al meu, si spune asa in sinea ta: daca eu am sa mor si poate de o moarte napraznica, ce am sa ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci daca ma voi bucura de toate placerile lumii? Ce voi castiga daca savarsesc acest pacat? Ce-mi va ramane, daca voi faptui aceasta ticalosie? Mergi inapoia mea, satano, si tu, gand viclean; nu vreau sa te ascult si sa cad in pacat!
In al doilea rand, daca vrei sa nu pacatuiesti, pune-ti in fata ziua infricosata a Judecatii si adu-ti aminte de toate cele ce se vor intampla atunci, cum, adica, cerul se va infasura ca o hartie, cum stelele vor cadea din cer; cum soarele si luna se vor intuneca; muntii si colinele se vor topi ca ceara; marea se va spaimanta si va scadea; stihiile vor arde; pamantul se va cutremura; mormintele se vor deschide si vor invia toti oamenii, de la Adam pana la sfarsitul lumii, ca sa se infatiseze inaintea infricosatului Judecator; cum de frica se vor clinti pana si ingerii din cer; cum au sa se deschida catastifele si cum are sa fie judecat fiecare, urmand sa dea socoteala in amanunt pentru faptele lui rele pe care le-a savarsit si pentru gandurile rele pe care le-a gandit.
Asadar, pacatosule, asa sa graiesti gandului tau: daca eu am sa pacatuiesc acum, ce am sa fac atunci, in ziua si in ceasul acela infricosat? Cum ma voi apara pentru acest pacat, fata de acel Judecator nemitarnic si nepartinitor? Ah! cata teama si cutremur voi incerca, nenorocitul de mine. Vai! vai! cum voi putea sa ma tin pe picioare, cand voi auzi hotararea aceea cutremuratoare: \"Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, cel pregatit pentru diavol si pentm ingerii lui\". Vai! vai! cata rusine voi incerca atunci, cand voi sta gol, dat in vileag, inaintea a toata acea adunare a intregii lumi: a ingerilor, a sfintilor, a dreptilor, a pacatosilor si a toata omenirea.
Desigur, neputand sa indur acea necinstire si rusine, necuprinsa cu mintea, am sa graiesc muntilor si magurilor sa se prabuseasca si sa ma zdrobeasca, ca sa nu mai ma arat in ochii oamenilor si ca sa scap de urgia unui asemenea infricosat Judecator: \"Strigand muntilor si stancilor: Cadeti peste noi si ne ascundeti pe noi de fata Celui ce sade pe tron si de mania Mielului\" (Apocalipsa 6, 16).
De voiesti sa nu pacatuiesti, frate al meu, pune inaintea ta toate felurile infricosate de pedeapsa pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca sa pedepseasca pacatul, adica necurmata lipsire de Dumnezeu, intunericul cel mai din afara, focul cel nestins, viermele cel neadormit, strafundul cel prea rece, plansetul cel nemangaiat, scrasnirea dintilor si celelalte cazne nenumarate si felurite.
Si, mai presus de toate, ca te vei gasi pururea intovarasit cu insisi acei demoni, dusmanii tai, pe care ii urasti atat de mult, pentru ca ti-au pricinuit atatea suferinte. Lucru care este mai cumplit decat celelalte feluri de pedeapsa, potrivit cu Sf. Maxim. Caci, spune acesta, in cuvantul de sfatuire catre Gheorghe eparhul Africii, urmatoarele: \"Si, ceea ce este mai josnic intre toate si mai greu de spus cu adevarat, lucra pe care nu pot macar sa-l graiesc, cu atat mai mult sa-l indur (izbaveste-ne, Hristoase, si scapa-ne de aceasta durere): despartirea de Dumnezeu si de Sfintele Sale Puteri, si vietuirea laolalta cu diavolul si demonii sai vicleni, care sa tina o vesnicie. Si cea mai grea si mai cumplita dintre pedepse este sa stea deapurari impreuna cei ce urasc cu cei ce sunt urati\".
Apoi, tine minte ca toate aceste suferinte vor fi pedeapsa pacatosilor, nu pentru o suta de mii de ani, nu pentru o mie de milioane, ci in vecii vecilor, fara nadejdea ca li se va pune capat vreodata.
Asadar, asa sa-ti vorbesti in tine insuti: daca eu nu pot sa rabd durerea pricinuita de un os al meu, cand iese din locul lui, cum voi rabda, nefericitul de mine, indepartarea vesnica de Dumnezeu, care este tot ce e mai launtric in fiinta mea? Daca eu nu pot indura sa fiu aruncat doar pentru un ceas intr-un cuptor, chiar daca mai inainte m-as fi bucurat de toate placerile lumii, cum voi suferi sa ma aflu pe vecie in cuptorul acela al focului nestins? Blestemat sa fii, pacatosule, care ma stanjenesti!
Nu, nu te voi savarsi, si pentru o singura marunta placere sa dobandesc o vesnicie de suferinte si sa plang, nemangaiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: \"Doar am gustat putina miere cu varful toiagului pe care il aveam in mana, si iata trebuie sa mor\" (IRegi 14, 43).
A cincea pazire: Cunoasterea pacatului
A cincea pazire foloseste-o, frate, cunoscand bine ce lucru rau este pacatul si, mai ales, cel de moarte. Fiindca toti oamenii pentru aceasta savarsesc pacatul, fiindca nu stiu cat de mare rau este. De aceea si in multe parti ale dumnezeiestii Scripturi, pacatosii se simteau nesocotiti si nestiutori.
Astfel, noi aici iti vom da putinta sa cunosti rautatea pacatului, nu in deplinatatea lui, fiindca nici o minte nu poate sa-l inteleaga pe deplin: \"Greselile cine le va pricepe?\" (Psalmul 18, 13), ci numai cat este cu putinta:
1. Din insusi pacatul.
2. Din imprejurarile lui.
3. Dupa pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.
1. Cunoasterea pacatului din el insusi
Si, deci, ca sa incepem cu pacatul, in el insusi, este un rau nemarginit, fiindca este o ocara fata de Dumnezeu cel nemarginit si o defaimare a nemarginitei Sale maretii. Deoarece, atunci cand - sa zicem - tu ai sa savarsesti un omor, sau curvie, sau furtisag, sau vreun alt pacat, gandeste-te ca Dumnezeu sta de o parte a ta si diavolul de cealalta parte.
Dumnezeu iti spune: omule, sa nu faci acest pacat, fiindca este ceva impotriva legii Mele, fiindca - daca nu-l vei face - vei castiga un Rai vesnic, iar daca il vei face vei dobandi o pedeapsa vesnica. Diavolul, iarasi, iti spune: savarseste acest pacat si nu mai tine seama nici de ocara pe care acesta i-o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei capata mai pe urma.
Tu, asadar, daca vei asculta de diavol si vei savarsi acest pacat, ce faci? Aduci ocara lui Dumnezeu, dispretuiesti Legea Sa, injosesti maretia Sa, si daca nu cu vorba, insa cu fapta se vede ca-I spui cuvintele lui Iov: \"Ii spun Domnului: in laturi de la mine, nu vreau sa cunosc caile Tale\" (21,14). Mie nu-mi pasa de Tine, eu nu doresc Raiul Tau, nu pun pret pe pedeapsa Ta, nu ma tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept stapan al meu. Pentru aceasta nu vreau sa ascult glasul si porunca Ta. Asemanandu-te si tu cu incapatanatul Faraon, care spune: \"Cine este acela Domnul ca sa-I ascult glasul. Nu cunosc pe Domnul\" (Iesirea 5, 2).
In acest chip, deci, ocarand si dispretuind pe Dumnezeu, gresesti intru toate, precum sta scris in Lauda celor trei tineri: \"Gresit-am intru toate\". Fiindca dispretuiesti pe Datatorul legii, nevoind sa pazesti legea Lui; il dispretuiesti pe Stapan, nesupunandu-te stapanirii Lui. il dispresuiesti pe Atoatefacatorul, intorcand impotriva Lui fiinta ta, mintea ta, vointa ta si toate cate le-ai primit de la El.
Gresesti intru toate, fiindca il dispretuiesti pe El, ca si cum n-ar fi telul nostru cel mai de pe urma, neingrijindu-te de fericirea pe care ti-a fagaduit-o; il dispretuiesti, ca si cum n-ar fi Rascumparatorul, nesocotind sangele pe care l-a varsat si moartea dureroasa pe care a suferit-o pentru tine. Il dispretuiesti ca si cum n-ar fi Judecatorul, netemandu-te de infricosata Lui hotarare, nici de mania Lui, nici de pedepsele Lui. il dispretuiesti, ca si cum n-ar fi un prieten, nedorind prietenia Lui, nici darurile Lui. il dispretuiesti ca si cum nu ar fi Tatal, lepadandu-te de mostenirea Lui si de vrednicia de a fi intre cei infiati de El.
Gresesti intru toate, fiindca dispretuiesti milostivirea Lui, folosindu-te de ea ca de o unealta, ca sa pacatuiesti fara nici o infranare. ii dispretuiesti bunatatea Lui facand-o sa te rabde pe tine, cel ce te-ai lepadat de El, si sa-ti slujeasca la acele fapte pe care ea le impiedica. Ii dispretuiesti dreptatea Lui, nesocotind pedepsele la care aceasta ii supune, in toata lumea, pe atatia si atatia nelegiuiti cum esti si tu. Dispretuiesti vesnicia Lui, faptuind pacatul care, daca ar fi vreun mijloc sa strice fiintele lui Dumnezeu si toata maretia Lui, precum si marirea si viata si imparatia Lui, pacatul tau le-ar strica pe toate acestea.
Si, ca sa vorbesc pe scurt, tu in toate pacatuiesti, fiindca dispretuiesti toate insusirile, intru totul desavarsite, prea frumoase si nemarginite ale lui Dumnezeu, si folosesti toate bunatatile firii si toate bunatatile dumnezeiescului Sau har, ca si cum ar fi tot atatea arme, cu care sa te lupti cu insusi Acela care ti le-a daruit. O, trufie nesabuita! O, dispret fara de margini!
Deci, pe cat de nemarginite sunt desavarsirile si bunatatile lui Dumnezeu, pe cat de multe sunt harismele, cele firesti si cele mai presus de fire, cele de obste si cele impartite, cele ascunse si cele vadite, pe care Dumnezeu ti le-a harazit tie ca om, pe atat de nemarginita este rautatea pacatului tau, omule, rautate care dispretuieste si defaima pe toate acestea.
Ca acestea nu sunt niste ganduri oarecare, ci adevaruri fara tagada, insusi Dumnezeu da marturie, uneori plangandu-Se si spunand despre pacatosi ca au incalcat Legea Sa si ca l-au nesocotit: \"Ei sunt ca un om care a calcat asezamantul Meu; acolo M-au nesocotit\" (Osea 6,7). Alteori spunand ca i-a nascut si i-a crescut pe cei care il ocarasc: \"Nascut-am feciori si i-am crescut, iar ei s-au razvratit impotriva Mea\" (Isaia 1, 2). Si altadata, zicand ca El ii iubeste ca un iubitor si ei il dispretuiesc si-L urasc: \"Intocmai cum femeia necredincioasa inseala pe iubitul sau, asa si voi, casa lui Israel, v-ati purtat cu inselaciune fata de Mine\" (Ieremia 3, 20). Iar alte ori, ca mania si trufia lor I se impotrivesc Lui. \"Intaratarea ta impotriva Mea, trufia ta ajuns-au pana la urechile Mele\" (Ieremia 37, 29).
Acestea le marturiseste si dumnezeiescul Pavel, cand striga ca pacatosii dispretuiesc bunatatea si indelunga-rabdare a lui Dumnezeu: \"Sau dispretuiesti tu bogatia bunatatii Lui si a ingaduintei si a intregii Lui rabdari?\" (Romani 2, 4); ca acestia calca in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, ca pangaresc sangele Lui si ca defaima harul Lui: \"Cel ce a calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, si a nesocotit sangele testamentului cu care s-a sfintit, si a batjocorit duhul harului\" (Evrei 10, 29).
Toate acestea, fratele meu, sunt cuvintele vii, prin care se arata cat de mult este vatamat si ocarat Dumnezeu de catre pacat, si mai ales de cel de moarte. Vrei sa pricepi, pacatosule, nemarginita ocara pe care pacatul o pricinuieste lui Dumnezeu? Pricepe-o din plata pe care a platit-o pentru pacat Fiul lui Dumnezeu, prin atatea patimi si printr-o moarte de ocara. Fiindca, daca ai pune - sa zicem - intr-un talger al balantei pacatul de moarte, si in celalalt toata iubirea ingerilor, toate darurile de pret ale imparatesei ingerilor si Maicii lui Dumnezeu, tot sangele mucenicilor, toate lacrimile si nevointele si posturile schimnicilor si, intr-un cuvant, toate faptele bune ale sfintilor, toate acestea adunate laolalta nu trag atat de greu cat un singur pacat de moarte.
Ce spun? Daca Dumnezeu ar zidi atatea alte lumi cate sunt stelele cerului si le-ar umple pe toate cu oameni sfinti, care in miile de ani ale vietii lor alta n-ar face decat sa planga si sa se roage, toate aceste bunatati ale lor n-ar putea trage in cumpana cu un singur pacat de moarte, din cele mici, ci s-ar infatisa ca si cum ai pune intr-un talger al balantei un graunte de nisip si, in celalalt, un munte foarte mare. Fiindca si toate vistieriile fapturilor nu sunt de ajuns nu numai sa plateasca o asemenea plata, dar nici sa rascumpere o singura picatura din apa aceea pe care o dorea bogatul, in iad.
Asadar, singura plata pentru aceasta nemarginita datorie a pacatului a fost sangele nepretuit al unui Dumnezeu, si singura crucea si piroanele si patimile Lui au fost in stare sa stea in cumpana cu povara pacatului.
Te minunezi, frate, auzind acestea? Ci eu ma mir mai mult decat tine, cum indraznesti sa pacatuiesti, tu crestin, care crezi in aceste adevaruri, care trebuie sa duci o viata crestineasca sau sa nu te mai numesti crestin.
2. Cunoasterea pacatului dupa imprejurarile care il insotesc
Am aratat, in culori intunecate, cat de mare este rautatea pacatului, privind in el insusi. Acum iti vom arata rautatea lui si dupa imprejurarile care il insotesc.
Cea dintai imprejurare a pacatului
Asadar, cea dintai imprejurare a pacatului esti tu insuti, care il savarsesti, fiindca tu, cel care te impotrivesti maretiei atat de nemarginite a Ziditorului tau, tu cine esti? Un vierme nevrednic al pamantului, putintel lut, precum spune Isaia: \"Tu esti Tatal nostru, noi suntem lutul\" (64, 7). Un om care, nu numai ca ai incepatura ta din pamant si in pamant ai sa te risipesti, dar si un om daruit de Dumnezeu cu nespus de multe binefaceri, zidit de puterea si intelepciunea Lui nemarginite, ocrotit de nemarginita Lui pronie, rascumparat cu nenumaratele Lui suferinte si dureri, infiat prin botezul Lui, partas al Tainelor Sale, alaptat cu sangele Lui, hranit cu trupul Sau. Si, un asemenea om sa pacatuiasca! O, infricosata priveliste!
Sa pacatuiasca un barbar, un agarean, un inchinator la idoli, rabdare. \"De m-ar fi ocarat vrajmasul, as fi rabdat\" (Psalmul 54,12). Dar sa pacatuiasca un crestin, care s-a impartasit din Duhul lui Dumnezeu, care lupta sub steagul si in oastea lui Iisus Hristos, care este casnic al Lui, care s-a bucurat de atatea ori de darurile Lui, care ii datoreaza intreaga sa fiinta, aceasta nu se mai poate rabda. \"Iar tu omule, asemenea mie capetenia mea si cunoscutul meu. Care impreuna cu mine te-ai indulcit de mancari\" (Psalmul 54, 14-15).
Pentru aceasta, avea dreptate Sfintitul Augustin sa spuna ca, atunci cand un necredincios pacatuieste, este vrednic de pedeapsa. Dar cand pacatuieste un crestin, nu este vrednic numai de pedeapsa iadului, ci trebuie sa se faca intr-adins pentru el un al doilea iad. Si cuptorul acela mare al focului, care il va primi, trebuie sa aiba, precum cuptorul din Babilon, flacari inseptite si diavoli de sapte ori mai cumpliti si alte unelte diavolesti de chinuri de sapte ori mai infricosate si mai sporite decit cele pentru necredinciosi.
A doua imprejurare a pacatului
A doua imprejurare a pacatului este pricina pentru care, tu pacatosule, pacatuiesti. Si oare te incumeti tu sa savarsesti pacatul pentru vreo mare nevoie a ta? Ca sa-ti pastrezi viata? Ca sa dobandesti marire, sau bogatie, sau o imparatie? Nu. Ci il savarsesti pentru putina linte, ca Isav, ca sa mananci putina miere ca Ionatan, sau ca sa dobandesti putin orz sau o bucata de paine; \"Voi Ma necinstiti inaintea poporului Meu, pentru o mana de orz si pentru o bucata de paine\". Asa se plange Dumnezeu prin Iezechiel (13, 19).
Tu te lepezi de multe ori de harul Lui, incalci legea Lui, dispretuiesti binefacerile Lui. Pentru ce? Pentru o placere gretoasa, pentru un castig de nimic, doar pentru o desarta nalucire a ta, pentru un nimic. Iata pana la ce grozavie ajunge rautatea inimii tale, omule! Pentru care, cu jale striga Iisus:\"M-au urat pe nedrept\" (Ioan 15, 25). Ah! Si pentru-o singura asemenea defaimare a ta, nu trebuie cerul sa verse din nou, peste tine, focul si pucioasa Sodomitenilor, ca sa te mistuie? Nu trebuie sa se deschida deodata pamantul sub picioarele tale si sa te inghita de viu, ca pe Datan si Aviron?
A treia imprejurare a pacatului
A treia imprejurare a pacatului este locul in care il savarsesti, frate.
Ah! Si de ai fi ocarat pe Dumnezeu intr-un loc in care El sa nu vada ocara, treaca-mearga! Dar daca Dumnezeu cuprinde toate locurile, ca unul ce se afla pretutindeni si deasupra a toate, cum se poate gasi vreodata un asemenea loc? In fata Lui, deci, inaintea fetei Lui pacatuiesti, pacatosule, in fata chiar a ochilor Lui si te arati ca si cum I-ai spune: \"Cu toate ca esti de fata, cu toate ca vezi si auzi fiecare gand si cuvant si fapta a mea, cu toate ca ochii Tai cei luminosi privesc cu ura la rautate, eu totusi o voi savarsi. Daca o vezi si daca nu-ti place, putin imi pasa de asta. imi este de ajuns daca nu ma vad ochii oamenilor si, daca ma vad ochii Tai, nu ma sinchisesc\". O, indrazneala nemaiauzita; o, obraznicie de nespus!
Si care vinovat indrazneste vreodata sa greseasca inaintea a insusi judecatorul sau? Care razvratit unelteste impotriva stapanului sau inaintea a insisi ochii acestuia? Tu, numai tu, pacatos nenorocit, cutezi sa savarsesti aceasta.
Numai tu, care, pe langa nemarginirea lui Dumnezeu esti neasemuit mai mic decat cel mai marunt vierme al pamantului, ai nerusinarea sa-ti ridici grumazul inaintea unei prea inalte maretii si sa cauti sa-i iei cununa de pe cap si sa o strici. Lucru care este mai indraznet decat daca o furnica s-ar ridica impotriva soarelui si ar cauta sa-l stinga: \"Caci si-a intors mana impotriva lui Dumnezeu si s-a semetit inaintea Celui Atotputernic. A navalit impotriva Lui cu gatul inainte\" (Iov 15, 25-26).
A patra imprejurare a pacatului
A patra imprejurare este vremea in care savarsesti pacatul; din aceasta imprejurare se vede, mai ales, cat de mare este rautatea lui. Fiindca nu-l savarsesti doar atunci cand Dumnezeu te cearta si te pedepseste, ci intotdeauna. \"Oamenii care intaratau fara incetare fata Mea\" (Isaia 61, 3). Fara incetare: si cand iti da ceea ce ti-este de folos, si cand iti pazeste fiinta ta, si cand iti daruieste hrana si imbracaminte. Fara incetare, si atunci cand te apara de mii de primejdii infricosate, si cand iti da putere, sanatate, frumusete, prieteni, avutii si toate celelalte bunatati cate le ai.
Si ceea ce este mai insemnat, este ca, in acelasi timp in care le primesti pe acestea de la Dumnezeu, tu le folosesti ca arme ca sa porti razboi fara incetare impotriva Aceluia insusi care ti le-a daruit. Lucru care, daca l-ai fi facut fata de un imparat de pe pamant, ar fi fost o culme a nelegiuirii si nerecunostintei. Despre o asemenea lipsa de recunostinta a ta ar fi vorbit toate istoriile lumii si toti oamenii s-ar fi rusinat ca sunt de o fire cu tine.
A cincea imprejurare a pacatului
A cincea imprejurare a pacatului celui de moarte o alcatuiesc inspaimantatoarele rautati si urmari pe care ti le pricinuieste tie si care sunt sapte, ca cele sapte capete ale balaurului celui otravitor.
Intaia rautate a pacatului
Intaia rautate a pacatului este lipsirea harului lui Dumnezeu, care este un margaritar de un atat de mare pret, incat Domnul si-a cheltuit tot sangele Sau ca sa-l rascumpere pentru tine, si pe care tu - nenorocitule -il schimbi cu un nimic, si faci ceva mai nechibzuit decat un prunc, care schimba un diamant pe o singura nuca.
Fara acest har, sufletul tau, frate, ramane atat de urat, incat este cu neputinta sa-l priveasca cineva asa cum este si sa nu moara. Si de unde se vede aceasta? Asculta. Se arata in istoriile bisericesti ca o fecioara a vazut un demon care era atat de slut incat ea s-a juruit sa aleaga mai bine sa mearga pe un drum plin de carbuni aprinsi si de fler rosit in foc, si sa mearga pe el cu picioarele goale pana la capatul lumii, decat sa mai vada vreodata o asemenea priveliste nesuferita. Si cu toate acestea, Dumnezeu i-a spus ca ea n-a vazut toata uraciunea demonului, asa cum este ea, ci numai o aratare a ei.
Ah! si daca numai un singur pacat de moarte i-a adus demonului o slutenie atat de groaznica si dintr-un astru luminos al cerului l-a facut un taciune al iadului, oare cat de mare uraciune si-a dobandit, frate, sufletul tau, dupa atatea pacate? Cine poate pricepe cat de gretos este el in ochii lui Dumnezeu si cata putoare iese din ranile lui? Si daca fecioara aceasta a simtit putoarea pacatosilor si n-a putut sa o indure, cat de puturos esti, chipurile, tu, cel putred cu totul, de pe urma pacatelor, inaintea lui Dumnezeu?
Fara nici o indoiala, nu este vietate taratoare, nu este capcaun, nu este fiara care sa-ti fie atat de urata tie, pacatosule, pe cat de urat esti tu, inaintea lui Dumnezeu, pentru pacat. Si, cu toate acestea, nenorocitul de tine, nu-ti vezi sufletul tau imputit ca sa te intristezi. Si, ca paunul, te bucuri, fie de hainele tale frumosae pe care le porti, fie de chipul tau frumos, fie de celelalte lucruri aratoase ale tale.
Pentru aceasta si Domnul, cu buna dreptate, te-a numit pe tine si pe semenii tai morminte varuite care, pe dinafara, au marmora frumoasa sau cuvinte frumoase scrise pe ele, iar inauntru sunt pline de oase imputite. \"Vai voua, ca semanati cu mormintele cele varuite, care pe dinafara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia\" (Matei 23, 27).
A doua rautate a pacatului
A doua rautate a pacatului de moarte este ca-ti lipseste sufletul tau, pacatosule, de dumnezeiasca infiere, care este un dar anume si insemnat si o harisma atat de inalta, incat face ca Duhul Sfant sa locuiasca in tine cu o fiintare si o lucrare aparte si deosebita, alta decat in toate celelalte locuri. Ea te face fiu al lui Dumnezeu si mostenitor al imparatiei Lui, asa incat cea mai marunta fapta a ta este de un pret atat de mare cat este si intreg Raiul. insa indata ce pierzi un asemenea dar, ce ajungi? Vai, fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina pacatului, dupa cum si fiul se aseamana cu tatal sau, potrivit cu firea. \"Voi sunteti din tatal vostru diavolul\" (Ioan 8, 44).
A treia rautate a pacatului
A treia rautate a pacatului este ca te lipsestie, frate, de mostenirea vesnica a Raiului, cum am mai spus, pe care Tatal tau cel ceresc era gata sa ti-o dea. Si cine poate spune cat se cinsteste de catre toti un fiu intai-nascut si mostenitor al unui imparat? Cat este pizmuit de toti, cat il fericesc toti? Nimeni, desigur. Tot asa - dimpotriva - nimeni nu poate spune cat este de nebun, cat este batjocorit de toti unul care si-ar vinde acest drept al sau de intai nascut si mostenirea sa, pentru ceva neinsemnat, cum Isav si-a vandut-o pentru putina linte.
Aseamana acum, tu, pacatosule cerul si pamantul, mostenirea imparatiei celei nepieritoare, pe care ai pierdut-o, cu dreptul de intai nascut al lui Isav si cu mostenirea pamanteasca a unei imparatii pieritoare, si vei intelege cat de vrednic de batjocura si cat de smintit esti.
Pentru aceasta a scris Apostolul: \"Si sa nu fie vreunul desfranat sau intinat ca Isav, care pentru o mancare si-a vandut dreptul de intai nascut. Stiti ca mai pe urma, cand a dorit sa mosteneasca binecuvantarea, nu a fost luat in seama, caci, desi cu lacrimi a cautat, n-a mai avut cum sa schimbe hotararea\" (Evrei 12, 16-17).
A patra rautate a pacatului
A patra rautate, pe care o face pacatul este, iubitule, ca te lipseste de toate platile tuturor faptelor bune pe care le-ai savarsit. De pilda: de ai fi dus o viata aspra vreme de saizeci de ani impliniti, ramanand despuiat si, vara, ars de arsita soarelui, si, iarna, inghetat de frig, precum Onufrie si Petru, de la Sfantul Munte; daca ai fi purtat pe grumazul tau un lant de fier, vreme de douazeci de ani, ca Sf. Eusebiu, daca ai fi locuit intr-un mormant paisprezece ani precum Cuviosul Iacov, daca ai fi fost patruzeci de ani deasupra unui stalp, ca Sf. Simeon Stalpnicul, daca ai fi adus la credinta mai multe neamuri decat Apostolii; de ai fi primit mai multe descoperiri decat proorocii; daca ai fi varsat mai mult sange decat toti mucenicii si - dupa acestea - ai fi savarsit un singur pacat de moarte, din pricina acestuia pier indata toate acele fapte bune ale tale de mai inainte si rasplata lor si, murind in pacat nu te vei folosi cu nimic de pe urma lor.
Asa hotaraste insusi Dumnezeu pentru dreptul care pacatuieste, ca nu se vor aminti faptele lui cele drepte: \"Atunci nu se va mai pomeni toata dreptatea lui\" (Iezechiel 33,13). Si se poate afla pe lume vreo paguba mai mare decat aceasta? Fara nici o indoiala, frate, fata de o pierdere atat de mare, cineva ramane nedumerit si nu stie ce sa spuna, ca si prietenii aceia ai lui Iov, care vazand paguba atat de mare si nenorocirea pe care o suferea, sapte zile intregi stand in fata lui, au tacut si n-au putut sa scoata macar o singura vorba: \"Apoi au sezut pe pamant, langa el, sapte zile si sapte nopti, fara sa-i spuna nici un cuvant, caci vedeau cat este de mare durerea lui\" (Iov 2, 13).
A cincea rautate a pacatului
A cincea rautate pe care o pricinuieste pacatul este ca te lipseste, frate, de ajutoarele cele mai alese ale Lui Dumnezeu, fiindca dupa cum o mama iubitoare indrageste si poarta - din inima - de grija copilului ei, pururea, asa si Dumnezeu poarta de grija sufletului tau, cand esti fara pacat de moarte: \"Dupa cum mama isi mangaie pe fiul ei, si Eu va voi mangaia pe voi\" (Isaia 65, 13). El il ajuta, il chiverniseste,il tine in bratele Sale, ii indulceste inima, ii lumineaza mintea, ii incalzeste vointa si-i da putere lucratoare ca sa-si faureasca mantuirea cu usurinta.
Insa, dupa ce tu pacatuiesti de moarte, cu toate ca Dumnezeu nu te paraseste cu totul, nu mai raspandeste, totusi, in sufletul tau, inrauririle si ajutoarele cele mai dinainte ale harului Sau. Asa ca, lipsindu-te de asemenea ajutoare, si mantuirea ta ti se face mai anevoioasa. Fiindca partea mai inalta a sufletului tau se face neputincioasa, iar partea cea mai de jos, supusa patimilor, se intareste si biruie. Si astfel, dintr-un pacat intr-altul, nimeresti la sfarsit intr-o prapastie de nenorociri.
A sasea rautate a pacatului
A sasea rautate pe care ti-o pricinuieste pacatul, frate, este ca te face vinovat de pedeapsa cea vesnica, fiindca indata ce pacatuiesti de moarte, numele tau se sterge din cartea vietii si te faci supus la acele cumplite chinuri ale iadului, ca sa fii pedepsit pe vecie.
A saptea rautate a pacatului
A saptea rautate a pacatului este cea de pe urma, care urmeaza mortii. Fiindca daca nu nimicesti pacatul inaintea mortii tale, printr-o pocainta adevarata si desavarsita, si printr-o indreptare, sufletul tau cade de fapt in acele temnite ale iadului, intr-un loc de durere, intr-un loc intunecos, asteptand pana ce va veni invierea cea de obste, ca sa invie si trupul tau, ca sa capeti si implinirea pedepsei.
La toate aceste nesfarsite nenorociri si pagube, pe care ti le pricinuieste pacatul, cugeta si te socoteste pururea, frate al meu pacatos, ca sa dusmanesti din fundul inimii pacatul, ca pe un lucru aducator de moarte si pe cel mai mare dusman al tau, si alta data sa nu-l mai savarsesti.
3. Cunoasterea pacatului dupa cele trei pedepse pe care le-a capatat
A ramas acum, frate, sa-ti aratam rautatea pacatului si dupa pedeapsa cea aspra cu care Dumnezeu a pedepsit:
1. Pe ingeri.
2. Pe oameni.
3. In fata lui Iisus Hristos.
1. Pedeapsa pacatului la ingeri
Dumnezeu a pedepsit pacatul la ingeri, fiindca numai pentru un gand trufas si hotarator al lor a prabusit in iad o multime nenumarata a lor si n-a tinut seama ca erau duhuri nemateriale in firea lor, nemuritoare dupa fiinta lor, mai intelepte decat toti oamenii, mai puternice decat toate fapturile cele mai de jos, nu a tinut seama nici de stirpea lor aleasa, nici de mintea lor prea subtire, nici de cunoasterea nemateriala pe care o aveau, ci i-a osandit cu o pedeapsa vesnica, cu cele mai crancene cazne ale iadului, ca sa ne faca sa intelegem cat de mult uraste si, in acelasi timp, pedepseste pacatul.
2. Pedeapsa pacatului la oameni
A pedepsit pacatul la oameni, fiindca pe cel dintai om, pe Adam, indata dupa ce a calcat porunca Lui, l-a izgonit din rai si l-a osandit, pe el si pe noi toti, urmasii sai, sa traim pe acest pamant blestemat, cu saracie, cu boli, cu suferinte, cu suspine, cu nefericiri si - in sfarsit - sa infruntam o moarte dureroasa si in afara firii.
A pedepsit pacatul, fiindca pe oamenii pacatosi din vremea lui Noe i-a inecat intr-un potop de apa care s-a intins peste toata lumea; fiindca a parjolit Sodoma si Gomora cu un alt si nou potop, de pucioasa si de foc si, in sfarsit, fiindca i-a osandit pe pacatosii nepocaiti sa arda de-a pururi in focul iadului, pe care diavolii nu se vor osteni niciodata sa-i chinuie si Dumnezeu nu se va milostivi niciodata de nenorocirea lor, nu va asculta niciodata plansetele lor, ci mai degraba ii va lovi si-i va uri in veci. Fiindca acestia sunt acel nefericit popor de care vorbeste Maleahi: \"Poporul impotriva caruia Domnul S-a maniat pentru totdeauna\" (1, 4).
Aceste pedepse pentru pacat ti se par mari, frate al meu, dar sa stii ca nici un pacat nu se pedepseste de Dumnezeu dupa cum ar merita, ci cu milostivire. Si un pacatos, chiar daca se pedepseste pe vecie, totusi se pedepseste mai putin decat s-ar cuveni. Si ar putea si el sa spuna cuvantul acela al lui Iov: \"Cate am savarsit! Si Domnul nu m-a incercat dupa cat am pacatuit\" (33, 27).
3. Pedeapsa pacatului in fata lui Iisus Hristos
A pedepsit Dumnezeu pacatul si in fata lui Iisus Hristos, dar cu o atat de aspra pedeapsa, incat toate pedepsele pomenite mai sus, puse alaturi de aceasta, par doar o umbra. Fiindca o singura rana usoara pe fata Mantuitorului Hristos, un ghimpe din spinii cununii Lui, o singura biciuire a Lui, inseamna o pedeapsa mai mare decat daca Dumnezeu ar fi prapadit intreaga lume si ar fi parasit in focul iadului pe oameni, pe ingeri, pe arhangheli si orice alta faptura. Fiindca, ce are de a face pedeapsa tuturor fapturilor cu cea mai mica suferinta a Ziditorului, a Fiului Celui Preacurat, Preasfant, Unul Nascut?
Insa cerescul Sau Tata nu s-a multumit sa sufere Fiul Sau o suferinta usoara ca sa nimiceasca pacatul, ci una nespus de mare. Vrei sa intelegi, pacatosule? Intoarce-te si vezi-L pe Iisus cum patimeste pentru pacatul tau! Este vandut, pus sa jure, batjocorit, tarat la judecati ca un osandit. Priveste cum ochii Lui sunt acoperiti de rani de pe urma loviturilor cu pumnul! Cum fata Lui este plina de scuipati, cum obrajii Lui sunt vineti de palmuiri, cum gatlejul Lui este uscat de sete!
Priveste cum buzele Lui sunt amare din pricina fierei! Cum capul ii este ciuruit de spinii cei prea cumpliti. Cum bratele si incheieturile mainii ii sunt strans legate de funii tari! Cum umerii ii sunt doborati de greutatea coplesitoare a crucii! Cum mainile ti picioarele ii sunt strapunse de cuie prea ascutite!
Priveste pacatosule, cum vinele Lui toate ii sunt golite de sange. Cum coasta Lui ii este strapunsa cu sulita! Cum incheieturile Lui toate ii sunt sfartecate de napraznica intindere pe cruce! Si cum, spanzurat de piroanele cele cumplite, si-a dat duhul! Priveste cum intregul Sau trup a ajuns o singura rana! Fara chip, fara frumusete omeneasca: \"Nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la el\" (Isaia 53, 2).
Treci, acum, frate, cu mintea ta, la partea cea dinlauntru a sufletului lui Iisus, ca sa vezi acolo cat de neasemuit mai mult a suferit cu sufletul, decat cu trupul, intristandu-se cumplit din pricina atator pacate, atator ocari si a unei atat de mari defaimari pe care aveau sa i le aduca maretiei Sale si patimilor Sale insisi acei pacatosi pentru care a suferit atatea si atatea, ca sa-i mantuiasca.
Si ca sa vorbesc pe scurt, atat de nemasurat de mare a fost suferinta launtrica pe care Iisus a suferit-o pentru oameni, incat este cu neputinta sa o inteleaga cineva in viata aceasta. Numai in ziua Judecatii, dupa unii dascali, o va cunoaste fiecare in chip desavarsit, fiindca si atunci are sa o infatiseze Domnul, ca sa o vada toti oamenii, spre rusinea pacatosilor celor osanditi.
Ce spui acum despre pacat, iubitule? intelegi cat de nemarginita este rautatea lui, dupa aceasta suferinta de necuprins cu mintea pe care a indurat-o preadulcele Iisus, pentru ca sa-l nimiceasca? Asadar, acum, cand ai inteles rautatea pacatului, si dupa ce este el in sine insusi, si dupa imprejurarile lui, si dupa pedeapsa cu care Dumnezeu l-a pedepsit, intristeaza-te in sufletul tau, zdrobeste-ti inima ta, intoarce-te in tine insuti si hotaraste cu tarie ca mai degraba sa mori de mii de ori, decat sa savarsesti vreodata un pacat de moarte.
A sasea pazire: Rugaciunea
Sfintitul Augustin spune ca omul trebuie sa faca ceea ce poate, si sa ceara de la Dumnezeu ceea ce nu poate - \"Sa faci ce poti si sa ceri ceea ce nu poti\". Pentru aceasta si noi, dupa ce ti-am dat, frate, cele cinci mijloace de pazire, mai sus aratate, pentru a nu mai cadea in pacat, mijloace pe care le poti folosi de la tine, cu propria ta putinta si alegere, intru sfarsit iti dam si un al saselea mijloc de pazire care este sfintita rugaciune.
Sa nu incetezi, asadar, sa te harazesti pe tine lui Dumnezeu si sa-L rogi, prea fierbinte, sa dea putere slabiciunii tale si sa-ti intareasca vointa intru aceasta hotarare pe care ai luat-o, cu harul si ajutorul cel de sus, nadajduind ca El te va auzi, in marea Sa milostivire, cum fagaduieste El insusi: \"De va striga catre Mine il voi auzi, pentru ca sunt milostiv\" (Iesirea 22, 27).
Nu ai putere de la tine insuti? Nu ai incredere in vointa ta? Pricina este ca nu le ceri de la Dumnezeu: \"Nu aveti, pentru ca nu cereti\" spune dumnezeiescul Iacov (4, 2). Te temi de primejdie? Te inspaimanti de ispita pacatului? Privegheaza si te roaga, ca sa nu cazi intr-insul. \"Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita\" (Matei 26, 41). Si, pentru mai multa usurinta, iata ca-ti insemnam aici rugaciunea de fata.
Rugaciune
Mult milostive Doamne, Iisus Hristoase, Dumnezeul meu, iti multumesc ca, prin marturisirea de taina catre duhovnicul meu Parinte, m-ai invrednicit pe mine pacatosul, sa primesc de la Tine iertarea pacatelor mele. Urmand, deci, lui David care spunea: \"Juratu-m-am si m-am hotarat sa pazesc judecatile dreptatii Tale\" (Psalmul 118, 106), iti fagaduiesc, cu o vointa hotaratoare a sufletului meu, ca sunt gata sa primesc mai bine mii de morti, decat sa mai savarsesc vreun pacat de moarte si - cu el - sa amarasc sfintita Ta bunatate. Fiindca, insa, vointa mea este slaba, in sinea ei, fara de ajutorul Tau, te rog fierbinte sa ma imputernicesti cu harul Tau si sa ma intaresti cu ajutorul Tau cel puternic, ca sa raman pana la sfarsit neabatut in aceasta sfanta hotarare a mea. Da, Iisuse al meu, cel prea iubitor de suflet, da-mi putere sa petrec in pocainta ce-mi ramane din viata mea, ca sa ma bucur aici jos, de harul Tau, iar acolo, in cer, de fericita Ta marire, prin soliile Preabinecuvantatei Tale Maici si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.
Cuvant de pe urma
Pun capat si pecetluiesc aceasta sfatuire cu aceste cuvinte: Tatal care a trimis pe inaintemergatorul Ioan, ca sa boteze, a propovaduit prin gura lui pacatosilor: \"Pocaiti-va\" (Matei 3, 2). Fiul, cand S-a aratat in lume, a grait acest cuvant, incepatura si temelie a propovaduirii Sale: \"Pocaiti-va\" (Matei 4, 17). Duhul Sfant, cand S-a pogorat in chip de limbi de foc, cuvantul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: \"Pocaiti-va\" (Faptele Apostolilor 2, 38).
Trei sunt cei ce marturisesc, si marturia celor trei este adevarata, mai mult, este insusi adevarul. Deci, frati ai mei pacatosi: \"Pocaiti-va, pocaiti-va, pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia Cerurilor\".
Sfantul Nicodim Aghioritul
Pr Ioan: Vă rugăm, să ne spuneţi dacă păcatele mărturisite sunt toate iertate de Dumnezeu prin mijlocirea preoţiei, sau mai sunt situaţii în care păcatul mărturisit nu este iertat şi are putere. Care sunt aceste situaţii?
Pr Ilarion: Este o mare răspundere pe umerii preotului-duhovnic mărturisirea şi primenirea sufletească a credincioşilor săi. Dumnezeu, prin taina hirotoniei, i-a pus în mână toate sufletele din enoria sa, să le îngrijească, să le cureţe de păcate şi să le ducă înaintea Creatorului albe şi curate, adică mântuite.
Preoţia este o Cruce grea şi cu greu de purtat. Uneori, este prea grea şi cu răspundere neînchipuit de mare. Nu există pe faţa
pământului o răspundere mai mare decât aceasta. Din mâna preotului se vor cere sufletele credincioşilor. Aşa cum i se cere ciobanului să dea socoteală pentru fiecare oaie pierdută stăpânului oilor la terminarea văratului, tot aşa i se va cere şi preotului să dea răspuns în faţa Stăpânului nostru Iisus Hristos pentru toate sufletele încredinţate: ce s-a întâmplat cu ele şi unde sunt cele care lipsesc din turma care trebuia dusă la păşunea lui Hristos, şi dacă le-a mâncat lupul, de ce nu le-a păzit ?!
De aceea, preotul este dator să-şi cerceteze credincioşii din enorie cu tot atâta responsabilitate ca şi pe proprii săi fii.
Această preocupare şi grijă faţă de fiecare suflet, ar presupune ca preotul să nu poată sta o clipă în sânul familiei sale, mereu să
fie prezent în mijlocul credincioşilor şi peste tot. Aşa cum face un părinte pentru copii săi, tot aşa trebuie să facă şi un preot pentru enoriaşii săi: pe unii să-i împace, pe alţii să nu-i lase să se certe, să se urască, să se dezbine.
Mereu să-i înveţe şi să-i îndemne la bine şi la răbdare, la tolerantă, la dragoste frăţească şi la iertare grabnică; să fie recunoscători unii fată de alţii; să renunţe la răzbunări; să-i îndemne la fapte bune, la căinţă permanentă, la smerenie, la post, la multă milostenie, la rugăciune zilnică, la spovedanie. Să primească Sfânta Împărtăşanie şi să nu lipsească de la nici o Sfântă Liturghie, s.a.m.d.
Sfânta Taină a Mărturisirii, are o mare putere tămăduitoare a sufletului şi a trupului.
Mărturisirea păcatelor a fost poruncită omului de către Dumnezeu şi în Vechiul Testament, însă ca putere şi formă de îndreptare, pe când în Noul Testament, este ridicată la rang de taină de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin puterea jertfei Sale de răscumpărare a păcatelor şi al harului lucrător.
În Vechiul Testament, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să îndemne pe cei ce greşeau să mărturisească în faţa preotului păcatul
săvârşit, ca o condiţie a curăţirii de păcat şi a iertării lui: „De se va face cineva vinovat şi îşi va mărturisi păcatul,…,îl va curăţa preotul prin aceasta de păcatul său şi i se va ierta păcatul” (Lev.5,5-6). Numai mărturisirea sinceră şi clară are putere de a desfiinţa consecinţele şi efectele păcatului.
Când te mărturiseşti, dacă prezinţi faptele de care te faci vinovat cu perdea sau într-un mod voalat şi ambiguu, cu participare
nevinovată, dând vina pe alţii, ai săvârşit păcatul mai mult din cauza altora şi nu din vina ta, această mărturisire nu are putere să cureţe păcatul, iar păcatul rămâne.
La judecată, se va descoperi faţa adevărată a păcatului pe care ai încercat s-o acoperi crezând că te acoperi pe tine
Tendinţa omului este de a acoperi faţa hidoasă a păcatului, crezând că se apără pe sine în faţa duhovnicului. Ştii de ce se întâmplă aşa?! Pentru că atât de mult l-a întinat pe om păcatul săvârşit, încât, se identifică cu el, nu-l mai vede ca pe ceva străin, ci ca pe ceva cunoscut şi acceptat de el.
Este cea mai frecventă şi cea mai periculoasă ispită, pentru cel ce vine să se mărturisească: tendinţa de a părea mai puţin vinovat în faţa duhovnicului pentru păcatul pe care l-a făcut.
Nu ar trebui să uităm că, Adam şi Eva în rai, după ce au căzut în păcatul neascultării şi al ne înfrânării, mâncând din ceea ce Dumnezeu i-a oprit să mănânce -din pomul cunoştinţei binelui şi răului-, au fost puşi în situaţia de a mărturisi şi a recunoaşte păcatul în faţa lui Dumnezeu: „Adam, unde eşti?….Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?„ (Fac.3.9-11). Nici unul dintre ei, nu au recunoscut în mod precis şi direct vina, ci, au încercat să arate că celălalt de lângă el este vinovat de căderea lui.
Aşa cum Adam şi Eva n-au fost iertaţi pentru păcatul neascultării faţă de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul oprit, fiecare dând vina unul pe celălalt: Adam a dat vina pe Eva: „Femeia pe care mi-ai dat-o, Doamne, m-a îndemnat…! (Fac.3,12); Eva a dat vina pe şarpe: „Şarpele m-a amăgit..!(Fac. 3,13), tot aşa nu este iertat cel ce nu-şi însuşeşte toată vina pentru păcatul pe care l-a făcut şi dă vina pe alţii.
Bineînţeles că, nimeni nu va fi iertat de păcatul săvârşit, nici cel ce a săvârşit şi nici complicii săi, însă, toţi trebuie să mărturisească păcatul, dând vina numai pe ei ca participanţi la el cu voie liberă şi lipsă de raţiune, dacă vor să fie iertaţi.
Cel ce săvârşeşte păcatul, este principalul vinovat, indiferent de unde ar veni ispita şi prin cine, deoarece, nu şi-a pus la lucru voinţa de a respinge orice ispită. Porunca de a nu mânca dată lui Adam şi Eva, nu a fost pentru faptul că mărul cel oprit ar fi fost diferit de ceilalţi pomi din rai sau rezervat numai pentru Dumnezeu, aşa cum încerca diavolul să sugereze omului justificându-şi ispita, ci, porunca a fost dată pentru a-l pune pe om în situaţia de a asculta şi de a se lupta pentru aceasta, de a nu călca porunca şi de a se arăta virtuos prin folosirea voinţei şi în acelaşi timp de a ruşina pe diavol prin ascultarea pe care omul trebuia s-o dea lui Dumnezeu.
Deci, omul când vine la Taina Mărturisirii, trebuie să recunoască greşeala cu toată convingerea că, numai el este vinovat de săvârşirea păcatului. Putea să refuze păcatul dar nu a făcut-o. De aceea cu căinţă să recunoască şi să zică: „Eu am făcut aceasta şi sunt vinovat numai eu în faţa lui Dumnezeu”, chiar dacă l-a îndemnat altcineva la păcat sau i-a deschis prilej de a păcătui.
¤
Oaltă tendinţă păguboasă a celui care vine să se mărturisească este, de a micşora dimensiunile reale ale păcatului.
Cauza acestei tendinţe foarte periculoase, este greutatea păcatului şi ruşinea de a o recunoaşte în faţa duhovnicului.
Ruşinea trebuie să fie înainte de a săvârşi păcatul, nu după ce l-ai făcut. În Sfânta Scriptură se spune: „Nu-ţi fie ruşine a mărturisi păcatele tale şi nu sta împotriva curgerii râului”(Is. Sirah 4,28). Acest lucru, face ca păcatul să rămână în putere şi să apese în continuare pe om. Trebuie să recunoşti că, păcatul este foarte greu şi are dimensiuni mari, pentru care îţi pare rău că l-ai putut săvârşi supărând pe Dumnezeu şi că ai fost în stare să te tăvăleşti prin noroiul lui, murdărindu-ţi cămaşa sufletului.
Omul, trebuie să vadă păcatul ca pe un noroi ce-l murdăreşte şi ca pe un zid ce-l desparte de Dumnezeu, pe care cu greu îl mai poate dărâma. Înainte de a accepta ispita şi a săvârşi păcatul, omul trebuie să se vadă îmbrăcat în haina curată şi strălucitoare a sufletului şi pe „cineva” care, tendenţios îl îndeamnă, zicându-i:
„Vezi noroiul de acolo? Mergi de te tăvăleşte în el, şi vei găsi dulceaţa alunecării, chiar dacă la prima vedere pare să te murdărească!”, ca să poată conştientiza că acel„cineva”,este de fapt, un vrăjmaş şi să nu asculte.
În vremea ispitei apare ca sfătuitor bun îngerul tău păzitor, încercând raţiunea ta, sfătuindu-te să socoteşti că, noroiul de acolo îţi va murdări urât îmbrăcămintea, iar în el nu poţi găsi nimic bun şi dulce, decât dulceaţa alunecării. În al doilea rând, va încerca voinţa ta, pe care trebuie s-o pui în luptă pentru a urma sfatul cel bun şi învoirea raţiunii. Dacă refuzi aceste două lucruri te trezeşti părăsit în murdăria şi amărăciunea din mijlocul noroiului.
¤
Oaltă stare păguboasă pe care o are omul în faţa duhovnicului la spovedanie, este: inhibarea şi jena de a vorbi tare păcatul şi mărturisirea păcatului încet şi repede.
Mărturisind încet şi repede păcatul, nu se ştie dacă preotul l-a auzit bine, dacă a reuşit să-l pună în cântar şi dacă a observat părerea de rău a penitentului. Păcatul rămâne.
Prezentarea păcatului sub o formă mai uşoară, face ca păcatul să rămână, iar diavolul care stăpâneşte păcatul şi prin păcat pe cel ce păcătuieşte, nu va pleca, ci va spune: „Nu plec, stau, pentru că nu a zis aşa cum a fost!”.
La Taina Mărturisirii, îngerul tău păzitor stă în dreapta ta cu sabia scoasă şi se luptă cu diavolii care te-au stăpânit cu păcatele. Atunci când spovedania este incorectă, îngerul porunceşte diavolului să plece, însă, acesta nu ascultă, zicând:” Nu ies, pentru că nu a zis cum a fost şi pentru că el a făcut aşa cum l-am învăţat!”.
Când spovedania este făcută corect şi recunoşti sincer starea ta de păcat, căindu-te cu lacrimi pentru păcatul făcut, diavolul
ascultă de înger şi la porunca lui pleacă de la tine trecând în spatele preotului. Atunci când spovedania nu este corect făcută şi ai mărturisit păcatul sub una din formele de mai sus, diavolul rămâne chemând şi pe ceilalţi diavoli care plecaseră, iar păcatul apasă şi mai greu, (Mat.12,45).
Pentru fiecare păcat făcut de om, locuieşte pe el un diavol. Tartarul iadului a dat ca misiune diavolilor să stăpânească fiecare câte un păcat cu care să ispitească şi să amăgească lumea. La sfârşitul zilei, vin diavolii şi se laudă în faţa tartărului pe câţi i-a câştigat în ziua aceea cu păcatul pe care-l are în stăpânire. Cei ce au câştigat suflete, au mare laudă în faţa iadului, iar cei ce nu au reuşit sunt pedepsiţi.
De asemenea, atunci când te culci seara şi adormi, dacă în ziua aceea ai făcut păcate grele şi mai multe decât faptele bune, diavolul este primul care se duce la Dumnezeu şi te pârăşte, lăudându-se cu păcatele tale, că a lui voie ai împlinit, de el asculţi, pe el îl slujeşti şi al lui eşti. Îngerul păzitor pe care n-ai vrut să-l asculţi şi nu ai luat în seamă sfatul lui, vine în urmă plângând.
Plânge atât pentru tine cât şi pentru el. Plânge pentru tine, pentru că prin păcatele pe care le-ai făcut te pierde şi plânge pentru el, pentru că nu a reuşit din cauza necredinţei şi încăpăţânării tale să te păzească să nu cazi şi pentru că nu a putut să-şi îndeplinească misiunea primită de a te păzi.
Atunci când, ai făcut faptele bune şi te-ai ferit de păcate, va merge înainte îngerul tău păzitor la Dumnezeu lăudându-se cu tine că ai împlinit pe pământ voia şi dreptatea lui Dumnezeu.
Te laudă şi Dumnezeu în faţa sfinţilor, şi toate cetele cereşti se bucură şi dau slavă pentru această veste mare că, Împărăţia lui Dumnezeu în acea zi, a mai câştigat un suflet, după cum spune la Sfânta Scriptură: „Bucurie se face îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15,10). După cum ştim că, Dumnezeu se lăuda cu Iov în ceruri ca fiind om drept, fără prihană şi temător de Dumnezeu (Iov 1,8).
Este bine să vii la spovedanie cu păcatele scrise pe hârtie şi să nu te bazezi pe memorie, deoarece, vin diavolii şi ca nu cumva să
te piardă prin mărturisire şi căinţă, îţi pun piedici, îţi aştern pe ochi un văl şi o ceaţă pe memorie, încât nu-ţi mai aduci aminte de păcate. De aceea, fiecare credincios înainte de a veni la duhovnic, să stea acasă în linişte şi să treacă prin minte tot firul vieţii, descoperind păcatele pe care nu le-a mărturisit niciodată şi să le scrie. După mărturisire, să se ardă hârtia în foc, ca nu cumva găsindu-o cineva, să râdă de păcatele tale.
După ce a ascultat mărturisirea, preotul să cântărească cu multă atenţie şi cu multă iscusinţă să dea canonul potrivit hotărârilor
Sfintelor Sinoade Ecumenice şi ale Sfinţilor Părinţi.
Constiinta unei caderi care l-a coborat pe om la un nivel de existenta diferit de cel pentru care se simte creat nu tine numai de traditia iudeo-crestina. Este o constiinta umana universala care se exprima in mituri si simboluri in aproape toate religiile si care a inspirat aspecte capitale ale problematicii multor sisteme filozofice.
Pentru traditia crestina insa, referirea la caderea omului nu este pur si simplu un element particular al teoriilor sale antropologice, ci este axul central de referinta sau \"cheia\" pentru intelegerea omului, a lumii si a Istoriei. De o parte adevarul caderii si de cealalta parte adevarul indumnezeirii omului jaloneaza evenimentul insusi al Bisericii si dau sens existentei sale si misiunii sale istorice.
In ce priveste subiectul caderii, invatatura Bisericii se fundamenteaza pe interpretarea textelor Vechiului Testament. Relatarea crearii omului in primele pagini ale cartii Genezei este completata cu referirea la evenimentul caderii, cu o reprezentare surprinzator de bogata in sensuri si simbolisme arhetipice de neinlocuit.
Citim in cartea Genezei ca Dumnezeu, dupa ce a creat pe om, a sadit pentru el un rai, adica o gradina foarte frumoasa, in Eden, si l-a asezat acolo. Imaginea gradinii functioneaza in toate religiile Orientului Mijlociu ca simbol al unei fericiri ideale - poate in contrast cu uscaciunea si goliciunea pustiurilor, care prisosesc in aceasta regiune. Desigur, seceta desertului este simbol al mortii, in timp ce raurile care uda raiul din Eden si bogatia vegetatiei care il impodobesc dau imaginea unei plinatati a vietii.
In acest \"rai al desfatarii\", dupa cum il descrie Sfanta Scriptura, il asaza Dumnezeu pe primul om\" pentru ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca\" (Geneza 2, 15).
Lucrul in aceasta prima faza a vietii umane nu era robie - omul ca rob al nevoii de supravietuire fizica - ci continuare organica si prelungire a lucrarii creatoare a lui Dumnezeu, creativitate, care il caracterizeaza pe om drept chip al lui Dumnezeu, ca persoana adica.
In acelasi timp, toate roadele plantelor din rai sunt oferite de Dumnezeu omului spre mancare (Geneza 1, 29). Viata din rai a omului nu reprezinta o stare de \"spiritualizare\" sau de \"elevare idealista\", cum si-o inchipuie adesea moralistii. Viata omului, din prima clipa chiar, se realizeaza prin consumarea hranei, prin folosirea directa a materiei lumii.
Omul traieste si exista numai in relatie directa si organica cu lumea, cu materia lumii. Nu intr-o relatie mentala si teoretica. Omul nu este numai spectator si observator sau hermeneut al lumii, ci este cel care isi insuseste in mod direct lumea ca hrana, o ia in sine si o face trup al sau. Numai asa, numai prin comuniunea organica cu lumea se realizeaza viata umana.
Fapt deosebit in starea paradisiaca a omului este ca aceasta luare a hranei care ii asigura omului viata nu constituie numai o relatie efectiva si o comuniune cu lumea, ci si o relatie efectiva si vitala cu Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care ofera omului hrana, adica premisa vietii, Acesta ii ofera roadele si semintele pamantului \"spre mancare\".
Orice era luat ca hrana era un dar al lui Dumnezeu, o \"binecuvantare\" a lui Dumnezeu, adica o realizare a relatiei cu El - o realizare a vietii ca relatie. Relatia paradisiaca a omului cu Dumnezeu nu este o relatie morala sau religioasa, ceea ce inseamna ca nu se realizeaza in mod indirect, adica prin pastrarea unor legi sau prin aducerea de rugaciuni si jertfe. Este viata insasi a omului, care se realizeaza ca relatie si comuniune cu Dumnezeu, realizarea nemijlocita a vietii, prin hrana, mancare si bautura.
Acelasi adevar al acestor prime pagini ale Genezei il aflam si in actul bisericesc al Euharistiei, in care- relatia omului cu Dumnezeu - asa cum a fost ea restabilita ca relatie de viata \"in trupul\" lui Hristos - se realizeaza din nou la modul plenar, prin intermediul unui eveniment de mancare si bautura.
Omul isi ia din nou hrana - elementele de baza ale hranei, care sunt painea si vinul - ca fapt de comuniune ipostatica divino-umana deja: Trupul si Sangele lui Hristos. Dumnezeiasca impartasanie, impartasirea cu Dumnezeu, este din nou o relatie de viata prin intermediul hranei. Omul nu isi ia viata din hrana ca atare, ci din hrana ca relatie si comuniune cu Dumnezeu. Primeste hrana ca dar pe care i-l ofera Dumnezeu. Isi ia viata si existenta din faptul comuniunii cu El, si nu din capacitatea naturii sale de a supravietui, efemer totusi, prin hranire.
Aceasta schimbare a modului de existenta trece oricum prin actul fizic al mancarii si al bauturii. Participarea la modul imparatiei nu este trecerea intr-o \"alta\" viata, ci prin izbavirea de stricaciune a acestei vieti care se realizeaza ca si comuniune-impartasire de hrana. De aceea si imaginea imparatiei lui Dumnezeu in Noul Testament este adeseori imaginea unei cine, la care oamenii \"mananca si beau la masa\" pe care le-o ofera Dumnezeu (Luca 22, 30).
Dumnezeu ofera primilor oameni posibilitatea vietii, a \"vietii celei adevarate\", a nestricaciunii si nemuririi, daruindu-le lumea, hrana, ca fapt de comuniune cu El. Dar realizarea vietii ca eveniment de comuniune si relatie este oricum rodul libertatii - nu exista comuniune si nici relatie de dragoste obligatorie sau impusa. Aceasta inseamna ca viata paradisiaca a primilor oameni includea si posibilitatea unei folosiri diferite a libertatii: posibilitatea de a realiza existenta umana nu ca fapt de comuniune si relatie cu Dumnezeu, ci prin sine, luandu-si puterile existentiale numai din sine, numai din natura sa creata.
Aceasta posibilitate este reprezentata de relatarea biblica prin folosirea simbolului pomului \"cunoasterii binelui si raului\" (Geneza 2, 9, 17). Este vorba tot de un copac din rai, dar care nu face parte din \"binecuvantarea\" pe care o ofera Dumnezeu omului - consumarea fructelor sale nu constituit comuniune si relatie cu Dumnezeu.
El reprezinta tocmai posibilitatea ca omul sa-si insuseasca hrana sa - sa-si realizeze viata - nu ca pe o comuniune cu Dumnezeu, ci separat si independent de Dumnezeu, sa se hraneasca numai pentru intretinerea sa, pentru supravietuirea eului sau, pentru supravietuirea individualitatii sale fizice. Sa existe nu capersoana, tragandu-si ipostas de viata din comuniunea de dragoste, ci sa existe ca individ fizic, ca monada existentiala care isi intretine supravietuirea ipostasului sau din propriile sale forte, din functiile si energiile create ale acestuia.
raului\". Vrea oare sa le ia posibilitatea cunoasterii dilemelor morale, sa-i pastreze din punct de vedere moral \"unidimensionali\"? Trebuie sa clarificam faptul ca aici termenii \"bine\" si \"rau\" nu au continutul conventional al binelui si raului, asa cum il intelegem astazi, nu sunt categorii ale comportamentului, nu exprima acceptiunea juridica, legalista a ceea ce este util sau pagubitor din punct de vedere social. Aici, ca in intreaga Sfanta Scriptura, termenii \"bun\" si \"rau\" arata posibilitatea de viata si alienarea vietii, adica eventualitatea mortii. Dumnezeu clarifica acest lucru pentru primii oameni si ii avertizeaza chiar: \"in ziua in care veti manca din acesta cu moarte veti muri\"(Geneza 2, 17).
In aceste cuvinte ale lui Dumnezeu nu avem o amenintare cu pedeapsa mortii, ci o previziune si un avertisment. Daca primii oameni mananca din acel pom nu savarsesc numai o abatere, nu incalca numai o porunca ce trebuie pastrata pentru ca este venita de sus. Consumarea roadelor acestui pom va ridica de la ei premisa vietii, ii va duce la moarte pentru ca au incercat sa realizeze viata nu in modul care constituie viata (modul treimic de iubire si comuniune), ci intru totul contrar: cautand sa realizeze viata din posibilitatile create si de aceea trecatoare ale individualitatii lor naturale, sa existe ca si cand fiecare individualitate naturala ar fi cauza si scopul sau propriu. \"Binele\" si \"raul\" nu constituie aici o simpla antiteza mentala - \"raul\" nu este negarea pe fata a \"binelui\", ci contrafacerea si alterarea acestuia. Exista un mod \"bun\" si unul \"rau\" de realizare a vietii aceasta este dilema care se pune in fata primilor oameni.
Modul rau propune ca realizabila posibilitatea vietii prin sine, posibilitatea ca faptura creata sa aiba in ea si cauza si scopul sau, sa ajunga prin sine la asemanarea cu Dumnezeu si la indumnezeire. Dar aceasta este o minciuna, o ambitie inselatoare care accepta ca viata negarea vietii si conduce inevitabil la moarte. In imaginea biblica Dumnezeu vrea sa-l pazeasca pe om tocmai de cunoasterea mortii - deoarece moartea este o cunoastere irevocabila, care atunci cand se dobandeste este deja tarziu pentru a mai fi oprite tragicele sale consecinte.
Insa primii oameni aleg in cele din urma modul cel \"rau\" de existenta, modul mortii. instiintarea pe care le-o adreseaza Dumnezeu subliniaza faptul ca in relatarea biblica optiunea lor se face in deplina cunostinta a urmarilor sale. Intervine totusi o circumstanta atenuanta. In hotararea lor sunt antrenati de catre sarpe, simbolul acesta arhetipal al raului.
Pentru hermeneutica bisericeasca, sarpele este aici expresia interventiei diavolului sau satanei, care constituie o existenta personala, spirituala, asemanatoare cu ingerii lui Dumnezeu - duhurile care aduc slava lui Dumnezeu si pe care le-a creat Dumnezeu inainte de lume. Diavolul este o existenta revoltata, exclusa de la viata, care se condamna pe sine sa perpetueze moartea pe care a ales-o el cel dintai.
Sarpele adreseaza provocarea sa mai intai femeii. Nici aici simbolismul nu este intamplator. In limbajul arhetipurilor vietii pe care il foloseste Scriptura (limbajul imaginilor arhetipale care \"inseamna\" mult mai mult decat notiunile), femeia este imaginea naturii, spre deosebire de barbat care este simbolul logosului. Aceasta punere fata in fata a naturii si a logosului, a femininului si masculinului, nu reprezinta o distinctie axiologica, ci infatiseaza experienta pe care o are omul despre felul in care se realizeaza viata naturala.
Natura poseda o disponibilitate \"feminina\" de a intrupa faptul de viata, insa are nevoie de samanta logosului pentru ca sa poata realiza aceasta intrupare. Fara imperecherea masculinului cu femininul nu poate exista viata naturala. Fara interventia logosului, natura ramane numai o posibilitate, nu este un fapt existential. Fara intruparea sa in natura, logosul ramane numai o notiune abstracta, fara ipostas.
Astfel, tentatia pentru deturnarea realizarii vietii, tocmai pentru ca nu constituie numai o provocare teoretica, ci posibilitate naturala, este acceptata mai intai de femeie. Cuvintele care ii sunt adresate de sarpe sunt revelatoare pentru contrafacerea \"logica\" a binelui - revelatoare ale unui logos care vrea sa insele natura, sa falsifice posibilitatile vietii: \"Dumnezeu a zis, oare, sa nu mancati roade din orice pom din rai? Femeia reactioneaza: \" Roade din pomii raiului putem sa mancam; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu \"Sa nu mancati din el, nici sa nu va atingeti de el, ca sa nu muriti!\".
Sarpele nu insista in insinuarea sa grosolana, o paraseste rapid si trece la o a doua: \"Nu veti muri\", spune, \"dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul\" (Geneza 3, 1-6). Imaginea biblica nu merge mai departe. La cea de a doua tentatie, cea a asemanarii cu Dumnezeu si a indumnezeirii prin sine, femeia cedeaza - natura accepta sa incerce realizarea vietii in sine, autonom. Primii oameni gusta din rodul autonomiei si al autosuficientei existentiale.
Cea de-a doua imagine reprezentativa pentru urmarile caderii in relatarea biblica este aparitia sentimentului de vinovatie si incercarea de justificare individuala. Primii oameni aud pasii lui Dumnezeu care se plimba prin rai pe inserat si sunt cuprinsi de frica - o frica asa de mare, incat se grabesc sa se ascunda \"de la fata Domnului Dumnezeu\" intre pomii raiului. Atunci Dumnezeu il cheama pe Adam, il intreaba de ce s-a temut, si Adam invoca goliciunea sa drept cauza a temerii.
Adam se simte acum gol chiar si in fata lui Dumnezeu. Chiar si privirea lui Dumnezeu simte ca il dezgoleste, o simte ca pe o presiune asupra individualitatii sale. Dumnezeu nu-i mai este un apropiat, unul care il iubeste, relatia cu El nu mai este relatie de dragoste si izvor de viata. Chiar si Dumnezeu este acum un \"altul\", o a doua existenta care ameninta sa anuleze independenta individualitatii sale chiar si numai prin prezenta sa.
\"Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am poruncit sa nu mananci?\" il intreaba Dumnezeu. Si Adam se grabeste sa se dezvinovateasca: \"Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceasta mi-a dat din pom si am mancat\". Iar cand Dumnezeu o intreaba pe femeie: \"De ce ai facut aceasta?,\" raspunsul femeii este si el o eschivare: \"Sarpele m-a amagit si am mancat\" (Geneza 3, 11-13). Caderea care a avut loc manifesta acum tendinta de aparare a individualitatii, transferul responsabilitatii si incercarea de a se justifica pe sine.
Daca simtul goliciunii si rusinea sunt manifestari ale pierderii caracterului personal al existentei, simtul culpabilitatii, frica, incercarea de transferare a responsabilitatii si indreptatirea de sine sunt manifestari ale agoniei pricinuite de pierderea vietii, a vietii adevarate, adica nemuritoare. Este agonia in fata mortii.
Am ajuns la aceasta concluzie nu in mod arbitrar, ci prin criteriile exegezei eclesiale a imaginilor Bibliei. Sa ne intrebam mai intai: de ce se teme Adam, in realitate atunci cand se ascunde de Dumnezeu, de ce vrea sa se protejeze atunci cand transfera responsabilitatea asupra femeii? Se teme cumva de o amenintare exterioara, simte cumva vreun pericol obiectiv?
Dar nu are o experienta precedenta de amenintare sau pericol - in mod normal ar fi trebuit sa fie atat de lipsit de frica pe cat este pruncul care intinde mana sa apuce focul. Raspunsul facil al moralistilor este de obicei urmatorul: Adam se teme deoarece a incalcat porunca lui Dumnezeu si se astepta la pedeapsa. Dar notiunile de incalcare si de pedeapsa sunt si acestea imagini luate din experienta ulterioara a lumii cazute.
Daca absolutizam aceasta si o consideram ca pe singura explicatie a fricii lui Adam, lasam multe goluri si dam nastere la intrebari fara raspuns. Cum este posibil ca Adam sa se teama de Dumnezeu, pe care-L cunoaste numai ca pe Unul care \"iubeste nebuneste\" pe om si care ii da viata?
Daca dragostea unui om care iubeste cu adevarat, chiar si dupa cadere, este gata sa ierte si sa uite orice greseala a persoanei pe care o iubeste, dragostea lui Dumnezeu nu reuseste sa ajunga nici macar masura umana? Sa fie dragostea lui Dumnezeu mai putina decat dragostea umana a celui ce este cu adevarat indragostit, decat afectiunea tatalui sau decat ingaduinta nesfarsita a mamei? Sa nu reuseasca Dumnezeu nici ceea ce cere de la noi: sa \"iertam celor care ne gresesc\" ori de cate ori ne gresesc, pana la saptezeci de ori cate sapte?
Dar Dumnezeu este si drept, ne raspund moralistii, trebuie sa faca dreptate, sa pedepseasca abaterea. De unde imprumuta insa pe acest \"trebuie\", caruia il supun chiar si pe Dumnezeu? Exista oare vreo necesitate care sa limiteze iubirea lui Dumnezeu, adica libertatea Lui? Daca exista, atunci Dumnezeu nu este Dumnezeu, sau cel putin nu este Dumnezeul pe care il cunoaste Biserica.
Un Dumnezeu drept, un paznic ceresc care pazeste respectarea legilor unei justitii obligatorii chiar si pentru El este numai facere a inchipuirii omului cazut, proiectie a nevoii de validare supranaturala a sa in conflictele care domina coexistenta sociala. Oricate artificii sofisticate ar gasi moralistii pentru a armoniza logic iubirea lui Dumnezeu cu dreptatea, edificiile silogisticii lor raman foarte fragile. \"Precum un bob de nisip nu atarna cat mult aur, la fel si nevoia de judecata dreapta nu cantareste cat milostivirea Sa\", spune Sfantul Isaac Sirul.
Dumnezeul revelatiei biblice si al experientei eclesiale nu este drept. \"Sa nu numesti pe
Dumnezeu \"drept\" caci nu dreptatea Lui se vede in lucrurile tale... Unde este dreptatea lui
Dumnezeu? El este Bun cu cei rai si necredinciosi\".
Impotriva acestui adevar fundamental, care este in acelasi timp experienta si certitudine a Bisericii, multi aduc din Sfanta Scriptura numeroase exemple de pedepse pe care le da sau le anunta Dumnezeu.
Potopul care ineaca toate vietatile pamantului, cu exceptia celor din arca lui Noe; focul si pucioasa care fac sa dispara Sodoma si Gomora;
plagile asupra Faraonului;
David care este pedepsit pentru pacatul sau de a fi omorat pe Abesalom;
iar in Noul Testament, desigur, imaginea judecatii si a rasplatirii viitoare, separarea in drepti si pacatosi, amenintarea cu iadul, unde este \"plangere si scrasnire a dintilor\".
La exemplele acestea biblice, oamenii mai adauga si toate relele naturale, pe care le vad ca manifestari ale maniei lui Dumnezeu, pedepse apocaliptice ale maniei lui Dumnezeu: cutremure, inundatii, epidemii etc.
Biserica face insa separatie intre aceste imagini exemple si adevarul pe care acestea il indica. Adevarul este caderea omului, iar caderea nu are pur si simplu un continut juridic. Dar, asa cum am incercat sa aratam, este o decadere, o pervertire a vietii, catre care libertatea omului atrage cu sine intreaga creatie - din moment ce libertatea umana este singura posibilitate de a se realiza sau a de a nu se realiza scopul existentei tuturor creaturilor si al fiecareia in parte.
Pervertirea vietii inseamna alterare si contrafacere a legilor- modurilor de functionare a vietii. in toate exemplele biblice de pedepsire a omului si in toate manifestarile maniei lui Dumnezeu, Biserica vede consecintele functionarii defectuoase a legilor-modurilor vietii, consecintele distantarii creaturii de \"viata cea adevarata\", prapastia pe care a creat-o revolta omului intre creat si necreat. Limbajul pedagogic al Sfintei Scripturi si in special al Vechiului Testament, care se adreseaza unui popor tare in cerbice, interpreteaza aceste consecinte cu imagini prin excelenta intelese de omul cazut; de aici imaginea unui Dumnezeu manios care pedepseste orice abatere.
Dar Dumnezeu nu este unul care pedepseste, ci El respecta la modul desavarsit libertatea omului si consecintele acestei libertati. Nu intervine sa desfiinteze fructele amare ; ale optiunii libere a omului, deoarece atunci ar desfiinta insusi adevarul persoanei umane si dimensiunile cu adevarat cosmice ale acestui adevar. Iubirea lui Dumnezeu intervine numai ca sa transforme autopedepsirea omului in pedagogie mantuitoare. Culmea acestei \"interventii este intruparea lui \"Dumnezeu insusi, asumarea in trupul divino-uman al lui Hristos a tuturor urmarilor revoltei omului, \"pana la moartea pe cruce\", si trasfigurarea acestor urmari in relatie si comuniune cu Tatal, adica in viata vesnica.
Plecand de la aceasta, fara ca urmarile caderii sa fie anulate de o maniera distructiva pentru libertatea umana, i se ofera din nou omului posibilitatea pe care a avut-o in rai de a alege intre viata si moarte: transformarea mortii in viata, dupa modelul lui Hristos, Cel de al doilea Adam, sau ramanerea in moarte, in iadul care este \"martiriul de a nu iubi pe nimeni\".
Caderea lui Adam, considerata in dimensiunile ei cosmice si diacronice, cu adevarat bulversante pentru mintea omului, este pentru Biserica o uriasa tragedie, revelatoare pentru nemarginirea libertatii personale, pentru dimensiunile cosmice ale adevarului persoanei - revelatoare in cele din urma pentru \"slava\" lui Dumnezeu, pentru maretia infinita a chipului Sau pe care l-a intiparit naturii umane. Aceasta revelatie pe care o intrevede Biserica in tragedia caderii, revelatie care da sens intregii creatii. \"Pentru ca faptura asteapta cu nerabdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu... caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum\" (Romani 8, 19,22).
Peripetia universala care incepe in gradina Edenului nu este un esec al lucrarii lui Dumnezeu - aceasta lume a catastrofelor naturale, a razboaielor, a foametei, a nedreptatii, a crimelor, lumea aceasta plina de gemetele victimelor nevinovate, de strigatele copiilor chinuiti, udata la propriu cu sange si cu lacrimi, aceasta lume nu este, in nici un caz, un triumf al dreptatii; este insa, in ochii omului credincios, triumf al libertatii care castiga pas cu pas, picatura cu picatura, mersul inainte spre indumnezeire, condusa de dragostea lui Dumnezeu.
\"Caci socotesc ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi... pentru ca si faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu\" (Romani 8, 18,21).
O indumnezeire a omului si a lumii care n-ar fi rod al libertatii ar fi insemnat esecul lucrarii lui Dumnezeu - o indumnezeire lipsita de libertate este o contradictie la fel de mare ca si cea a unui Dumnezeu lipsit de libertate: o absurditate, o viata fara ratiune si fara sens.
Intorcandu-ne acum la teama care il determina pe Adam sa se ascunda de Dumnezeu dupa cadere, putem sa spunem ca aceasta nu este produs al vinovatiei juridice, nu este asteptarea unei pedepse. Este pierderea \"indraznirii cea catre Dumnezeu\" despre care vorbeste Sfanta Scriptura (1 Ioan 3, 21). Este ruperea legaturii cu Dumnezeu, constiinta responsabilitatii pentru realizarea vietii separat de Dumnezeu. Este trairea pentru prima data a singuratatii existentiale, prima gustare a mortii. Frica lui Adam este agonia in fata mortii.
Pe cai foarte diferite, experienta psihanalizei contemporane formuleaza parerea ca prima traire a vinovatiei si a agoniei se naste la om o data cu nasterea sa, deci o data cu desprinderea de trupul matern. Daca aceasta opinie se adevereste, atunci ea nu este prea departe de imaginea biblica referitoare la nasterea fricii lui Adam.
Primul simtamant, fie si chiar inconstient, de \"a exista in mod individual\" este si primul simtamant al mortii, prima experienta a unei profunde singuratati, adica a neputintei omului de a-si trage viata de oriunde altundeva in afara eului sau. in natura insasi a omului pare sa existe un instinct care distinge modul vietii de modul mortii, adica un instinct care distinge \"viata adevarata\" care se impartaseste si la care se participa de individualizarea existentei care implica moartea.
Daca acest lucru se adevereste, atunci frica primara a lui Adam nu este numai chip si simbol, ci realitate care marcheaza strafundurile sufletului omului din primul moment al venirii sale pe lume.
Dialogul lui Dumnezeu cu primii oameni in Eden se incheie cu vestirea si descrierea profetica de catre Dumnezeu a celorlalte urmari ale caderii. Sa le enumeram: Dusmanie neimpacata se pune intre femeie si sarpe, intre natura omeneasca si diavol. Dusmania va culmina in persoana unui urmas al femeii, care va strivi capul sarpelui, puterea diavolului, in timp ce sarpele abia de va reusi sa-i intepe \"calcaiul\". Acest urmas al Evei este pentru Biserica Hristos si aceasta prima vestire a biruintei Sale asupra diavolului este protoevanghelia Scripturii, prima veste buna a mantuirii omului.
Se vor inmulti necazurile si suspinele femeii, aceastadevenind vas fragil, sensibil la durere. Ea nu inceteaza a fi purtatoare a vietii, dar viata acum este perpetuarea naturii, nu a persoanei. De acum femeia va naste cu dureri copiii sai, deoarece fiecare nastere este si o sfasiere a trupului sau, sfasiere a naturii, adaos de individualitati autonome, muritoare. Relatia femeii cu barbatul ei, forta de dragoste revelatoare a modelului treimic de viata, se preschimba in ruptura cu barbatul sau - \"atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani\" (Geneza 3, 16).
Dar si accesul barbatului la viata, relatia sa cu pamantul, cu natura, cu hrana-viata sa vor fi prilej de durere si suferinta neintrerupta. Relatia omului cu natura materiala a lumii nu poate sa mai fie relatie personala, relatie cu logosul iubirii lui Dumnezeu care constituie lumea. Lumea devine obiect neutru, care se opune eforturilor omului de a o supune nevoii si dorintei sale de supravietuire individuala.
Pamantul \"va rodi spini si palamida\" iar omul isi va castiga painea sa \"in sudoarea fetei sale\"; pana cand se va intoarce si el insusi in neutralitatea impersonala a pamantului transformat in obiect si trupul lui se va descompune in pamant, \"pentru ca pamant esti si in pamant te vei intoarce\" (Geneza 3,19).
\"Imbracamintea de piele\"
Relatarea caderii omului in Sfanta Scriptura se incheie cu scoaterea lui din Raiul desfatarii, pierderea posibilitatii de a manca din \"pomul vietii\", ceea ce ar fi insemnat pentru el posibilitatea nemuririi. Dar si acest sfarsit dureros este pecetluit de o imagine revelatoare a iubirii lui Dumnezeu, a iubirii care reuseste sa ridice caracterul definitiv si ultimativ al caderii, sa limiteze raul pe care l-a produs aceasta, sa relativizeze iremediabilul.
Este imaginea \"tunicilor din piele\" a imbracamintii cu care Dumnezeu ii imbraca pe primii oameni, imagine care a atras foarte mult atentia exegetilor crestini: \"Apoi a facut Dumnezeu lui Adam si femeii lui imbracaminte de piele si i-a imbracat (Geneza 3, 21).
Pentru exegeza eclesiala, imbracamintile din piele cu care i-a imbracat Dumnezeu pe primii oameni simbolizeaza ipostasul biologic care acopera alteritatea personala a omului, inainte de cadere, orice act al naturii biologice-pamantene a omului exista (se realizeaza si se arata) numai ca revelare a chipului dumnezeiesc: constituie alteritatea personala, viata ca relatie si comuniune de dragoste.
Dupa cadere, ipostasul subiectului uman este biologic iar energiile naturii sale (energiile psihosomatice) sunt in slujba vietii ca supravietuire individuala. Omul nu inceteaza a fi persoana, chip al lui Dumnezeu, numai ca acest chip imbraca acum \"imbracamintea de piele\" a nechibzuintei, a stricaciunii si a mortii.
Dar aceasta imbracare cu stricaciunea si cu moartea se dovedeste in cele din urma nespus de mare iubire de oameni a lui Dumnezeu si grija a iubirii Sale. Imbracand persoana umana cu ipostas biologic, Dumnezeu ia in seama consecintele caderii.
Energiile naturale (psihosomatice) nu mai ipostasiaza alteritatea personala a vietii ca iubire, ci individualitatea muritoare si viata ei trecatoare. Ingaduind insa si moartea ca urmare a acestei imbracari, o limiteaza numai la individualitatea aceasta biologica, punand astfel limite si sfarsit pacatului ca esec al vietii si stricaciunii: \"pentru ca raul sa nu devina nemuritor\".
Astfel moartea distruge nu omul insusi, ci perisabilitatea care il inconjoara. Ea nu atinge persoana umana pe care Dumnezeu a chemat-o la fiinta. Moartea distruge si pune capat falsului ipostas de viata, individualitatii biologice cu care a fost imbracat omul dupa cadere. Moartea, rezultat al pacatului, se intoarce impotriva biruintei aparente a pacatului - individualitatea biologica autonomizata - si o distruge. Moartea desfiinteaza zidul cel inconjurator al stricaciunii, eliberand posibilitatile existentiale ale persoanei.
Drumul ramane asadar deschis si dupa cadere, pentru ca persoana omului sa poata deveni din nou ipostas de viata nu de viata biologica, supusa stricaciunii si efemerului, ci nestricacioasa si nemuritoare. Aceasta noua posibilitate existentiala o va inaugura Dumnezeu prin intruparea Sa, devenind astfel inceput al mantuirii si al innoirii neamului omenesc.
Christos Yannaras
Mai apostolule cu dintii cocliti, iar ai primit dezlegare la căcat ? Sa vii urgent la biserica. Am sa te bag cu botul sub sutana ca sa te calmezi si sa nu mai fii asa recalcitrant. Am sa-ti dau si mure cu aghiasma, la fel cum i-am dat mă-tii azi-noapte. Uite-o aici cat de chiombalie este: >oi*39.tiny*pic.c*om/35m46lu.j*pg< (sterge asteriscurile din link).
Domnul Goe fie cu tine !!!
Du-te bă la ospiciu caci acolo este locul tau. Si ia-o si pe prostanaca de mă-ta cu tine, pentru ca ea e de vina c-ai iesit asa dobitoc.
Bai Cretinache, mergi de linge niste moaste, distrusule. Dar ai grija sa fie proaspat profanate, caci daca sunt mai vechi, au mari sanse de a li se fi rasuflat sfintenia. Si in plus nici nu mai sunt capabile sa faca minciuni, pardon, minuni.
“Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni…
Care este fericirea cea noua si ce inteles are?
“Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea.
Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri, ca asa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12).
Prin aceste cuvinte, Mantuitorul fericeste pe cei care vor avea de suferit defaimari, prigoane si chiar moarte, din pricina credintei in El si a raspandirii Evangheliei crestine in lume.
Pentru credinta in Dumnezeu si pentru nadejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament.
De pilda, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab si Izabela, fiindca i-a mustrat ca se inchinau la idolul Baal (III Regi 18);
Proorocul Isaia a fost taiat cu fierastraul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din tara, pentru ca a mustrat pe cei nedrepti. Aceleasi suferinte au indurat multi altii pentru credinta lor cea dreapta (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).
De aceea, Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat pe Ucenicii Sai: “Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si trupul si sufletul sa le piarda in gheena.
Au nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru.
La voi insa si perii capului, toti, sunt numarati. Asadar nu va temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decat pasarile” (Matei 10, 28-31).
Urmatori Mantuitorului, apostolii si martirii au dobandit cununa muceniciei, jertfindu-si viata pentru raspandirea credintei crestine.
Calendarul crestin cinsteste amintirea a mii si mii de martiri care si-au dat viata de buna voie si chiar cu bucurie pentru Hristos.
De aceea si ziua mortii lor a fost totdeauna pomenita de Biserica, nu ca zi de durere si de infrangere, ci, dimpotriva, ca zi de bucurie si de biruinta.
Pentru aceasta, crestinii sunt indemnati sa se bucure de orice incercare a credintei, ca Sfantul Apostol Petru, care spune: “… intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare.
De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste voi” (I Petru 4, 13-14).
Dupa ce am staruit asupra fiecareia dintre cele noua Fericiri si am lamurit intelesul lor, sa vedem si legatura dintre ele:
Intre virtutile celor noua Fericiri este o stransa legatura.
Sfintii Parinti socotesc cele noua Fericiri ca pe o scara a desavarsirii. Iata in cateva cuvinte cum se leaga una de alta:
Prima hotarare de a intra pe drumul mantuirii o ia credinciosul numai dupa ce cunoaste saracia duhovniceasca, prin smerenie.
Aceasta cunoastere produce o dispozitie de tristete, care, din pricina slabiciunii si a pacatelor, da nastere caintei, plansului.
Cel ce-si plange greselile isi poate pastra lesne blandetea, pentru ca supararea vine numai de la parerea ca esti mai bun decat altii.
Mai departe, credinciosii plini de cainta si blanzi nazuiesc sa introduca binele si in afara, si astfel ei devin flamanzi si insetosati de dreptate.
Ei cer binele mai intai de la ei insisi, devenind milostivi.
Cei milostivi inlatura din inima lor iubirea de sine, “pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii” (I Ioan 2, 16), realizand curatia inimii, adica scoaterea raului din inima.
Cel cu inima curata este un purtator al pacii, pretutindeni.
Impotriva unor astfel de ravnitori pentru o viata imbunatatita se ridica pizma si rautatea multora.
Ne mai impacandu-se cu felul de viata al celor cu care traiau altadata laolalta, cei doritori de o viata mai buna se despart de ei, din care pricina acestia ii prigonesc. Cand ravna pentru Dumnezeu sporeste si buna inraurire se intinde, creste impotriva lor si ura celor rai, care ii supun prigoanelor aratate de Mantuitorul in ultima fericire.
ASTIA TREBUIE DESPIELITATI DE VII SI UNSI CU SARE,SPER SA DEA DE NISTE ''BAIETI BUNI LA INCHISOARE'' RAHATUL ALA DE ANIMAL SA FACA AIA NISTE SWING CU EL
Păcatul este o infidelitate si o nedreptate fată de Dumnezeu si semenii nostri.
Păcatul a existat de când este omenirea, exista si va exista cât va dura omenirea.
Indiferent de civilizatie, stiintă sau tehnică, interiorul omului, cu păcatele sau virtutile lui, a rămas acelasi.
Păcatul facut cu 5.000 de ani în urmă este acelasi cu cel pe care-l facem noi oamenii azi.
Religia, de-a lungul mileniilor, a avut rolul acesta de a-l disciplina pe om, de a-l feri de păcat. În aceleasi păcate poate cădea si un simplu cersetor sau un muncitor, ca si un savant sau mare demnitar.
Pornirile spre a păcătui există în acelasi fel la toti oamenii, datorită alterării fiintei umane în urma păcatului lui Adam.
Deci, cu înclinatia spre păcat, se naste genealogic fiecare om muritor de pe acest pământ. Insă disciplinarea biologicului, schimbarea traiectoriei tentatiei, canalizarea energiei înmagazinate în fiinta noastră pot fi foarte usor controlate cu ajutorul harului Duhului Sfânt din Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe.
Deci numai Biserica, prin Sfintele Taine, cu ajutorul preotului, poate salva omenirea.
Nici o stiintă sau tehnică nu poate aduce moralitatea, dimpotrivă contribuie foarte mult la depărtarea omului de Dumnezeu, de tot ceea ce este natural si firesc.
Artificialul creat de om îl orbeste, îl duce într-un automatism stereotip, îl desfigurează si îl robotizează.
Credinta în Dumnezeu tine de structura intimă a persoanei umane, precum si de fondul moral ancestral, în virtutea căruia omul năzuieste spre bine, dreptate etc., si când le realizează are multumire, satisfactie de natură morală.
Diavolul, care urăste pe om foarte mult, îi falsifică această realitate si îl manevrează cum vrea. Nici un om nu poate să spună că nu stie ce este si ce nu este păcat.
Fiecare avem constiinta morală, care nu este altceva decât glasul lui Dumnezeu în om si care ne spune totdeauna când facem un lucru dacă e bine sau rău.
Cel mai important este să ascultăm de această constiintă morală si Dumnezeu ne va feri de păcat. Păcatul a avut urmări grave de la începutul creatiei.
După ce Adam a păcătuit, Dumnezeu atât de mult s-a mâniat pe el, încât pedeapsa s-a repercutat nu numai asupra lui ca om, ci si asupra Creatiei.
Tot asa, păcatul făcut azi de fiecare ins în parte se răsfrânge nu numai asupra celui care l-a făcut, ci si asupra familiei, casei, copiilor, gospodăriei etc., deci are urmări grave asupra tuturor.
De aceea vom expune succint păcatele cele mai mari, care se întâlnesc zilnic, care cauzează fiintei umane, arborelui nostru genealogic si implicit naturii înconjurătoare.
Dialog cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre păcat si spovedanie
Ce este păcatul, Părinte Sofian?
Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii si milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem si totusi stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! Am fi ca îngerii - curati, străvezii, luminosi... Dar din nefericire există păcatul, si este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au gresit fată de Dumnezeu, si după ei, ceilalti toti.
Păcatul, ca definitie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu vointă si cu stiintă. Suntem constienti că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum si din cauza libertătii cu care am fost înzestrati de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: \"În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt desert spus în viată\". Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, si cândva vom fi confruntati cu noi însine si cu ceea ce am spus odată în viată. Nu este de glumă. Această vorbă desartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.
Păcatul este, asadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu stiintă si vointă, pe baza libertătii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmăreste nimeni, si aceasta ne încurajează parcă la păcat...
Cum putem recunoaste păcatul, cum putem deosebi binele de rău?
Există un for lăuntric: constiinta, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu si nu este o rusine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există si constiinte pervertite, opace - mai mult decât opace - care nu mai pot distinge binele de rău. Daltonistii, de pildă, confundă culorile, rosu cu verde. Cam asa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Si, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei asa-zisi \"normali\" înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele si transformându-l în rău.
Părinte Sofian, vorbiti-ne despre posibilitatea iertării păcatului.
Da... Pentru căinta cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, tipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.
Sfântul Apostol Pavel spune: \"M-am făcut tuturor toate, ca pe toti să-i dobândesc\". Adică se apleacă la nevoile fiecărui om si caută să-l ajute, să intre în viata lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că si Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci si lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: \"Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi\". Un cuvânt sincer si smerit spus cu durere si încredere în acest Dumnezeu, atât de prezent în inima si în constiinta noastră.
Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.
Sunt foarte multe persoane care au gresit fată de Dumnezeu si au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel. Pavel prigoneste cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu si Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a făgăduit că-L va însoti până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plâns toată viata lui pentru această tăgadă.
În istoria de două mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în constiinta fiecărui om. Stim că Dumnezeu există si că este de fată, si totusi suntem mincinosi, suntem fătarnici. Si cine stie cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu si ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, si intrăm din nou în relatii normale cu El.
În această lume foarte variată, foarte pestrită, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viata lor. De altii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căintă pentru viata lor ticăloasă si se îndreaptă. Nu putem sti însă dacă ni se dă această sansă, acest gând... Nu trebuie să asteptăm.
Fiecare are relatia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască oamenii. Toti suntem păcătosi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toti suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Si dacă ajungem să întelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuti, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viată, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căintă, si Dumnezeu ne va ierta îndată. Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atât mai prezent în viata noastră, cu cât Îl chemăm mai des.
Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: \"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine păcătosul\". Această rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Si încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Si dacă această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinta noastră, ne creste credinta în Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te simti deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poti mentine în această stare. Si peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vietii pământesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea să fim, si ne străduim, prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastră, ca prin El să devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.
Părinte, vorbiti-ne despre Taina Spovedaniei.
Taina Spovedaniei este mare, cu adevărat. Te cureti prin ea de tot ce este murdar în fiinta ta, ca într-o apă curată. Primii care au spovedit în viata Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania si Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul Petru, au mintit la această spovedanie si au murit îndată.
Noi nu întrebăm la spovedanie: \"Ce ai făcut?\", pentru că spovedania nu este anchetă, ci fiecare trebuie să se pârască singur: \"Iată, părinte, asta si asta am făcut!\" Dar spovedania să nu fie numai o însiruire de păcate, căci nu are nici o valoare dacă nu este făcută cu toată sinceritatea, cu toată durerea lăuntrică pentru că ai fost în stare să gresesti fată de un Dumnezeu atât de bun. Dacă este o simplă însiruire de păcate nu are nici o valoare. Trebuie să avem constiinta că datorită păcatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem înfierea. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai păcatului.
Fiecare om ar vrea să păstreze viata lui în taină, să rămână niste unghere ale sufletului pe care să nu le stie nimeni, asa cum ascundem gunoiul sub covor. Preotul primeste spovedania, dar nu divulgă acest secret al spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre în această privintă. În acelasi timp, se uită faptul că Cel care primeste spovedania este Mântuitorul Hristos Însusi. Noi preotii suntem numai unealta, sau persoana vizibilă care-L reprezintă pe Mântuitorul, dar spovedania o primeste Însusi Mântuitorul, Care deja ne cunoaste pe toti si cunoaste tot ce este în inima noastră. Asa spune Sfântul Ioan Evanghelistul: \"Iisus stie tot ce este în om\". Noi toti ne spovedim Mântuitorului Hristos. El primeste spovedania noastră. Să nu se uite aceasta.
Mântuitorul spune asa: \"Nimic necurat si păcătos nu intră în Împărătia lui Dumnezeu\". Spovedania este un ajutor pentru ca noi să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaste ca fii ai Săi câtă vreme rămânem în păcat. El stie tot ce facem noi, dar trebuie numaidecât să recunoastem aceste scăderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niste lucruri care ne dor, nu ca o simpă însiruire de nume; ci cu lacrimi, cu căintă, cu frică de Dumnezeu, pentru ca să primim iertare si lumină de la bunul Dumnezeu.
Dezlegarea are valoare numai atunci când esti hotărât să nu mai repeti păcatul. Căinta este foarte importantă si intensitatea ei trebuie să fie asemenea căintei tâlharului de pe cruce. Numai atunci este valabilă dezlegarea.
Unii vin la noi si spun: \"Părinte, eu nu am păcate!\" Este o mare greseală. Sfântul Evanghelist Ioan spune: \"Nu este om fără greseală pe pământ\". Oricât ai fi de atent la viata ta, tot îti scapă ceva. Este imposibil să nu gresesti înaintea lui Dumnezeu. De pildă, rătăcirile cu mintea în timpul rugăciunii. Când te rogi cu mintea aiurea o jumătate de oră, dar nu stii nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire adusă lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu El si esti cu gândul în altă parte. Când te duci într-o audientă la cineva mare si esti întrebat ceva, iar tu răspunzi aiurea, esti dat afară imediat.
Ce sunt canoanele care se dau la spovedanie?
Canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de îndreptare. De pildă, pentru păcatele trupesti, metaniile sunt tare de folos, ele sunt un semn de pocăintă. Plecând la pământ fruntea, ne umilim si trupul care a gresit înaintea lui Dumnezeu. Nestiinta se pedepseste prin a citi din diferite cărti, pentru a întelege ce răspundere avem fată de sufletul nostru. Pentru păcatele foarte grele se opreste de la Sfânta Împărtăsanie. Sfânta Maria Egipteanca a stat patruzeci si sapte de ani în pustiu fără Sfânta Împărtăsanie. Dar pentru plânsul ei, pentru regretul adânc, din toată inima, pentru căinta ei adâncă, a ajuns la o mare sfintenie. Saptesprezece ani a păcătuit, saptesprezece ani a durat si lupta pentru despătimire, timp în care postea, plângea, se ruga si dormea pe pământ gol. Numai după ce a împlinit acest canon a primit Sfânta Împărtăsanie, desi ajusese la un grad mare de sfintenie.
Dacă luăm Sfânta Împărtăsanie la întâmplare, riscăm să fim pedepsiti foarte aspru, pentru că am îndrăznit să punem acest mărgăritar de mare pret într-un vas murdar si spurcat. În vechime, cei cu păcate foarte grele erau aspru canonisiti. Stăteau de multe ori afară, în genunchi, si-si cereau iertare de la toti, ca să-si dea ei însisi seama de gravitatea păcatelor lor. Făceau acest canon aspru cu multă părere de rău. Noi astăzi dăm niste metanii de făcut si vin credinciosii si ne spun că o sută de metanii sunt prea multe. Eu le spun: \"Dragă, dacă vrei să rămâi nespălat, nu face metaniile\". Când esti bolnav, dacă nu iei doctorii, rămâi mai departe bolnav. La spovedanie, repet, aceste canoane sunt mijloace de îndreptare, nu pedepse. Făcând canonul, dobândim pace în suflet, credintă si dragoste de Dumnezeu. Păcatul este cel mai mare dusman al nostru, pentru că ne desparte de Dumnezeu. Si cu cât te asupresti mai mult cu post, cu rugăciune, cu cât chemi mai mult numele lui Dumnezeu în viata ta, cu atât prinde în tine acest cheag duhovnicesc si-L simti si-L regăsesti din nou pe Dumnezeu.
Ori de câte ori ne mânjim cu noroi, tot de atâtea ori ne spălăm. Când suntem în păcat, ne spovedim si ne curătim. Diavolul stie asta si face tot ce poate ca să ne împiedice de la spovedanie. Nu ne lasă să ne pârâm pe noi însine cu toate amănuntele si nuantele, ca să curătim pe deplin lăuntrul nostru. Din bătrâni se spune că diavolul poartă cu el o sulită, o pătură si o trâmbită. Cu sulita te împunge să faci păcatul. Cănd îl faci te acoperă cu pătura, iar după ce-l faci tipă cu trâmbita, trâmbitând păcatele tale cu toată puterea, ca să te descurajeze si să te ducă la disperare.
Când cazi, ai nevoie de post si rugăciune, de multe lacrimi si metanii, ca să-ti recâstigi pacea. Nici nu ne dăm noi seama cât pierdem printr-un păcat. Iar când se adună păcat peste păcat, se pune un fel de plasture peste constiinta noastră, nu mai simtim greutatea păcatului si mergem din cădere în cădere până la prăbusire. Ajungem să-L hulim pe Dumnezeu, să-L sfidăm, ne ia diavolul în primire, pierdem simtul smereniei, pierdem totul.
Părintele Paisie de la Sihla,
despre canoane
Nu putem renunta la Sfintele Canoane si la practica milenară a Bisericii. Să mergem pe drumul Părintilor si înaintasilor nostri, pe drumul canonic al Sfintei Traditii.
*
Fiecare să facă cât poate si cum poate, după sfatul duhovnicului. Păcătosul trebuie să facă un canon după putere pentru ispăsirea păcatelor. Cel mai mare canon este să părăsească pentru totdeauna păcatele, adică să nu le mai facă.
*
Cei ce au săvârsit avorturi să-si mărturisească păcatele la un duhovnic iscusit. Apoi să boteze si să îmbrace copii în locul celor ucisi, să nască alti copii în loc sau să înfieze copii fără părinti, să postească o zi pe săptămână până seara în toată viata, de obicei vinerea, să facă metanii si milostenie după putere, si avem nădejde că va dobândi mântuire si milă de la Dumnezeu.
*
Constiinta este îngerul lui Dumnezeu care îi păzeste pe oameni. Când ea ne mustră, înseamnă că Dumnezeu ne ceartă si trebuie să ne bucurăm că nu ne lasă uitării. Constiinta pomeneste păcatele noastre si, pomenindu-le, ne smereste.
Roagă-te stăruitor cu post si metanii, măcar trei zile, si ascultă de glasul constiintei. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este si voia lui Dumnezeu.
*
Să nu uităm de moarte, că fără de veste vine. Toti cei care au umblat după slavă omenească si s-au amăgit de grijile acestei lumi la sfârsit s-au căit, dar poate prea târziu... Prin aducerea aminte de ceasul mortii, scăpăm de părerea de sine si de gândurile cele necurate. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce am fost după nastere, ce suntem astăzi si ce vom fi mâine, si să le atribuim pe toate lui Dumnezeu. În viata mea am văzut sfârsitul multor părinti si credinciosi, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa mortii, că atunci e atunci!
*
Canonul de spovedanie dat de Părintele Paisie nu era nici prea greu, nici prea usor. Ci era bine chibzuit, după vârsta, sănătatea, puterea si asezarea sufletească a fiecăruia. Cel mai mult oprea de la Sfânta Împărtăsanie pentru avort, desfrânare si ucidere.
Pe cei care aveau păcate foarte grele de obicei nu-i dezlega, ci îi trimitea la preotul de parohie. Iar pe cei nehotărâti, care nu făgăduiau să se pocăiască din toată inima, îi amâna si-i îndemna să mai vină.
Pentru cei mai multi obisnuia să dea canon mergerea regulată la sfintele slujbe, citirea Psaltirii, câte două-trei catisme zilnic, metanii, post până seara, miercurea si vinerea, tinerea regulată a posturilor, citirea cărtilor sfinte, milostenia etc.
Ba gascanilor as pune un link ftp pentru voi cu permisiunea evz
F la greu si noutati din 2012 asae sfarsitul lumii .E un server de anonymous , va mai linistiti si voi.
Ce spuneti? Daca vreti il pun.
Erata: filme la greu si noutati din 2012 asa pentru sfarsitul lumii
Care p*la mea e problema mai retardatilor? Tara de ortodocsi ultra fundamentalisti radicali ! A venit democratia si la voi? Astea se iintamplau si p[e vremea lui Ceasca doar ca nu aveai net si TV ca sa vezi! CAre e problema ? Bine ca nu mai traiesc in gaura aia neagra ! Uraaaaa :))))))))) ma bucr sincer , fhaaahahahahahahaaaaa
tot vina romanilor pröstovani e, pt ca sunt niste religiosi jegösi!
si mamica mea,tatal meu,sora mea si tot neamul meu sunt niste pröstovani e, pt ca sunt niste religiosi jegösi!
ba inapt religios, îţi place să postezi cu nickul meu, din nefericire tot un inferior religios eşti. cred că eşti jegul care postează kilometri şi plictiseşte lumea
ai naibii banateni si hardeleni violatori.. dupa ce ca nu-si pot vedea drumu spre casa de la atata palinca, mai sunt si violatori in serie...
era sa uit, multa muìtza bisericii noastre din romania
Asa e in oricare societate demoratica, ce va surprinde ca avem si in Romania ? E normal, in democratie sa fie homelessi, bagaboande pe centura, fete minore care se dezbraca pe cam web, minore care si-o trag cu profesori si sunt mandre de ele. Toate astea devin :staruri\" in societate, vedete, obtin contracte la tv, dau interviuri si obtin contracte sa pozeze goale prin reviste straine.
Ce studii ? Scoala ? Da-le naibii de studii! Corpul si frumusetea conteaza, si fetele sa fie cat mai gaste, stupide si gata sa faca ce li se cere. Si sa plateste fratilor. Vreti exemple ? Le stim cu totii.
Daca pustoaica asta e frumoasa si arata bine, la 18 ani va fi VEDETA , veti vedea
Pa
La gratar cu tine pestiulica
Pestele are dreptate.
Ce tot va mirati, se intampla neonorocirile astea peste tot. Pe vremea comunismului se cenzura, nu ajungea asa ceva in presa de asta nu se stia. Ce macelari de pedofili si violatore erau securisto-comunistii cu kgb'istii habar nu aveti, si inca mai sunt. Dar nu aveti curajul sa dati la ziare, si daca se ajunge se ajunge la \"cancan\" de shmecherie acoperita.
- din apoftegmele Sfântului Nicolae al Ohridei despre Europa si rudele acesteia -
I. Cuvinte care ne lovesc
\"Dacă istoria ultimelor trei veacuri - al XVIII-lea, al XIX-lea si al XX-lea - ar putea fi numită cu un singur nume care să i se potrivească desăvârsit, atunci nu ar fi un alt nume mai bun decât cel de \"protocolul judecătii dintre Europa si Hristos\": fiindcă în ultimele trei sute de ani nu s-a întâmplat nimic în Europa care să nu aibă atingere cu Hristos-Dumnezeu. În judecata aceasta între Hristos si Europa, în realitate, se întâmplau următoarele:
Hristos spune Europei că este botezată întru numele Lui si că trebuie să rămână credincioasă Lui si Evangheliei Lui. La aceasta, Europa învinuită răspunde:
- Toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopedistii francezi. Si nimeni nu poate fi silit să creadă un lucru sau altul.
Europa îngăduie toate religiile ca superstitii populare, de dragul intereselor sale imperialiste, dar ea însăsi nu urmează nici o religie. Când îsi va împlini scopurile sale politice, atunci îsi va încheia repede socotelile cu aceste credinte desarte populare.
Hristos întreabă cu durere:
- Cum puteti voi, oamenii, să trăiti numai cu interesele voastre imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrană trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei si fii ai lui Dumnezeu, iar voi fugiti si urmăriti să vă faceti deopotrivă cu animalele de sub jug.
La aceasta, Europa răspunde:
- Esti depăsit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia si biologia. Acum cunoastem că nu suntem urmasii Tăi si ai Tatălui Tău ceresc, ci ai urangutanului si gorilei, ai maimutei. Noi acum ne desăvârsim ca să ajungem dumnezei, fiindcă nu recunoastem alti dumnezei afară de noi însine.
Hristos grăieste:
- Voi sunteti mai tari de cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din întunericul barbariei la lumina cerească si voi mergeti din nou înapoi în întuneric, ca orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sângele pentru voi. Eu v-am arătat dragostea Mea, atunci când toti Îngerii îsi întorceau capetele, neputând suferi putoarea iadului vostru. Atunci, deci, când erati întuneric si împuticiune, am fost singurul care am stat să vă curătesc si să vă luminez. Să nu fiti, deci, acum necredinciosi, căci vă veti întoarce din nou în întunericul acela nesuferit si în împuticiune.
Europa, zâmbind subtire, strigă:
- Fugi de la noi. Nu te recunoastem. Noi urmăm filosofia elină si civilizatia romană. Vrem libertate. Noi avem Universităti. Stiinta este steaua noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Ratiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu esti un asiatic. Noi te tăgăduim. Esti numai un basm vechi al bunicilor nostri.
La care, Hristos, cu lacrimi în ochi:
- Iată, Eu plec, dar voi veti vedea. Ati lăsat calea lui Dumnezeu si ati plecat pe calea lui Satan. Binecuvântarea si fericirea s-au luat de la voi. În mâna Mea se află viata voastră si moartea voastră, fiindcă M-am dat pe Mine Însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele voastre si căderea voastră de la Mine, Mântuitorul vostru. Eu am arătat dragostea Părintelui Meu către toti oamenii si am vrut să vă mântuiesc pe toti prin dragoste.
La care Europa:
- Care dragoste? Ură sănătoasă si bărbătească împotriva tuturor celor ce nu sunt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea Ta este numai un basm. În locul basmului acestuia, noi am ridicat steagul nationalismului, si internationalismului, si etatismului, si progresismului, si evolutionismului, si scientismului, si culturismului. În aceasta se găseste mântuirea noastră: iar Tu pleacă de la noi.
Fratii mei, în vremurile noastre, această discutie în contradictoriu a luat sfârsit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din tinutul Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte de crestinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricosătoare. Hristos Si-a luat crucea si binecuvântarea Sa si a plecat. A rămas în urmă întuneric si putoare. Iar voi hotărâti-vă acum cu cine vreti să fiti: cu întunecata si puturoasa Europă, sau cu Hristos?\"
Dacă aceste cuvinte ar fi fost rostite de către un teolog contemporan, fie el mirean sau cleric, asupra sa s-ar fi năpustit o ceată de sociologi, de psihologi, de filosofi, de observatori politici si de alti întelepti ai acestei lumi si l-ar fi pus la zidul infamiei:
\"Cine este acest dusman al nostru? Cine este acest ticălos, acest fundamentalist, acest nebun? Si în numele cui îsi permite să judece Europa, această mare patrie, acest continent plin de valori?\"
Răspunsul este simplu: Cel care a rostit aceste cuvinte nu este nici un ticălos si nici un nebun. Dimpotrivă. Este un întelept. Celor care judecă întelepciunea după numărul diplomelor le vom spune că acest întelept a făcut studii de doctorat la Berna si la Oxford. Iar celor care stiu că adevărata întelepciune este dar de la Dumnezeu, si nu vine decât printr-o viată de nevointă, le vom spune că acest teolog este sfânt. Si încă unul dintre cei mai mari sfinti pe care Sfânta Biserică Ortodoxă i-a născut în veacul al XX-lea: Vlădica Nicolae Velimirovici.
Pe acesta, marele făcător de minuni, Sfântul Ioan Maximovici, arhiereul nebun pentru Hristos, l-a numit \"Gură de Aur al zilelor noastre\", asemuindu-l marelui Ioan Hrisostom. De ce oare acest \"Gură de Aur\" a rostit cuvinte atât de dure fată de Europa?
Nu vom răspunde acum acestei întrebări. Vom încerca mai întâi să ne oprim putin asupra întrebării puse de Sfântul Nicolae Velimirovici: \"Cu cine vreti să fiti: cu întunecata si puturoasa Europă, sau cu Hristos?\"
O primă observatie: multe dintre cele spuse de el despre apostazia Europei se potrivesc si Americii. De fapt se potrivesc lumii întregi. Nu numai Europa este astăzi urâtoare de Hristos, ci întreaga lume. Nu numai Europa Îl răstigneste pe Hristos, ci întreaga lume. Nu numai Europa se judecă cu Hristos, ci întreaga lume.
Dacă Sfântul Nicolae ar fi trăit astăzi, cuvântul său tunător ar fi răsunat împotriva fiecăruia dintre idolii lumii moderne. Dar cei care ascultă judecata pe care sfântul o face Europei ar putea să îsi dea seama cum ar judeca el si lumea de astăzi.
\"Dar cum îsi permite să ne judece? Cine este el, ca să ne judece? În ce calitate ne judecă?\"
Este foarte important răspunsul la această întrebare. Lumea de astăzi îsi are criticii ei, niste măscărici care descretesc fruntile oamenilor în momentele mai degajate ale emisiunilor de stiri. Acesti critici si-au făcut o meserie din a critica, un mod de a câstiga un ban. Ei critică lumea fiind ai lumii. Critica lor, chiar si când este foarte dură, nu loveste direct decât într-un număr foarte mic de oameni politici, de oameni de afaceri, de prostituate, de hoti, de personaje în care marea majoritate a spectatorilor nu se poate regăsi. Cel mult, îi poate bârfi, satisfăcându-si plăcerea de a arunca cu pietre prin intermediul cuvintelor
Sfântul Nicolae al Ohridei nu a făcut asa. El s-a răstignit pentru Hristos si pentru aproapele prin rugăciune si nevointă. Mai mult încă. El s-a răstignit pe sine, pătimind pentru Hristos în lagăr. În lagărul de la Dachau, unde a fost închis de nazisti împreună cu patriarhul sârb Gavriil. Acolo a scris aceste rânduri dureroase despre judecata dintre Hristos si Europa. Închis pentru credinta sa, el nu a privit Europa prin lentilele prăfuite ale unui critic dornic de faimă (să nu uităm: până si proscrisii îsi au gloria lor pământească). El a privit Europa de pe cruce. Stând pe cruce. Crucea sa nu era de lemn, piroanele sale nu erau de fier. Crucea si piroanele sale nu puteau fi văzute de altii. Dar nu erau mai putin reale. Sufletul său era răstignit pe crucea mărturisirii Ortodoxiei. Această răstignire neîncetată l-a făcut părtas cetelor sfintilor.
Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste în mine, a spus oarecând Sfântul Apostol Pavel. Si sfântul Nicolae ar fi putut spune la fel: \"Nu eu judec Europa, ci Hristos, Care trăieste în mine Nu eu judec lumea de astăzi, ci Hristos, Care trăieste în mine.\"
Aceasta este singura judecată de care lumea de astăzi se fereste, pentru că este singura judecată obiectivă. Numai Dumnezeu este Judecătorul lumii. Iar sfintii Săi nu fac altceva decât să facă cunoscută măsura după care lumea este judecată.
Dacă am cerceta părerile despre secolul XX, am vedea că unii îl laudă ca un secol de mari realizări stiintifice. Altii, ca un mare pas spre împăcarea religiilor si popoarelor. Să vedem ce spune despre el Sfântul Nicolae:
\"Ah, fratii mei! Veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XIX-lea, iar veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl a făcut datorii mari. Fiul nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat si mai mult, iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea, iar fiul n-a vindecat boala cea rusinoasă a părintelui său, care era asupra sa, ci a înrăutătit-o, si ea l-a molipsit si pe nepot, de trei ori mai tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim.
Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii si a clerului pontifului roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile s-au mărit si boala s-a înrăutătit; iar Domnul a spus că judecă păcatele părintilor până în a treia si a patra spită. Nu vedeti că Dumnezeu judecă pe nepoti pentru păcatele bunicilor europeni? Nu vedeti biciul asupra nepotilor, din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor?
Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XIX-lea. Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful european antihrist (iesit din casa de nebuni) închipuie sfârsitul veacului al XIX-lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala mostenită.
Sunt oare acestia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, acestia sunt purtătorii bolii grele mostenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful si filosoful... nu în vechea Romă păgână, ci în mijlocul Europei botezate! Acestia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai biruiti. Când Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului, când Pius s-a numit pe sine infailibil si când Nietzsche a făcut public cultul lui fată de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer - si nu numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toti de durere si de rusine - căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicând lumea: un ateu împărat, un ateu pontif si un ateu filosof. În epoca lui Nero, măcar unul din această treime nu era ateu - filosoful. Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el a osândit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea e veacul lui Caiafa: el a răstignit pe Hristos. Veacul al XX-lea e veacul Sinedriului alcătuit din Iudele botezate si cele nebotezate. Acest Sinedriu a vestit că Hristos e mort pe vecie si că n-a înviat. Pentru ce, atunci, vă mai mirati, fratilor, că asupra omenirii europene au venit biciuiri nemaiauzite, biciuiri până la măduva oaselor, de pe urma revolutiilor si a războaielor?\"
Vedem că vremurile noastre indică apogeul lepădării de Dumnezeu. Ne apropiem de sfârsitul lumii. Vorbind despre confruntarea din secolul al XIX-lea dintre Europa si credinta crestină, Vlădica Nicolae întreba: \"Cine este atunci biruitor, dacă nu cezarul, pontiful si filosoful Europei descrestinate? Biruitorul este mujicul rus si tăranul din Balcani, după cuvântul lui Hristos: Cel ce este mai mic între voi toti, acesta este mare (Luca 9, 48). Cine a fost cel mai necunoscut, mai neînsemnat si mai mic în veacul al XIX-lea, în vremea marelui Napoleon, a infailibilului Pius si a neajunsului Nietzsche, dacă nu mujicul rus, pelerin la locurile sfinte, si tăranul din Balcani, luptător împotriva semilunii si liberator al Balcanilor?
Câmpul de luptă drăcesc, clerul drăcesc si întelepciunea drăcească - asta înseamnă cezarul, papa si filosoful veacului al XIX-lea. Tăranul ortodox al Balcanilor înfătisează ceva cu totul potrivnic acestora: mai întâi vitejia purtătoare de cruce, al doilea - clerul mucenicesc, si apoi pescăreasca întelepciune apostolică. Si despre el e vorba în cuvintele rugăciunii Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Mă mărturisesc Tie, Părinte, Doamne al Cerului si al pământului, că ai ascuns acestea de cei întelepti si priceputi si le-ai descoperit pruncilor (Matei 11, 25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor simpli tărani? Le-a descoperit vitejia bărbătească, lumina cerească si întelepciunea dumnezeiască. Le-a descoperit, adică, ceea ce este cu totul potrivnic fată de cezarul apusean, de papă si de filosof: tot atât de potrivnic, pe cât este ziua fată de noapte\".
Unde este astăzi acest tăran ortodox? Unde este astăzi tăranul care are vitejia purtătoare de cruce si întelepciunea apostolească? Aproape că nu mai poate fi găsit. Ce vedem astăzi la tăranul din Balcani? Superstitii sau necredintă, fugă după desfrâul orasului, băutură, lăcomie. Tăranul de astăzi îi oferă preotului un rol decorativ, căutându-l doar la nunti si botezuri sau înmormântări. Nu este greu să vedem că, în loc să îsi păstreze credinta, tăranul a căutat să îl copieze pe orăsean. Si l-a copiat, mai ales în cele rele.
Nu putem generaliza, dar nici nu putem trece cu vederea starea de fapt: si anume că tăranul, pe care Sfântul Nicolae îl vedea în ceata biruitoare, este astăzi îngenuncheat. A trecut în tabăra învinsilor, de conducătorii lumesti, de filosofii apostati si de prietenii acestora.
Dacă până si cel care până mai ieri ducea o viată bineplăcută lui Dumnezeu, tăranul ortodox din Balcani, s-a îndepărtat de Biserică si de Hristos, este semn că sfârsitul lumii este aproape.
Dacă Sfântul Nicolae a vorbit în termeni atât de duri despre secolul trecut, oare cum ar fi vorbit despre secolul XXI? (Si dacă, vorbind despre el în aceiasi termeni în care a vorbit despre cel anterior, întreaga mass-media l-ar fi considerat extremist, oare cum l-ar fi considerat dacă ar fi făcut-o în termeni mai duri? Oricum, ar trebui să ne fie clar că Sfântul Nicolae nu s-ar fi temut să spună lucrurilor pe nume. De altfel, nici pe vremea sa glasul mass-mediei nu era îngăduitor fată de cei care priveau lumea din perspectiva Sfintei Evanghelii)
Sfântul Nicolae observa că \"fratii nostri cei botezati, care au fost atrasi de ereziile papale si luterane, s-au socotit pe ei însisi mai întelepti decât Hristos si ne-au dispretuit pe noi, ortodocsii, ca pe niste oameni lipsiti de întelepciune si necivilizati: dar si asupra lor s-a adeverit cuvântul Apostolului Pavel: Zicând că sunt întelepti, au înnebunit (Romani 1, 22); fiindcă au lepădat întelepciunea cea duhovnicească după Hristos, Care umblă în vesmântul smereniei si al dragostei, si s-au învesmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli, cu întelepciunea trupească si lumească, care e plină de trufie si răutate\".
Si asta nu e totul. Noi, ortodocsii, în loc să ne păstrăm neîntinati de noroiul apusenilor, în loc să strălucim prin focul credintei noastre, ne-am deschis larg bratele să primim în mintile noastre cugetările mincinoase ale acestora: \"Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat lui Hristos si Domnului ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cersetor, în timp ce pe primele locuri au asezat pe marii lor oameni, pe politicieni, pe literati, pe romancieri, pe oamenii de stiintă, pe finantisti, ba chiar si pe turisti, si pe sportivi. Toate privirile noroadelor acestora erau atintite asupra acestor oameni mari, asupra acestor zei moderni, în timp ce doar foarte putini îsi mai întorceau privirile spre Hristos, biruitorul mortii\".
Vrem sau nu, din ce în ce mai putini ochi se îndreaptă către Hristos, si din ce în ce mai multe spre oamenii mari, care încearcă să îl substituie. E nevoie de dovezi? Una ar fi suficientă: câte emisiuni religioase există pe posturile de televiziune? Foarte putine. De ce? Pentru că foarte putini oameni sunt interesati de astfel de emisiuni. Si nu pentru că ar fi atât de sporiti în viata duhovnicească încât nu ar afla nici un folos privindu-le. Ar fi bine să fie asa. Dar oamenii nu vor emisiuni religioase pentru că preferă să vadă talk-show-uri, sau stiri, sau sport, sau divertisment, sau orice altceva.
Unde Îl asează pe Hristos acesti oameni? Acolo unde l-au asezat idolii lor: pe \"cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca si cum El ar fi cel mai de pe urmă cersetor\" Dureroase cuvinte. Cuvinte dureros de adevărate.
Conflictul între lumea modernă si Hristos se apropie de apogeu. Vorbind despre apostazia Europei, Sfântul Nicolae Velimirovici spune că Europa ar putea fi denumită \"Demonia. Ar numi-o albă din cauza albetii pielii, iar Demonia din pricina negrelii sufletului ei: fiindcă Europa a tăgăduit pe singurul Dumnezeu si a luat tronul si vrednicia cezarilor romani. Si, la fel ca cezarii romani înainte de distrugerea Romei, asa si ea a încredintat toate noroadele pământului că fiecare poate să se închine la zeii săi asa cum stie si cum poate, căci ea va îngădui aceasta, dar că noroadele au datoria mai întâi să se închine ei, având-o ca zeitate ultimă - fie sub numele de Europa, fie sub numele de Cultură.
În felul acestea, fratii mei, a înviat întocmai ca un vârcolac, în zilele noastre, Roma cea satanică, Roma aceea dinainte de Constantin cel Mare, care prigonea cu foc si sabie pe crestini si împiedica pe Hristos să pătrundă în Europa. Numai că Demonia albă a căzut într-o boală mai grea decât vechea Romă. Pentru că, dacă Roma cea închinătoare la idoli era chinuită de un singur drac, Demonia albă este chinuită de sapte duhuri rele, mai crunte decât dracul acela al Romei. Iată deci noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă mucenicie pentru crestinism. Să fiti gata a primi mucenicia pentru Hristos din partea Demoniei albe.\"
Dacă ar trăi astăzi, Sfântul Nicolae ne-ar preveni: \"fiti, deci, pregătiti pentru prigoana ce va veni din mâinile unei lumi demonizate\". Nu este astăzi Europa singurul demon între îngeri De fapt, de la jumătatea secolului trecut până astăzi s-a înmultit mult lucrarea celor care slujesc diavolilor, iar a celor care Îi slujesc lui Dumnezeu abia se mai face simtită.
II. Comentarii, tâlcuiri, note
În ultima vreme, anumiti comentatori ai scrierilor patristice se folosesc de faima Părintilor pentru a-si expune propriile învătătură. Pentru a pune în armonie învătăturile sfintilor cu întelepciunea acestei lumi, ei nu se sfiesc să răstălmăcească predaniile ortodoxe.
Textul Sfântului Nicolae Velimirovici despre demonizarea Europei este cât se poate de clar. Nu lasă loc neclaritătilor. Numai rău-voitorii ar putea găsi puncte slabe în argumentarea sa. Cu toate că este foarte precis, textul său ar putea fi întregit cu anumite lămuriri care să îl ajute pe omul de astăzi să înteleagă mai bine lumea în care trăieste.
Cu toate acestea, nu vom face nici un fel de comentariu. Ci doar îl vom invita pe cititorul care nu a citit până acum în întregime textul să facă acest efort. Pentru că, pentru cine îl citeste cu atentie, chiar de mai multe ori, textul singur îl ajută pe cititor să dea la o parte voalul pe care mass-media si înteleptii ei i l-au asezat cu dezinvoltură pe ochi: voalul care îi împiedică pe oameni să vadă lucrurile asa cum sunt.
Ar fi bine dacă totusi cineva ar face comentarii pe marginea textului Sfântului Nicolae al Ohridei. Numai că, în vremurile noastre, sunt din ce în ce mai putini dascăli care se pot avânta într-o astfel de lucrare
III. O voce de dincolo de mormânt
\"Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu si a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu si a poruncilor dumnezeiesti, Biserica trebuie să se împotrivească. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e si asta? Oare reprezentantii Bisericii, dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentantii apostolicesti ai Bisericii? A se îndreptăti în acest caz cu asa-zisa iconomie bisericească înseamnă nu altceva decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu si Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur si simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o vesnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă, nu se schimbă vesnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, vesnicele ei unelte dumnezeiesti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Carele asa este si asa lucrează.(...)
Stăpânirea vine de la Dumnezeu, si până când ea rămâne în Dumnezeu si sub Dumnezeu si cu Dumnezeu - este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violentă - prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeiesti - diavolului.
Aceasta este învătătura dreptmăritoare si apostolică, patristică, evanghelică despre natura si valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta si infailibila învătătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, asa a fost de la început si până acum, si de acum în vecii vecilor. Si cine sunt martorii ei? Toti Sfintii Apostoli, toti Sfintii Părinti, toti Sfintii Mucenici. În mod deosebit Sfintii Mucenici, începând cu Sfântul si întâiul Mucenic Stefan, si până la noii nostri mucenici si câti alti sfinti mucenici ai vremurilor noastre#. Ei toti au pătimit pentru Domnul Hristos, toti laolaltă, de la împărati, regi si cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile acestei lumi, luptătoare contra lui Dumnezeu. Si acesti sfinti mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toti sunt sfinti si nemuritori, ca martori ai adevărului divino-uman: crestinii trebuie să se împotrivească poruncilor nelegiuite si necredincioase ale împăratilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, si oricine ar fi ei.
Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credintei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie si o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Fiecare dintre ei s-a tinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiască cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au si fost supusi la chinuri, la răutăti, de aceea au fost omorâti de către stăpânitorii apostati din veac în veac.(...)
Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 5, 23). Aceasta este rânduiala, aceasta este calea, acesta este adevărul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, începând cu Sfintii Apostoli până în zilele noastre, si de azi înainte până la sfârsitul acestei lumi pământesti. Privitor la această rânduială, la această cale, la acest adevăr, nu sunt cu putintă nici concesiile, nici compromisurile, nici retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un Sinod Ecumenic, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc.
Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu - acesta este principiul coexistentei dintre Biserică si stat. Nu colaborare, ci coexistentă între Biserică si stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când Cezarul prigoneste toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu si nu vrea să stie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci tinteste doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc conditiile principale pentru colaborare. Sau coexistenta egală în drepturi a asezămintelor, si a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii care tăgăduiesc si prigonesc pe Dumnezeu si cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu si cele potrivnice lui Dumnezeu. În acest caz, Biserica si statul se despart, se separă, fiecare cu ale sale.
A fost inventat un nou zeu suprem, un nou idol suprem - statul (comunist). Acestui idol, dictatura ateistă cere să i se aducă ca jertfă totul: constiinta, credinta, memoria, trupul, cele văzute si nevăzute. Noul idol suprem, noul zeu suprem, noul Zeus s-a înconjurat imediat de noi zei, de noi idoli.
Acestia sunt \"stiinta\" pozitivistă, filosofia materialistă, etica comunistă, estetica anarhistă, literatura social-realistă si celelalte. Toti trebuie să se închine acestor idoli si să se aducă ca jertfă pe sine si tot ce le apartine.
Ce înseamnă asta? Aceasta este pur si simplu idolatrie vampirică, politeism păgânesc vampiric, fetisism vampiric. În locul Unicului si Singurului Dumnezeu si Domn Iisus Hristos cel Adevărat, o masă de idoli, zeităti si zeisori impostori. În aparentă se fortează să pară atei, iar în realitate sunt niste închinători la idoli, niste politeisti. Ei îsi mesteresc într-una noi idoli, incluzându-i în noul lor panteon, în sălbaticul lor ceremonial. Dictatura ateistă, la rândul ei, se străduieste din răsputeri să-l convingă si să-l silească pe fiecare să se închine noilor zei, să le aducă jertfe, să mentină cultul personalitătii. În acest fel, ce se întâmplă? Se instalează vampirismul modului de viată păgânesc, a cunostintei păgânesti, a modului de viată păgânesc. Si astfel se petrece viata însăsi în neiertate slujiri idolesti potrivnice lui Dumnezeu (I Petru 4, 3). (...)
Faptul că mai suntem în viată tine doar de milostivirea lui Dumnezeu si de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârteste cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educatia ateistă: \"Hristos este mort\", \"Hristos este o înselăciune\". Iată programul de educatie. Oare asa ceva poate fi acceptat, oare cu asa ceva se poate colabora? Si după aceea să te mai consideri crestin? Nu! Noi anuntăm si declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea mai nerusinată si cea mai mârsavă hulă pe care mintea omenească a formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare Fiinte omenesti de sub Cer care a păsit pe pământ. Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, si aceasta cu pretul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toti luptătorii împotriva lui Hristos din întreaga lume...\"#*
Prin aceste cuvinte, Cuviosul Justin Popovici dă mărturie că a fost un vrednic ucenic si urmas al Sfântului Nicolae Velimirovici. Mai mult, ele ne arată că dascălul continuă să vorbească prin ucenicul său, că părintele continuă să vorbească prin fiul său duhovnicesc. Sfântul Nicolae Velimirovici a fost prigonit, ucenicul său a fost la rândul lui prigonit. Mărturia lor a fost a unei teologii răstignite, a unei teologii pline de viată în Hristos. Viu este Domnul, si nu va lăsa ca sirul sfinteniei să se sfârsească în Biserica Ortodoxă.
Dar lantul sfinteniei nu s-a terminat cu părintele Justin Popovici. La rândul său, părintele Justin are urmasi în vremurile noastre, asa cum au avut aproape toti marii teologi purtători de Dumnezeu care au trăit în veacul trecut.
Totusi, este greu pentru oamenii care fac primii pasi în viata duhovnicească să facă diferenta între teologia adevărată, izvorâtă din sfintenie, si teologia cosmetizată, izvorâtă din întelepciunea lumească.
Ar trebui totusi să mentionăm patru din criteriile după care credinciosii pot face deosebirea dintre adevăratii teologi si ceilalti. Un criteriu este dreapta-credintă, mai exact fidelitatea fată de predania Bisericii. Nici un dascăl care contrazice învătăturile dogmatice ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sau predania Sfintilor Părinti nu se poate numi teolog. Totusi, acest criteriu nu este destul de restrictiv. Există filosofi care, dându-se teologi, prezintă învătături în probleme în care glasul Părintilor nu s-a făcut auzit. \"Ce au spus Sfintii Părinti despre transplantul de inimă? Dar despre extraterestri? Nu au spus nimic, lăsându-ne nouă onoarea de a studia astfel de probleme\", spun acesti ne-teologi, si propovăduiesc învătături gresite. (Nu vorbim aici despre teologii care au sustinut idei eretice, dar dăm două exemple: Berdiaev, care a sustinut idei new-age-iste, este considerat teolog. Sau: chiar dacă părintele# Serghei Bulgakov a fost condamnat de Biserica Rusă pentru erezia sofiologică#, cărtile lui au mare succes; si asta în timp ce cărtile unor sfinti precum Teofan Zăvorâtul sunt ignorate de către intelectualii care cochetează cu Ortodoxia)
Un al doilea criteriu este orto-praxia, dreapta făptuire care trebuie să însotească dreapta-credintă. Când un teolog nu trăieste cum învată, este un fals teolog. Se spune despre anumiti filosofi ai secolului XX că sunt mari teologi. Dar fără ca vietile lor să fie vieti de nevointă, de răstignire. Mai degrabă sunt vieti comode, în care balanta cumpătării s-a înclinat în defavoarea nevointei. Nefiind vieti de sfintenie, luminarea cu care ar fi trebuit să îi acopere Duhul Sfânt este substituită de figuri de stil si de artificii intelectuale. Câti dintre teologii de astăzi se nevoiesc precum părintele Justin Popovici? \"El era la mănăstire, îi era usor să facă sute de metanii.\" Este adevărat că unui monah îi este mai usor să facă sute de metanii, dar unii dintre teologii de astăzi preferă să scrie doar despre rolul binefăcător al mătăniilor sau al altor forme de nevointă si nu mai au timp să pună în practică cele scrise.
Un alt criteriu este rugăciunea: multi teologi scriu despre rugăciune, si chiar despre rugăciunea lui Iisus, fără ca ei însisi să se roage. Este ciudat faptul că unii părinti au scris despre Filocalii si despre viata isihastă, dar totusi nu se pricep să îsi călăuzească ucenicii pe calea practicării rugăciunii lui Iisus. Acest fapt este o dovadă în plus că secularizarea face ravagii
Un alt criteriu este dobândirea asa numitului cuget al Bisericii. Degeaba cunoaste cineva pe dinafară citate întregi din Sfintii Părinti dacă nu stie cum trebuie folosite. Sunt unii care, extrem de zelosi pentru apărarea Bisericii, sar tot timpul la ceartă cu toti sectantii pe care îi întâlnesc la colt de stradă. Sau, prinsi de un duh sectar, tot flutură în vânt profetiile sfintilor despre venirea lui Antihrist. În acelasi timp sunt altii care spun: \"Să nu fim atât de aspri cu ereticii, că doar sunt sinceri în căutările lor, si Dumnezeu îi va lumina. Nu mai suntem pe vremea Sfintilor Părinti\". Si, desi lumea cade în prăpastia apostaziei, stau linistiti, spunând că nu contează când va fi sfârsitul lumii, si că nu trebuie să ne gândim la asa ceva. Nici unii, nici ceilalti nu au dobândit cugetul Bisericii.
Când cineva îl consideră pe Sfântul Siluan singurul model de sfintenie si nu este de acord cu duhul mărturisitor al Sfântului Nicolae Velimirovici, nu are cugetul Bisericii. Când cineva vorbeste numai de Sfântul Marcu Eugenicu, dar trece cu vederea blândetea Sfântului Siluan, nu are cugetul Bisericii. Nimeni dintre cei care îsi aleg un singur segment din predania ortodoxă, si fac abstractie de celelalte, nu are acest cuget al Bisericii. Pentru că Duhul Sfânt nu vine peste oamenii pătimasi. Nu vine decât peste cei care se leapădă de ei însisi pentru a-L dobândi pe Hristos. Si acestia au evlavie si la Sfântul Siluan Athonitul, dar si la Sfântul Nicolae Velimirovici sau la Sfântul Marcu Eugenicu.
Credinciosii trebuie să fie constienti de faptul că nu este ucenicul mai presus de învătătorul său, nici sluga mai presus de stăpânul său (Matei 10, 24). Dacă ne vom alege ca învătători părinti care sunt urmasi ai sfintilor si icoane de sfintenie, ne aflăm pe drumul cel bun. Dacă ne vom alege ca învătători filosofi care spun lucruri interesante, originale, dar care nu se potrivesc cu adevărata teologie, mergem pe drumul spre prăpastie.
Si riscul va fi cu atât mai mare în vremurile de pe urmă, când Antihristul va încerca să se prezinte pe sine ca ales al lui Dumnezeu. Si falsii teologi se vor lăsa cuprinsi de fascinatie, si i se vor închina. Asa cum, la venirea comunistilor, unii teologi au găsit de cuviintă să aducă osanale partidului, liderilor de partid si filosofiei prin care se încerca aducerea raiului pe pământ, prin bunăstarea oferită tuturor proletarilor.
Părintele Justin Popovici este cunoscut si prin atitudinea de mustrător neobosit al unor astfel de dascăli mincinosi. Atât prin scrisul, cât si prin cuvântul său ferm, el i-a vădit ca slujitori ai întunericului El ne învată, prin întreaga sa viată, că iubitorii de adevăr nu trebuie să tacă. El ne învată, asa cum a făcut-o si dascălul său, că adevărul trebuie mărturisit cu orice pret.
IV. Cu cine vrem să fim?
În fata noastră stă alegerea: de o parte înteleptii si întelepciunea acestei lumi, cu duhoarea ei, si de cealaltă - Hristos si împărătia cerurilor.
Nu trebuie să facem o alegere pripită. Nu trebuie să alegem accidental. Trebuie să fim constienti de importanta alegerii noastre.
Calea pe care Sfântul Nicolae Velimirovici ne îndeamnă să mergem nu este o cale usoară. Este o cale grea. Si nu pentru că mergând pe ea am avea atâtia dusmani între prietenii si cunoscutii nostri. Ci pentru faptul că iadul întreg s-ar lupta să ne determine să ne răzgândim.
Dar, oricât de mare ar fi apostazia, Hristos ne întăreste dacă vrem să mergem pe drumul cel bun. Dacă la întrebarea: \"Cu cine vom merge? Lângă cine vom sta, lângă Hristos sau lângă idolii acestei lumi?\", răspundem împreună cu părintele Justin Popovici: \"Vom sta lângă Hristos cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, si aceasta cu pretul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toti luptătorii împotriva lui Hristos din întreaga lume...\"
Danion Vasile
Despre înainte-mergătorii lui Antihrist
de Danion Vasile
In realitate, razboiul feroce al francmasone-riei contra religiei nu vizeaza decât adevarata religie, crestinismul.
Iata câteva dovezi despre cele afirmate: \"Organizata asa cum este ea, francmaso-neria poate, daca vrea, sa inlocuiasca Biserica Crestina\" (Fr. Felix Pyat).
\"Noi suntem sectari\" (Fr. Bourgueil).
\"Noi trebuie sa sapam credinta in supra-natural\" (fr. Beauguir).
\"Trebuie ca religia sa fie distrusa sistema-tic in popor\" (Fr. Most).
\"Noi trebuie sa eliminam din societate in-fluenta religioasa sub orice forma se prezinta ea\". (Journal Offiçiel de la francmaconnerie Française, 1885 pag. 707).
\"Nici un punct de echivoc! Sa nu mai spu-nem: «Noi nu vrem sa distrugem religia». Sa spunem din contra: «Noi voim sa distrugem religia\". (Fr. Aulard; Analles de la Jeunesse laique, August 1904).
\"Noi nu putem si nu voim sa avem nici un respect pentru practicile religioase\". (Bulletin du. Grand Orient de France, 1895, pag. 308).
\"Rolul francmasoneriei este de a distruge religia\". (Congresul masonic din 1899).
\"Clericalismul; iata inamicul\" - urla evreul francmason Gambeta.
\"Clericalismul, acesta este dusmanul lumii moderne, pe care noi trebuie sa-l doborâm, si sa-l distrugem\". (Fr. Salva).
Iar alt francmason, Colfavru, spunea in 1887: \"Inamicul umanitatii este clericalismul; inamicul este preotul; inamicul este acel care indrazne-ste sa se pretinda ca este intermediarul intre Necunoscut si oameni. Religia este un orga-nism despotic destinat sa apere constiinta uma-na... trebuie, deci, ca lumea sa fie debarasata de preoti\".
In timpul revolutiei franceze, s-a dat drept cuvânt de ordine acea instructiune de o feroci-tate intr-adevar canibalica elaborata in lojile masonice si care i-au costat viata pe episcopii si preotii care au avut imprudenta sa intre in templul Satanei, conspirând astfel contra lor insile. Atunci a rasunat lozinca francmasonului Adam Weishaupt, seful ordinului francmasonic al \"Iluminatilor\", care a condamnat la moarte in-tr-o conferinta secreta la Franckfurt pe Main, pe regele Ludovic al XVI-lea: \"Avec les boyaux des derniers des pretres; étranglons le dernier des Rois\"! (Cu intestinele ultimului preot sa strangulam pe ultimul dintre regi).
Autorul \"Cursului de Masonerie practica\" (un mason de grad foarte inalt) scrie (Tom. I. pag. 5, si b): \"Scopul real al masoneriei este dublu: ea isi propune sa rastoarne pretutindeni de o manie-ra definitiva si fara posibilitate de revenire regimul monarhic, care este negatia odioasa a Libertatii, Egalitatii si Fraternitatii. Ea isi propune sa zdrobeasca si sa nimiceasca pretutin-deni crestinismul, singurul sprijin adevarat si singura ratiune de a fi a regalitatii...\"
Francmasoneria spune: \"Scopul scuza mijloacele\".
\"Descrestinarea Lumii prin toate mijloacele, mai ales strangulând crestinismul, câte putin, prin noi legi contra clerului, acesta este scopul nostru; in felul acesta se ajunge la lichidarea Bisericilor. Gratie instruc-tiei laice fara Dumnezeu, se va avea o genera-tie atee. Vom face atunci o armata si o vom lansa asupra intregii omeniri crestine, armata care va fi ajutata de catre toti fratii si amicii tarilor in care va navali armata\". (Conventul secret din 1879).
\"Trebuie nu numai sa descrestinam Omenirea ci s-o si ateizam\" (Fr. Beauguier).
\"Razboi de moarte Crestinismului.\" (Fr. Vi-viani)
\"Trebuie sa extirpam lepra devoranta a cres-tinismului.\" (Gametta).\"
Se pot inmulti aceste perle de ura din con-ventele si atelierele lojilor francmasonice, din care reiese ca francmasoneria, departe de a practica adevarul, isi impune ca dogma minciuna. Francmasonii sunt atei. Nutresc si duc o lupta inversunata contra bisericii, religiei si cle-rului crestin. Suntem siguri ca francmasonii nostri - cei mari - vor cauta sa le spuna francmasonilor mai mici, dar naivi, ca toate astea se intâmpla auirea, in lojile straine, sau la \"cei de la Marele Orient\", dar \"la noi\", la Loja nationala, aici e cu totul altceva...
Raspundem acestor mistificatori ordinare precizând ca \"Marele Orient Francez\" a adresat catre toate Lojile din Franta si strainatate (Francmasoneria se stie ca e universala, inter-nationala si solidara, iar \"Marele Orient al Ro-mâniei\" si \"Marea Loja\" zisa \"Nationala\" sunt re-cunoscute de \"Marele Orient Francez\"), o ins-tructie secreta in care scrie:
\"...Scopul nostru final este acela al lui Voltaire si a revolutiei franceze: «Nimicirea pentru totdeauna a ideii crestine.»\"
Si ce scria Voltaire? \"Religia crestina este o religie infama, o hidra mârsava, un monstru care trebuie ca o suta de mâini invizibile sa-i striveasca... Sa zdrobim, zdrobiti infamul!\" Ori infamul e, in conceptia francmasona, Dumnezeu.
\"Templul masonic, trebuie sa inlocuiasca Bi-serica\" (Fr. Charbonier la Congresul Masonic din 1885)
\"Sa speram ca intr-o zi bisericile vor fi trans-formate in sali de concert, de teatru sau adu-nari, in magazine de grâne si in grajduri de cai\" a ingânat francmasonul Most (pag. 24 in \"La Peste religieuse\").
Lucrarea masonului Most: \"La Peste religieuse\", e tradusa in româneste de un oarecare Neagu (Neghel) si publicata in biblioteca re-vistei \"Idei\", a socialistului Petre Musoiu. Citez o parte din finalul lucrarii \"Ciuma reli-gioasa\" a francmasonului Most. in traducere de Neagu: \"Va veni vremea când crucile si icoanele vor fi aruncate in foc, potirele si vasele sfinte schimbate in unelte folositoare, bisericile pre-facute in sali de concert, de teatru sau adu-nari si, când n-ar putea sluji unui asemenea scop, in hambare de grâne si in grajduri de cai. Sa na-dajduim ca va veni o zi când multimea luminata de asta data, se va minuna cum de nu s-a savârsit inca de mult o asemenea prefacere. Se va face atunci Tabula Rasa din tovarasii popimii... Statul, ca si Biserica, vor fi sterse de pe fata pamântului\".
Observând fenomenele sociale si revolutio-nare care au avut loc in Spania cu incendieri de biserici, preoti jupuiti de vii si pusi in pa-noplii, in macelariile din Madrid, vedem o iden-titate perfecta intre ideologia masonica si pragmatica comunista.
Telegramele de presa din vremea razboiului civil spaniol ne relateaza cazuri de incendieri care ilustreaza textele masonice de mai sus: \"In Alcada de Henares, aproape de Madrid, comunistii au incendiat biserica si au facut in piata un foc in care au aruncat statuile, icoa-nele si sfintele odoare. Apoi au incercat sa incendieze mânastirea Madeleines si biserica Sf. Jacques.\"
\"La Torrevieja (aproape de Alicante), doua biserici au fost incendiate, apoi teatrul muni-cipal, doua hoteluri si patru case particulare. La Centa, au fost incendiate biserica Rema-dias.\" (Tel. Rador, ziarul \"Universul\" Nr. 70, 18 Martie 1936).
Mai citim intr-unul din numerele ziarului \"Bezbojnik\" ca, tribunalul U.R.S.S.. a condam-nat la moarte pe preotii Prjuchin si Shuraw Iljoff, pentru crima grava de a fi slujit biserica si a fi propovaduit moralitatea si smerenia. Ei au vorbit in favoarea celui mai mare inamic al comunismului, care se numeste Dumnezeu si au trebuit sa-si rascumpere curajul cu viata. De altfel, insusi Lenin a spus: \"Conceptia oricarui Dumnezeu este o mare infamie\".
Iata ce spune \"Bezbojnik\" (Ateul): \"Vom da foc tuturor bisericilor din lume\"; si trista soar-ta a Catedralei \"Sfânta Camera\" din Oviedo au mai avut-o si alte locasuri sfinte din Spania. (\"Tara Noastra\", 20 Martie 1936).
Actiunea de distrugere de biserici din Spa-nia a fost condusa de crestinii Marani (evrei botezati inca de pe timpul lui Ferdinand Cato-licul care, desi crestinati, au tinut permanent legatura cu Sinagoga si au pastrat religia lui Moise in inima).
In lumina acestor evenimente ne putem imagina perspectiva eventualelor prefaceri so-ciale pe care ni le preparau masonii si anti-fas-cistii din România. Declaratiile martorilor pentru comunistul Constantinescu-Iasi, a fos-tului senator Leanca, si altii, au tradat o mentalitate sectara, fata de Stat si Biserica, periclitând viata noastra religioasa de stat si na-tionala.
Gasim ca nu-i lipsit de interes a mai reda inca câteva texte provenite din lagarul inami-cilor biscricii crestine, necesare pentru explicatia atitudinii unor politicieni, fosti guver-nanti, fata de biserica noastra ortodoxa, in Parlament.
Francmasonul M. Guyat, intr-o conferinta tinuta in conventul masonic de la Paris, la finalul cuvântarii se intreaba: \"Mult va trebui oare, sa intretinem bisericile care propovaduiesc nebunia si sa platim pe popi, a caror treaba nu-i ecât sa stârneasca si sa exploateze sminteala?\"
Comparam, abtinându-ne de la alt comentariu, raspunsui dat de fostul Ministru Argetoianu, unul din marii pontifi ai masoneriei românesti, intr-o sedinta a Camerei, unei delegatii de preoti parlamentari, pentru achitarea salariului clerului ortodox: \"Mai lasati-ma in pace, nu am bani si mai ales pentru preoti, care nu au alt merit decât sa cultive superstitia in popor\".
Sa intimpinam fata Lui intru marturisire (Ps. 94:2). Sa stingem vilvataia pacatelor, nu cu apa multa, ci cu putine lacrimi. Multul foc al pacatului e stins si cu o picatura de lacrimi. Ca lacrimile sting vilvataia pacatelor si spala mirosul greu al pacatului, o marturiseste fericitul David, spunind si aratind cit de mare e puterea lacrimilor:
Spala-voi in fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, asternutul meu voi uda! (Ps. 6:6). Daca ar fi vrut sa arate numai belsugul de lacrimi, ar fi fost de ajuns sa spuna atit: Cu lacrimile mele asternutul meu voi uda! Dar atunci, pentru ce a spus inainte: spala-voi? Ca sa arate ca lacrimile sint baie si mijloc de curatire de pacate.
Pacatele sint pricina tuturor relelor. Din pricina pacatelor supararile; din pricina pacatelor tulburarile; din pricina pacatelor razboaiele; din pricina pacatelor bolile si toate suferintele greu de vindecat ce vin peste noi.
Dupa cum doctorii iscusiti nu cerceteaza numai cele ce arata bolile pe dinafara, ci cauta sa afle si pricina bolilor, tot asa si Mintuitorul, vrind sa arate ca pacatul este pricina tuturor relelor ce vin peste oameni, a spus celui slabanogit cu trupul: Iata. te-ai facut sanatos, de acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau! (Ioan 5:14) pentru ca Doctorul sufletelor a vazut ca sufletul ii e slabanogit, iar din pricina lui si trupul.
Asadar, pacatul fusese pricina bolii de care zacuse slabanogul. Pacatul e pricina pagubei, pacatul e pricina supararii, pacatul e pricina oricarei suferinte. Eu insa ma minunez de aceea ca Dumnezeu, Care la inceput a hotarit omului suferinta pentru pacatul savirsit, pune capat hotaririi acesteia printr-o alta hotarire, si alunga osinda chiar prin osinda. Sa-ti lamuresc cum! Dumnezeu a dat omului suferinta din pricina pacatului; dar, prin suferinta, pune capat pacatului.
Fii cu mare luare-aminte! Cind Dumnezeu a amenintat pe femeie si a osindit-o pentru calcarea de porunca, i-a spus: in dureri vei naste fii! (Facere 3:16). A aratat ca suferinta este rodul pacatului. Dar cit e de darnic Dumnezeu! Ceea ce daduse ca pedeapsa, aceea Dumnezeu a prefacut in mijloc de mintuire! Pacatul a dat nastere suferintei, dar suferinta sterge pacatul; si, dupa cum cariul se naste din lemn si macina lemnul, tot asa si suferinta se naste din pacat, dar nimiceste pacatul, cind e insotita de pocainta.
De aceea spunea Pavel: intristarea cea dupa Dumnezeu lucreaza pocainta spre mintuire, de care nu-ti pare rau (II Corinteni 7:10). Buna este intristarea pentru cei ce se pocaiesc sincer! Cei ce pacatuiesc trebuie sa plinga pentru pacatul lor, caci fericiti cei ce pling, ca aceia se vor mingiia! (Matei 5:4). Plinge-ti dar pacatul, ca sa nu jelesti osinda!
[...] Stiindu-le dar pe toate acestea, gindindu-ne la ziua cea infricosatoare a Judecatii, la focul iadului si la muncile cele infricosatoare de acolo, sa ne intoarcem de pe calea noastra cea ratacita. Va veni vremea cind teatrul lumii acesteia se va risipi.
Atunci nu mai putem lupta; dupa trecerea acestei vieti, nu mai putem negutatori; dupa ce s-a inchis stadionul, nu mai putem fi incununati. Timpul de acum e timp de pocainta; acela, de judecata! Timpul de acum e timpul luptelor; acela, al cununilor! Timpul de acum e timp de osteneala; acela, de odihna! Timpul de acum e timp de munca; acela, de rasplata!
Desteptati-va, va rog, desteptati-va, si sa ascultam cu rivna cele spuse!
Am trait cu trupul, sa traim si cu duhul!
Am trait in placeri, sa traim si in fapte bune!
Am trait in trindavie, sa traim si in pocainta!
Pentru ce te trufesti, tina si cenusa? (Sirarh 10:9).
Pentru ce te mindresti, omule?
Pentru ce te falesti?
Ce nadajduiesti de la slava lumii si de la bogatie?
Sa ne ducem la morminte, va rog, si sa vedem tainele de acolo.
Sa vedem pe om imputit, oasele roase, trupurile putrezite.
Daca esti intelept, priveste!
Daca esti priceput, spune-mi: Cine e imparatul, cine e ostasul?
Cine e stapinul, cine e robul?
Cine e inteleptul, cine e neinteleptul?
Unde-i frumusetea tineretii?
Unde-i fata cea frumoasa?
Unde-s ochii cei stralucitori?
Unde-i nasul cel bine intocmit?
Unde-s buzele cele arzatoare?
Unde-i frumusetea obrajilor?
Unde-i fruntea cea luminoasa?
Nu-s toate praf?
Nu-s toate cenusa?
Nu-s toate pulbere?
Nu-s toate putreziciune?
Gindindu-ne la acestea, fratilor, si aducindu-ne aminte de ziua noastra cea din urma, sa ne intoarcem, cit mai avem timp, de pe calea noastra cea ratacita. Am fost cumparati cu Singe scump (I Petru 1:18-19).
Pentru aceasta Dumnezeu pe pamint S-a aratat (Baruh 3:38). Pentru tine, omule, Dumnezeu pe pamint S-a aratat si nu avea unde sa-Si plece capul (Luca 9:58). Vai, ce minune! Judecatorul vine sa fie judecat pentru cei vinovati!
Viata gusta moarte!
Ziditorul este palmuit de faptura Lui! Cel ce nu poate fi privit de Serafimi este scuipat de rob, gusta otet si fiere, este impuns cu sulita, este pus in mormint! Si tu, spune-mi, te trindavesti, dormi, dai din umeri cu dispret, omule?
Nu stii ca, de ti-ai varsa singele tau pentru El, nici asa n-ai facut ce erai dator sa faci, caci altul e singele Stapinului si altul singele robului?!
Pocaieste-te si intoarce-te inainte de iesirea sufletului, ca nu cumva sa vina moartea si tot leacul pocaintei sa fie fara de folos! Ca aici, pe pamint, are putere pocainta, si numai aici. in iad n-are nici o putere.
Sa cautam pe Domnul cit avem timp! Sa facem binele, ca sa scapam de iadul cel fara de sfirsit ce va sa fie si sa ne invrednicim de imparatia cerurilor, cu harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si puterea in vecii vecilor!
Amin!
Omilii despre pocainta ale Sfintului Ioan Gura de Aur, Editura Institutului Biblic si de
Misiune Ortodoxa a B. O. R., Bucuresti, 1998
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
FRAGMENT DIN SFANTUL IOAN GURA DE AUR
OMILII DESPRE POCAINTA
“Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni…
Care este fericirea cea noua si ce inteles are?
“Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea.
Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri, ca asa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12).
Prin aceste cuvinte, Mantuitorul fericeste pe cei care vor avea de suferit defaimari, prigoane si chiar moarte, din pricina credintei in El si a raspandirii Evangheliei crestine in lume.
Pentru credinta in Dumnezeu si pentru nadejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament.
De pilda, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab si Izabela, fiindca i-a mustrat ca se inchinau la idolul Baal (III Regi 18);
Proorocul Isaia a fost taiat cu fierastraul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din tara, pentru ca a mustrat pe cei nedrepti. Aceleasi suferinte au indurat multi altii pentru credinta lor cea dreapta (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).
De aceea, Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat pe Ucenicii Sai: “Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si trupul si sufletul sa le piarda in gheena.
Au nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru.
La voi insa si perii capului, toti, sunt numarati. Asadar nu va temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decat pasarile” (Matei 10, 28-31).
Urmatori Mantuitorului, apostolii si martirii au dobandit cununa muceniciei, jertfindu-si viata pentru raspandirea credintei crestine.
Calendarul crestin cinsteste amintirea a mii si mii de martiri care si-au dat viata de buna voie si chiar cu bucurie pentru Hristos.
De aceea si ziua mortii lor a fost totdeauna pomenita de Biserica, nu ca zi de durere si de infrangere, ci, dimpotriva, ca zi de bucurie si de biruinta.
Pentru aceasta, crestinii sunt indemnati sa se bucure de orice incercare a credintei, ca Sfantul Apostol Petru, care spune: “… intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare.
De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste voi” (I Petru 4, 13-14).
Dupa ce am staruit asupra fiecareia dintre cele noua Fericiri si am lamurit intelesul lor, sa vedem si legatura dintre ele:
Intre virtutile celor noua Fericiri este o stransa legatura.
Sfintii Parinti socotesc cele noua Fericiri ca pe o scara a desavarsirii. Iata in cateva cuvinte cum se leaga una de alta:
Prima hotarare de a intra pe drumul mantuirii o ia credinciosul numai dupa ce cunoaste saracia duhovniceasca, prin smerenie.
Aceasta cunoastere produce o dispozitie de tristete, care, din pricina slabiciunii si a pacatelor, da nastere caintei, plansului.
Cel ce-si plange greselile isi poate pastra lesne blandetea, pentru ca supararea vine numai de la parerea ca esti mai bun decat altii.
Mai departe, credinciosii plini de cainta si blanzi nazuiesc sa introduca binele si in afara, si astfel ei devin flamanzi si insetosati de dreptate.
Ei cer binele mai intai de la ei insisi, devenind milostivi.
Cei milostivi inlatura din inima lor iubirea de sine, “pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii” (I Ioan 2, 16), realizand curatia inimii, adica scoaterea raului din inima.
Cel cu inima curata este un purtator al pacii, pretutindeni.
Impotriva unor astfel de ravnitori pentru o viata imbunatatita se ridica pizma si rautatea multora.
Ne mai impacandu-se cu felul de viata al celor cu care traiau altadata laolalta, cei doritori de o viata mai buna se despart de ei, din care pricina acestia ii prigonesc. Cand ravna pentru Dumnezeu sporeste si buna inraurire se intinde, creste impotriva lor si ura celor rai, care ii supun prigoanelor aratate de Mantuitorul in ultima fericire.
MINCIUNI !
UNDE SUNT POZELE SA NE CONVINGEM CA E ADEVARATA ?
ASTIA DE LA ZIAR POT SA SCRIE CE VOR ,FARA SA DOVEDEASCA ?
VREM SA VEDEM POZELE DACA EXISTA , DACA NU E DOAR O INSCENARE DIN PARTEA FETITEI SA SE RAZBUNE PE PARINTI ( S-AU MAI VAZUT CAZURI DINTR-ASTEA)
lasa tu ziarul si gandeste-te ca politia a avut totusi un motiv sa-i aresteze pe parinti, si nu cred ca au facut asta doar in baza acuzatiilor verbale ci au avut ceva mai mult. Cat despre poze, astea nu sunt pentru public, indiferent daca cred sau nu ca acuzatiile sun fondate sau nu. mai gandeste-te la un aspect ca sunt o gramada de pedofili care citesc si ei stiri ca orice alt om, nu crezi ca i-ar scapara ochii la asemenea poze?
@VHR
Sunt destule poze pe internet cu fete de 14 ani , cine vrea sa vada se duce acolo. Problema cred ca e astia de la ziar le-au vazut sau nu, ori au scris asa din burta la comanda politiei, fara sa verifice daca e adevarat sau nu. E daca e adevarat si politia are o poza sau 1000 nu are importanta, ca e ilegal si parintii sunt niste tampiti daca au pastrat poze incriminante pe calculatorul lor .
Prostia se plateste . Cat de prost poti fi sa stockezi aceste poze pe propriul hard drive ?!
@VHR
Sunt destule poze pe internet cu fete de 14 ani , cine vrea sa vada se duce acolo. Problema cred ca e astia de la ziar le-au vazut sau nu, ori au scris asa din burta la comanda politiei, fara sa verifice daca e adevarat sau nu. E daca e adevarat si politia are o poza sau 1000 nu are importanta, ca e ilegal si parintii sunt niste tampiti daca au pastrat poze incriminante pe calculatorul lor .
Prostia se plateste . Cat de prost poti fi sa stockezi aceste poze pe propriul hard drive ?!
jegosule esti si tu un pedofin vrei sa vezi poze,parca vad ca asa faci si tu cu fica ta nenorocit de om,vrei poze sa te masturbezii
mai 'oana' avem poze cu fiica-ta regulata de negri, in timp ce tu te prostituai in Italia :) ha
Pentru astfel de descreierati trebuie reactivata pedeapsa cu moartea!
Moarte pedofililor si violatorilor!
Nu merita sa fie intretinuti din banii publici la puscarie! Sa plateasca si glontul cu care vor fi impuscati sau franghia cu care vor fi spanzurati!
Moarte pedofililor si violatorilor!
\"s-au lăudat în arestul Poliției Caraș că au făcut swing cu judecători și procurori\"
unde sunt jegurilefatarnice , aia prezenti imediat cum e vb de ceva din moldova, bucuresti,oltenia, dobrogea,muntenia?...tac chtiic
neo
banatan
buKURestinilor(ce nickname:))
augustin man
cicero
sf
cezar n
oranjada portocalie
catalina
orca
bulakov
si mai ales
ERBCIDU /CHICHIO
si desigur sutele lor de nickuri cu care injura si ataca pe ''regateni''dar mai ales pe olteni si moldoveni:))
Terminati cu blamarile astea de 2 lei , peste tot sunt jeguri de astea, doar ca pe astia i-au prins. Sper ca si cei implicati, judecatori si ce-or fi sa fie pedepsiti pentru pedofilie si sa li se ia pentru totdeauna dreptul de practica a meseriei de avocat sau ce-or fi.
Ai foarte mare dreptate de exemplu ieri am prins un pedofil care incerca sa intre in scara cu un copil de 12 ani lam fugarit pana in parcul central al brasovului si lam pierdut ( dacal prindeam era vai de mama lui)o ora mai tarziu am fost cu parintii acelui copil la politie sa facem reclamatie (copilul fiind speriat de moarte si acum de cate ori isi aminteste chipul acelui barbat il trece un fior este atat de speriat incat NU MAI VREA SA MAI IASA DIN CASA EU LAM MAI VAZUT PE TIP PRIN INPREJURIMI DAR CAND TE UITI LA EL ZICI CA E NUSTIU CE INTELECTUAL RASAT) politistii neau spus ce ne vor suna in 5 ore si nu a fost asa.plus ca au mai spus ca fac cercetari dar fara un portret robot nau cum sal prinda ori nu nea pus sa facem portret robot