O zi din moartea lui Aleksandr Soljeniţân

Era 3 august 2008, la Beijing steagul olimpic bătea în aerul umed şi înecăcios, iar în Caucaz tancurile ruseşti călcau suveranitatea georgiană. În acea zi, solitar în căsuţa sa din Troiţe-Likovo izolată la periferia Moscovei într-o pădure, Soljeniţân n-a făcut nimic special.

Avea 89 de ani şi trupul încetase să-l mai asculte de mult. Pe 3 august, scriitorul a stat gânditor în scaunul său cu rotile, iar la 23:45 s-a decis să moară. Ivan Denisovici visa închis între filele unei cărţi aşezate pe raftul bibliotecii, aşteptând încă pachetul de acasă ca pe o speranţă mereu amânată.

Cortina de Fier căzuse de aproape două decenii, iar “Gulag” devenise demult argumentul-avertisment al libertăţii în faţa lumii care promitea destinul perfect al “omului nou”. În parte, şi pentru că inima lui Aleksandr Soljeniţân avusese curajul să deseneze pentru o lume întreagă linia care separă binele de rău.

SPOVEDANIA LUI SOLJENIŢÂN

Opt ani ca un miracol: la capătul lumii, rugăciunea se spune în şoaptă

Aleksandr Soljeniţân şi-a dorit toată viaţa să scrie. Destinul său a parcurs fără greşeală drumul construit de şinele ideologice ale comunismului sovietic. Până într-o zi când soarta lui Soljeniţân a deraiat brusc, iar scriitorul obligat să fie matematician şi-a pus imensul talent literar în slujba prezentului. Precum Dostoievski înaintea lui, Soljeniţân a surprins ceva din neliniştea şi căutările omului reconvertit, dispus să exorcizeze demonii tuturor prin sacrificiul propriu.

Nu e o exagerare: Soljeniţân a fost în acelaşi timp un copil sovietic, un adult universal, o ambiţie (aceea de a fi scriitor) şi o idee profetică atunci când nimeni nu îndrăznea să creadă că URSS-ul ar fi altceva decât cel mai frumos vis al omenirii. Eroismul şi megalomania s-au întâlnit în trupul lui Aleksandr Soljeniţân şi doar ele pot spune povestea completă a unui suflet chinuit şi liber.

Pupilul perfect al leninismului

Taisia Soljeniţâna era deja singură, de şase luni, atunci când l-a născut pe Aleksandr, în decembrie 1918. Bărbatul căruia marele scriitor rus n-a mai apucat să-i spună “tată” murise în vara acelui an, într-un accident stupid la vânătoare. Vremurile se anunţau oricum tulburi: părintele lui Soljeniţân era ofiţer în armata ţarului în cel mai prost moment al istoriei – Lenin era pe val, iar spectrul războiului civil bântuia la orizont.

Aleksandr a fost crescut doar de mama sa, o femeie educată în spiritul valorilor pe care bolşevismul încerca să le distrugă, o femeie care şi-a dedicat întreaga viaţă unicului ei fiu, într-o lume care o izolase şi o condamnase la sărăcie. Soljeniţân n-a fost niciodată confortabil cu subiectul copilăriei şi adolescenţei sale. E de înţeles: tânărul Aleksandr era pupilul perfect al ingineriei sociale leniniste. Pionier de frunte, membru al Comsomolului, îndrăgostit de Maxim Gorky, Soljeniţân trebuia să aibă destinul oricărui “homo sovieticus” dedicat visului milenar al comunismului.

Deşi dorea să devină scriitor, Aleksandr nu şi-a permis decât matematica în Rostov, acolo unde locuia alături de mama sa. Moscova era prea departe. “Nu doream să-mi dedic viaţa matematicii, deşi aveam suficiente aptitudini în domeniu. Totuşi, experienţa a jucat un rol important în viaţa mea, salvându-mă de la moarte în două ocazii. N-aş fi rezistat dacă aş fi avut o educaţie literară, pentru că aş fi fost supus la munca fizică”, rememora mai târziu Soljeniţân.

Formula interzisă: “mustăciosul”

Povestea e incompletă însă: condamnarea lui Soljeniţân merge mâna în mână cu salvarea sa. Trimis în prima linie a frontului în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, Soljeniţân este arestat în februarie 1945 şi acuzat de propagandă antisovietică. Vina? În câteva scrisori trimise unui prieten pe parcursul anului 1944, Soljeniţân se referise la Stalin cu formulele “mustăciosul” şi “tătucul”. Sentinţa a venit rapid, sub forma a opt ani într-un lagăr de concentrare.

Odiseea carcerală a scriitorului rus începea. Odată cu ea, începea şi reconvertirea lui Soljeniţân, adultul care reînvăţa la treizeci de ani să-şi facă cruce şi să se roage. La finalul celor opt ani, Soljeniţân mai primea o lovitură: era exilat pe viaţă în Kazahstan, la Kok-Terek. Lucrând ca profesor de matematică pentru a se întreţine, Soljeniţân a început să scrie cu regularitate, în particular, având în faţă destinul previzibil al oricărui scriitor fără cititori. 1956 a venit însă cu demolarea memoriei lui Stalin şi cu reabilitarea lui Soljeniţân.

Cum poate fi spus adevărul

Scriitorul se năştea cu adevărat pentru a doua oară: abia scăpase de un cancer la stomac (deşi doctorii nu-i dăduseră nicio speranţă) şi i se permitea să publice. Luptele intestine de la vârful partidului comunist îi ofereau şansa să spună povestea teribilă a Gulagului. Aşa se năştea Ivan Denisovici. Era doar un miraj: la mijlocul anilor ’60, Hruşciov era înlăturat de la putere, iar cenzura îl îmbrăţişa din nou, cu ambele braţe, pe Aleksandr Soljeniţân.

Vocea rusului devenise prea puternică însă. Occidentul întreţinea un trafic intens cu manuscrisele scriitorului, omul transformat în mărturia cotidiană a Rusiei sovietice. Aleksandr devenise cronicarul celor care voiau să ştie adevărul. Cu alte cuvinte, era la începutul anilor ’70, mai ales după primirea Premiului Nobel pentru Literatură, cel mai periculos om pentru comunismul sovietic. În 1974, Soljeniţân era expulzat din ţară, i se retrăgea cetăţenia şi era acuzat de trădare. Avea să revină în Rusia două decenii mai târziu.

„Viaţa lui Aleksandr Soljeniţân a fost un dezastru: dictatură, război, lagăr, deportare, mizerie, cancer. Apoi s-a transformat într-un miracol. Printr-un miracol i s-a resorbit, fără tratament, cancerul. Printr-un miracol a reuşit să strângă date complete despre sistemul concentraţionar sovietic şi să scrie Arhipelagul Gulag. Printr-un miracol, un om total lipsit de putere a putut deveni problema insolubilă a unui sistem politic care nu doar că posedă toată puterea, dar era şi total lipsit de scrupule. Numai printr-un miracol cineva căruia regimul îi interzisese totul a putut deveni vocea tuturor celor care nu puteau avea vreuna. Numai printr-un miracol un singur om a putut sta nevătămat şi triumfător împotriva celui mai criminal sistem al secolului trecut”, Horia Roman Patapievici, 7 august 2008

LA INFINIT

Martorul dintr-un veac al sârmei ghimpate

Aleksandr Soljeniţân a scris cu ochii larg deschişi. Atât de deschişi încât destinul său unic a încetat la un moment dat să-i mai aparţină. La un an de la dispariţia sa fizică, Soljeniţân trăieşte încă prin cuvintele pe care le-a scrijelit, cu furie şi frică, pe hârtie. O va face şi peste o sută de ani.

“O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, “Primul cerc”, în fine “Arhipelagul Gulag”, excepţionala sinteză-horror a universului carceral sovietic, sunt lecturile obligatorii ale celor care vor să înţeleagă vocabularul universal al terorii. “La sfârşitul vieţii mele, pot spera că materialul istoric pe care l-am colectat va intra în conştiinţele şi memoria compatrioţilor mei”, spunea, premonitoriu, Soljeniţân. Nu s-a înşelat decât într-o privinţă: lecţia scriitorului rus a depăşit de mult graniţele naţionale, intrând în sfera aceea unde binele şi răul nu mai sunt simple concepte, ci realităţile unui cotidian care nu trebuie să se mai repete vreodată.

„Monica Lovinescu scria odată că, dacă ar veni un nou potop şi ar trebui alese trei cărţi care să exprime catastrofa totalitară, acestea ar fi „Arhipelagul Gulag “, de Soljeniţân, „1984 “, de Orwell, şi „Zero şi infinitul “, de Koestler. Într-adevăr, Soljeniţân a fost martorul suprem dintr-un veac al sârmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei şi cruzimii duse la paroxism. A fost cel care a explicat că totalitarismul ar fi fost imposibil fără monstruosul ingredient ideologic”, Vladimir Tismăneanu, 5 august 2008