Omul şi zborul: bărbatul care se bate cu viteza sunetului

NATURAL

Fără trucuri, un om poate să zboare 8,95 metri

Desprins pentru o secundă sau nici atât de braţele care îl aruncă pentru a-l aştepta apoi, încearcă o frică teribilă, care nu îi dă şansa să se bucure de primul său zbor. Dar visul revine şi, cel mai adesea, caută forme de exprimare, de adaptare la real.

În atletism, de exemplu, zborul este un simbol. Gândiţi-vă la sporturile atletice care implică un salt: săritura cu prăjina, săritura în înălţime, în lungime. Pentru unii, visul se opreşte aici, în limitele celor 8,95 metri, cea mai bună performanţă a unui săritor în lungime. Mike Powell, căci despre el este vorba, îl învingea în 1991 pe Carl Lewis, după un concurs legendar, cu multe sărituri de peste 8 metri şi 90 de centimetri. După încercarea de record mondial a lui Powell, un comentator de limbă engleză spunea: "Credeam că va zbura până dincolo de groapa cu nisip".

Zborul frânt al unui vultur

Dar sunt oameni care, deşi fără motor instalat în spate, pot să zboare mai mult. Bineînţeles, tot sportivi. În lumea săriturilor cu schiurile, a devenit deja un clişeu să îi numeşti pe sportivi "icari moderni". Mulţi au porecle care implică zborul (finlandezul zburător, mustaţa zburătoare etc). Cel mai sugestiv superlativ este cel al unui săritor japonez, Noriaki Kasai, numit şi "kamikaze". În lupta cu propriile limite, omul a ţintit zborul. Îndrăzneala lui şi a altora a fost deseori pedepsită, accidentele fiind un detaliu asumat de aceşti sportivi. Toţi au rămas însă cu secundele de zbor peste zeci de metri de zăpadă, chiar dacă pe unii îi aşteptau medalii (Simon Ammann are patru titluri olimpice), iar pe alţii, ultimul loc.

În 1988, la Jocurile Olimpice de Iarnă de la Calgary, un săritor britanic ocupa ultimul loc la ambele probe individuale. Eddie Edwards, poreclit "The Eagle" (Vulturul), nu a devenit celebru pentru metrii pe care schiurile sale aruncau urme, ci pentru cei pe care îi străbătea târâş. Unii i-au spus că este căzător înnăscut, alţii i-au spus omul care cade. Totuşi, la acea vreme, 100.000 de oameni strigau "Eddie, Eddie!" la ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice de Iarnă. Edwards, cu ai săi ochelari rotunzi şi uriaşi, a fost primul săritor britanic care s-a calificat la Jocuri.

A sărit, nu a căzut şi, fiind primul britanic la o astfel de competiţie, a stabilit un record naţional, chiar dacă săritura sa a semănat cu un zbor frânt. Oamenii i-au iertat metrii în minus pentru că i-au înţeles şi i-au admirat visul.

ŞI ARTIFICIAL

Sus, mai sus

Dar, în timp ce aceşti oameni se mulţumeau cu cele câteva secunde de vis cu ochii deschişi, alţii se gândeau de secole cum să trişeze mai bine. Verbul în sine sună urât, a fraudă deseori nesancţionată. Dar oameni ca Joe Kittinger şi Felix Baumgartner aveau să dea visului lor scopuri pentru care orice truc este permis şi binevenit: depăşirea condiţiei umane şi date pentru ştiinţă.

Aviaţia a adus omului destule, dar nu se poate spune că i-a îndeplinit visul zborului. Pentru că nu era el cel care zbura, ci maşina în care se afla. El nu putea controla zborul, ci, mai degrabă, îi era martor. Doar aviatorii se puteau considera zburători, dar numai dacă voiau să se mintă. Deoarece corpul lor nu plana, ci stătea pe un scaun asemănător unui fotoliu pe care îl găseşti în sufragerie. Situaţia era oarecum asemănătoare cu următoarea: când te simţi cel mai rapid - atunci când goneşti cu maşina cu 200 de kilometri la oră sau când, alergând, îl depăşeşti pe Usain Bolt, omul care aleargă suta de metri în 9,58 secunde?

Aşa că nu a trecut mult timp de la apariţia avionului şi omului i-a venit ideea că ar putea sări din el. Primul scop a fost, probabil, de a salva oamenii de la bord, apoi acela de a paraşuta soldaţi în teritoriul vizat de atac. Dar s-au găsit destui să o facă de plăcere. Deşi corpul cădea, omul simţea cu adevărat că zboară. Dar deasupra sa era o ciupercă ciudată, fără de care visul nu i-ar fi permis.

1783 - AN NEBUN

Cu balonul spre un vis

Dar avionul nu era nici pe planşe când francezii Jean-François Pilâtre de Rozier şi François Laurent d'Arlandes urcau în balonul cu aer cald produs de fraţii Montgolfier (Joseph-Michel şi Jacques-Étienne). Era 21 noiembrie 1783, când parizienii îi vedeau pe cei doi temerari pierzându-se în ceruri, pentru a-şi împlini visul. Iniţial, regele Ludovic al XVI-lea poruncise ca doi răufăcători să fie "piloţii de test", dar Rozier (care a participat şi la producerea balonului) şi d'Arlandes (care deţinea titlul de marchiz) şi-au exprimat dorinţa de a-şi risca propriile vieţi de dragul de a fi socotiţi primii oameni care au călătorit într-un balon.

În acel an, Franţa trebuie să fi fost bântuită de boala zborului. După călătoria cu balonul, în luna decembrie, avea loc un alt eveniment gustat de nobilii francezi. Louis Sebastien Lenormand, un inventator trăsnit, sărea de pe clădirea observatorului din Montpellier. O ilustraţie realizată la sfârşit de secol XIX (dreapta) rememorează momentul în care un om uluia sute de curioşi cu saltul său, ajutat de un obiect asemănător unei umbrele de mari dimensiuni.

După doi ani de la trăsnaia lui Lenormand, Jean-Pierre Blanchard (omul care a dus tehnica baloanelor la un nou nivel) îşi dădea seama că o paraşută ar fi soluţia perfectă pentru cei care vor să se salveze dintr-un balon cu aer cald. Din fericire pentru el, pe atunci nu erau organizaţii pentru drepturile animalelor. Asta deoarece prima săritură cu paraşuta dintr-un balon a fost cea a unui câine. Nu se ştiu prea multe despre soarta patrupedului, dar cert este că Blanchard avea să testeze echipamentul abia opt ani mai târziu, în 1793, când balonul său s-a fisurat.

Nu a murit atunci, ci în 1809, când a suferit un atac de cord. Se afla în balonul său, peste Haga. Fără om să îl conducă, balonul s-a prăbuşit, iar Blanchard murea câteva zile mai târziu, din cauza rănilor. Nevasta lui, rămasă văduvă, a păstrat vie amintirea soţului, urcând la rându-i în balon. Sophie Blanchard a murit tot într-un accident de balon.

988 KM/H. Cine dă mai mult?

Invitaţie în stratosferă, cu balonul cu heliu

Când Joe Kittinger se năştea, trecuseră 16 ani de când Aurel Vlaicu uimea lumea cu al său Vlaicu II, la bordul căruia a ocupat primul loc la un concurs aviatic de la Viena. Aviaţia se dezvolta rapid, era printre preferatele ştiinţei şi una dintre marile ambiţii militare, chiar dacă numeroşi inventatori (inclusiv Aurel Vlaicu) muriseră în încercarea de a grăbi progresul.

După ce a gustat plăcerea vitezei pe apă, Kittinger s-a gândit că aerul este o provocare mai mare. Atât de departe a mers cu visul său, încât, în 1960, la vârsta de 32 de ani, sărea de la 31.300 de metri. Ajungea la această distanţă cu ajutorul unui balon cu heliu, iar săritura a durat patru minute şi 36 de secunde. În costumul său sofisticat, Kittinger a atins o viteză maximă de 988 de kilometri pe oră. A deschis paraşuta la 5.500 de metri deasupra pământului şi a revenit întreg pe sol.

La vremea aceea,a doborât toate recordurile. Unul a rămas însă valabil şi astăzi: Kittinger este omul care a sărit de la cea mai mare distanţă de Pământ. În prezent, americanul îl sfătuieşte pe Felix Baumgartner, omul care încearcă să îl depăşească.

ADEVĂRATUL SUPERMAN

Felix Baumgartner: "În aer mă simt ca acasă"

Aşadar, am avut nevoie de o călătorie prin trei secole pentru a ajunge la austriacul care ar trebui să fie protagonistul articolului acesta. Dar, după cum chiar Felix spune, fără aceşti oameni formidabili care au trăit înaintea sa, aventura vieţii austriacului care s-a împrietenit cu frica ar fi fost mult mai seacă.

În 1969, anul în care Baumgartner s-a născut, omul deja experimenta plăcerea zborului cu ajutorul costumelor speciale. În 2003, nivelul recordurilor ajunsese sus de tot. Baumgartner l-a dus însă chiar mai sus, devenind primul om care traversează Canalul Mânecii fără mijloace de propulsie.

"În aer mă simt ca acasă", spune acum austriacul, aflat în pregătiri pentru doborârea recordului lui Kittinger. El este protagonistul Red Bull Stratos, un proiect care ţinteşte un salt de la aproximativ 36.500 de metri. Asta nu este tot. În timpul saltului, austriacul ar trebui să atingă viteza sunetului, o barieră pe care niciun om nu a reuşit să o bată de unul singur, fără ajutorul unui aparat de zbor. Altfel spus, ar putea zbura cu peste 1.236 kilometri pe oră, adică ar parcurge un întreg kilometru în numai trei secunde.

Deşi a sărit de pe cele mai mari clădiri ale lumii, a călătorit peste Canalul Mânecii şi şi-a petrecut în aer multe zile ale vieţii sale, Baumgartner nu poate ştii ce se va întâmpla în ziua în care se va desprinde de balonul cu heliu care urmează să îl transporte la peste 36 de kilometri de Pământ.

Ideea i-a surâs în 2004, când un alt pasionat al zborului, Ivan Trifonov, i-a împărtăşit marele său vis. Trofinov se credea prea bătrân pentru aceste salt, dar Baumgartner, care la vremea aceea avea 34 de ani, a îmbrăţişat ideea. Aflat deja în colaborare cu echipa de experţi a Red Bull, Baumgartner a început primii paşi spre visul său.

Pentru un record, dar mai ales pentru ştiinţă

"Din zborurile de la mare înălţime efectuate până acum, am învăţat că absolut toate momentele cuprinse între desprinderea de balon şi aterizarea mea pe Pământ pot fi critice", consideră austriacul. Gândul zboară imediat la frică, dar mintea lui Felix procesează altfel, îndulceşte această laşitate a omului. "Am învăţat să pun frica să lucreze de partea mea. A devenit un prieten al meu. Mă opreşte de la a întrece limita în încercările mele". Spune asta pentru că, iniţial, se gândise la un salt de la 49 de kilometri.

"Deja mergem mult în necunoscut. Totuşi, la 120.000 de picioare (n.r. 36,57 kilometri), avem parte de unele estimări". Balonul folosit de Baumgartner va avea un volum uriaş, de peste 800.000 de metri cubi. "Balonul este în continuarea cea mai rapidă şi ieftină soluţie de a ajunge în stratosferă (al doilea strat al atmosferei, care se întinde până la 50 de kilometri deasupra solului). Este şi o soluţie ecologică, iar acest aspect este foarte important. Nimic nu poate fi mai elegant şi mai simplu decât un balon", adaugă Felix Baumgartner.

Cum se va comporta corpul uman?

Kittinger, în anii 60, s-a înălţat la 31 de kilometri cu ajutorul unui balon asemănător. Austriacul are câteva avantaje tehnologice în faţa americanului, dar acestea "nu transformă misiunea în una sigură". Pentru simplul motiv că este o călătorie nemaivăzută în necunoscut. Felix explică: "Unul dintre mistere va fi comportamentul corpului uman la viteze supersonice. Efectele tranziţiei de la subsonic la transsonic şi apoi la supersonic şi invers nu au putut fi identificate până acum. Dar va fi un lucru pe care îl vom învăţa".

Baumgartner consideră că, dincolo de recordul său, mai importantă este realizarea ştiinţifică. "Dorim să stabilim un record, prin depăşirea vitezei sunetului, dar vom oferi şi o imagine a condiţiilor pe care le vor îndura piloţii şi astronauţii viitorului. Este un pas mare pentru ştiinţă".

"În ziua misiunii sunt conştient că nu voi putea primi ajutor din partea nimănui. Singurul om care mă poate ajuta sunt chiar eu".