Părintele Zosim Oancea: „Cine a avut credinţă s-a salvat”

Născut pe  21 iulie 1911, în satul Alma, lângă Mediaş, într-o familie de condiţie modestă, orfan de tată, micul Zosim a crescut cu mama şi cu bunicul. La şcoala din Dumbrăveni, Zosim Oancea şi-a început studiile, iar în 1935 a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Căsătorit şi tată a trei copii, preot şi predicator la catedrala din Sibiu, profesor de religie, Părintele Oancea s-a dedicat misiunii sale de sacerdot, de dascăl, şi vieţii de familie până la 7 iulie 1948 când, pe neaşteptate, a fost arestat de Securitate în timpul întoarcerii din satul natal Alma.

Tot atunci, a fost arestată şi soţia sa, însărcinată cu ultimul fiu, Dorin. Capul de acuzare: complot împotriva statului şi ajutor economic acordat fiilor acelora – mai ales preoţi – întemniţaţi şi ei din „motive politice”. Un neadevăr colosal, prin care regimul comunist dorea eliminarea din scenă a unui mare om şi preot.

„În închisoare, Dumnezeu nu era departe”

Înteminţat la Aiud, Părintele Oancea a cunoscut infernul închisorilor comuniste: „Nimeni nu-şi poate închipui, cum am trăit. Într-o celulă de două persoane dormeam doisprezece, pe jos, acoperiţi cu o pătură”, a povestit el. Dar Părintele Zosim a trăit lungii ani de încarcerare ca pe un prilej de profundă experienţă spirituală: „În închisoare – povesteşte – Dumnezeu nu era departe, în ceruri, era ca un vecin, vorbeai cu Dumnezeu şi-l întrebai pe Dumnezeu ca pe un vecin. Aşa Îl simţeam de apropiat!”.

După lungi ani de temniţă la Aiud, în iulie 1957, Zosim Oancea a primit domiciliu departe de Sibiu, în satul Bumbăcari din Bărăgan, pentru a fi trimis apoi la muncă silnică în lagărele de muncă din Delta Dunării, de la Noua Culme şi în cele din urmă la Periprava. D

ar tăria spirituală i-a rămas aceeaşi: „La Noua Culme, eram într-o baracă unde erau şi preoţi catolici. Şi eu ţineam lecţia obişnuită. Şi preoţii catolici m-au rugat într-o zi să asculte şi ei programul nostru. Îşi făceau mai devreme rugăciunea lor şi apoi făceam împreună rugăciunea noastră. De aceea vă spun că am trăit un ecumenism şi în închisoare. Cine a avut credinţă s-a salvat”, mărturisea preotul.

Prieten cu Cioran şi Noica

Eliberat la 15 septembrie 1963, Părintelui Oancea i-a fost încredinţată parohia din Sibiel, unde ajunge la 4 ianuarie 1964 şi unde va fi activ până în 1999, creând Muzeul de icoane, dar şi promovându-şi parohia ca localitate agroturistică foarte apreciată.
 
Pe 20 mai 2005 Părintele Oancea s-a stins la Sibiu şi a fost înmormântat în cimitirul din Sibiel, între biserică şi Muzeu, alături de soţia sa Dorina.

Om de cultură, autor al unor cărţi de meditaţie, de scrieri autobiografice, eseuri filosofice, prieten cu Emil Cioran şi Constantin Noica, Părintele Zosim Oancea a fost – după mărturiile unanime ale celor care l-au cunoscut – un om de o mare bunătate, inteligenţă şi clarviziune.

El a găsit în credinţa sa puterea de a trece peste răul persecuţiei comuniste şi de a-l transforma într-un prilej de bine mai mare: „Eu şi generaţia mea  am dus o viaţă de suferinţă şi jertfă, dar nu ne-am pierdut încrederea în valorile noastre eterne. Ceea ce am reuşit să fac, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al atâtor oameni de bună-credinţă, este într-un fel o revanşă asupra călăilor generaţiei mele. Am învăţat mărturisirea, dar şi iertarea, iar icoana mi s-a părut dintotdeauna o împărtăşire a ochilor şi a sufletelor din bunătatea şi frumuseţea care ne leagă şi ne poartă pe toţi spre Cel ce a biruit lumea”, a spus părintele înainte de sfârşitul vieţii.