Pariul cu prejudecăţile: cine sunt romii huliţi

„Nu ştiu cum să vi-i descriu mai bine ca să îi înţelegeţi”, spune el, dând din mâini încurcat. „La unii e casa curata, alături e una murdară. Unii au maşini şi nu au WC-uri, unii au copii la facultate şi muncesc cinstit. Sunt tot ca noi românii, oameni şi oameni.”

Ceaunarii şi gaborii

În Pârâul Sec, două meserii sunt cunoscute mai ales de comunitatea romă: lucratul de ceaune şi de burlane. În câteva foste barăci din lemn, şubrezite de ploi şi folosite acum mai bine de 60 de ani de muncitori, locuiesc patru familii de ceaunari. „E o meserie grea, o transmitem din tată-n fiu, dar e din ce în ce mai greu acuma, cu materialele scumpe”, spune Mitică Mazilu, unul dintre cei mai pricepuţi ceaunari. Într-o oră dovedeşte materialul şi îl tranformă într-un tuci, o cratiţă, un ceaun. „Nimic nu se compară cu mâncarea gătită în ceaun”, continuă acesta, aprobat de vecinii care s-au strâns, curioşi să afle cine sunt şi ce doresc „domnii de la Bucureşti”.

Şi vecinul său e un ceaunar pe măsură de priceput. În timp ce face o demonstraţie de pricepere, punând toartă la un cazan, spune „să ţii ceaunul aista la tini, cât o ţini banii la mini”, iar cei care-l privesc, printre care şi primarul localităţii, izbucnesc în râs. Odată ce aduci vorba de bani, lista lor de necazuri pare interminabilă, explică bărbatul de 70 de ani care îi cunoaşte bine. „De câte ori apare domnu primar aici, îl asaltează cu cereri”, spune acesta, sugerând că unii se plâng şi doar de dragul de a se plânge.

Un primar „fruntaş”

Unii nu au lumină, alţii vor apă sau gaze, cuiva i-a cazut gardul, altcineva vrea un loc de muncă - multe voci răzbat zgomotos şi concurează cu sunetul ciocanului pe fier, care ondulează toarta de ceaun. Primarul, zâmbitor, le promite tuturor întrevederi, mâine-poimâine. Unii îl plac, alţii îl hulesc. „A făcut multe domnu’ primar aici, da, ne-a băgat curent, ne-a pus pietriş, a lărgit drumul, a reparat şcoala”, enumeră Adriana Mazilu, care are 37 de ani, doi copii şi trăieşte din ajutorul şomaj.

FOTO Oana Dan: Primarul, asaltat de cererile romilor

Ca ea sunt mulţi. „Câţiva muncesc, fac comerţ cu haine angro”, spune localnicul care nu a vrut să îşi dezvăluie numele, în fiecare zi e târg în zonă şi pleacă devreme să prindă clienţi. Majoritatea ascultă de Ieva, o femeie masivă, cu port tradiţional, care încearcă să îi disciplineze „pentru a da bine în faţa domnilor de la Bucureşti”. Copiii sunt de nestăpânit. Codane şi băieţi plini de energie aleargă, vor să fie pozaţi, se împing, se bat cu pietricele, ţipă şi ridică praful de pe drum.

Strânşi burlan

La câteva case de ceaunari, gaborii vor şi ei să arate cât de pricepuţi sunt şi croiesc repejor un burlan din tablă, în urletele copiilor. Doi romi trag de-un cal speriat de zecile de oameni ieşiţi în drum, încercând să facă loc prin mulţimea strânsă. Din căruţa care se mişcă anevoios cad lemne. „Tu-ţi calu mă-tii”, înjură unul dintre ei, spre dezaprobarea unei femei. „Taci mă, neisprăvitule, că te aude de la Bucureşti”.

Un bărbat înalt, cu ochii albaştri, îmbrăcat în costum, deşi tot satul poartă straie tradiţionale sau haine simple, are de vânzare parfumuri originale la preţuri bune. Un altul dă telefoane, aproape orice model, avantajos.

„Ei, iacă, cu ce se ocupă ei,” oftează bărbatul din cartier care îi cunoaşte bine. „Te chinui cu ei, dar pe unii nu îi poţi lecui; şi pe primar l-au furat la magazin, până să fie primar. Avea unu aşa o pelerină mare şi îndesa pui într-un buzunar”. Cei mai de ocolit, sunt romii din vârful dealului, unde primăria i-a mutat pe aceia ale căror case au fost luate de ape, la inundaţiile din 2005. Nici primarul nu se aventurează chiar până acolo. La fiecare pas este asaltat de doleanţe, voci răsună spre el, în lătrat de câine şi ţipete de copii. Rămâne afabil, mai face o glumiţă ici-colo, se laudă cu realizările din mandatul său, dă mâna cu romii, îi ascultă, îi cheamă în audienţă, iar zâmbeşte.

Înainte de vizita prin comunităţile de romi, din biroul său modernizat cu uşă capitonată şi scaun ergonomic, edilul, deţinătorul unei diplome pentru cel mai activ primar al anului 2006, dă asigurări că nu există probleme cu romii din Comăneşti. „Toţi copiii merg la şcoală. Mai lipsesc ei uneori, mai mergem după ei, dar toţi merg la şcoală”.

Primarul susţine că romii şi români se înţeleg bine, dar romii mărturisesc că, deşi au medic de familie, nu sunt băgaţi în seamă şi că unora nu li se fac acte de identitate, chiar dacă au cărţi de proprietate pe terenurile pe care locuiesc.

Cartierul Duhului Sfânt cu lanţ de aur

Altă comunitate din oraşul cu 24.000 de locuitori este cea din Şupan. Aici, majoritatea romilor sunt penticostali, cu frica lui Dumnezeu, cum spun chiar ei. Sunt lăudaţi de liderul local, Gheorghe Gură, care îi pune pe primul loc la hărnicie şi bun-simţ. La şoseaua principală, asfaltată de primar cu bani europeni, stau casele mai arătoase, colorate, cu mai mult de o cameră, pe străzi copiii se dau cu biciclete şi role, iar unii, mai avuţi, au scutere.

„Aici este cea mai românizată comunitate”, spune Gură, căruia îi e dor de Ceauşescu, singurul om capabil să îi trateze egal pe oameni şi care crede că peste 200 de ani romii de aici vor fi total asimilaţi de români. „Poate urmaşul matale ajunge ca Obama”, glumeşte primarul cu el, subliniind că toţi trăiesc în bună înţelegere, chiar dacă mai apar probleme uneori.

Romii de aici nu sunt prea bogaţi, trăiesc tot din ajutoare sociale, unii muncesc cu contract, alţii sunt zileri. Copiii lor sfidează prin hainele sclipicioase şi lanţurile groase de aur, cumpărate adesea din banii de alocaţii, din salariile mici sau din ajutoarele de şomaj. Alţii sunt modeşti şi fericiţi că au biserică în sânul comunităţii. Înăuntru, câteva femei cântă din biblie afectat, la microfon, pentru a-i impresiona pe vizitatori.

Ospitalitate la Vermeşti

Cei mai săraci romi trăiesc în cartierul Vermeşti. Sunt vreo şapte familii, dintre care una de fierar. Deschid porţile curţilor şi sunt bucuroşi de oaspeţi. În curtea familiei Carabaş se pregăteşte prânzul, carne prăjită pe plită. Doi copii, Denisa de şase ani, şi Florin de cinci ani, dau târcoale cratiţei. Sunt timizi, cu greu zâmbesc spre aparatul de fotografiat.

Mama lor se plânge de lipsa unei slujbe, a banilor, a unor condiţii mai bune de trai. Locuiesc într-o casă cu o singură cameră, cu un pat în centru, un corp de mobilă uzat, o masă şi unde miroase puternic a detergent de rufe. Deşi mică, încăperea este curată şi ordonată. Nu se zăresc jucării. Cei doi copii se aşază pe pat şi, după multe insistenţe, mărturisesc că vor să se facă doctoriţă şi poliţist.

Mama îi urmăreşte cu atenţie. Vrea să îi dea la şcoală şi speră ca ei să reuşească în viaţă şi să scape de sărăcie. Oriunde întorci privirea, sărăcie e primul cuvânt care îţi vine în minte. Îmbrăcaţi uzat, fără curent electric, trăind în camere mici, romii din Vermeşti sunt calzi şi comunicativi. Cu românii se înţeleg şi bine şi rău, depinde de om, „ştiţi cum e”. Au auzit de cuvinte ca discriminare şi prejudecăţi dar nu pot spune cu exactitate ce înseamnă. Se miră când află că se referă la ei. „Da ce-i cu noi, ne trăim şi noi traiul aici, ne ducem amarul”, spune fierarul, tatăl celor doi copii, pentru care meseria e din ce în ce mai puţin o sursă de venit. „Nu prea mai vrea nimeni potcoave, mai facem şi la comandă, dar mai mult pentru noi”, spune acesta, învârtind potcoava de fier încins în foc şi apoi bătând-o cu ciocanul.

Crâmpeie din viaţa romilor

Denisa Carabaş

Are şase ani şi se visează doctoriţă. Nu ştie cum e la şcoală, dar a auzit că au calculatoare şi Internet şi aşteaptă cu nerăbdare să meargă şi ea. E foarte ataşată de mama ei, de câte ori vorbeşte îi cere aprobarea din priviri. Are grijă de fratele mai mic când tatăl e la fierărie şi mama plecată la munci sezoniere. Merge drept, ca un om mare şi nu îndrăzneşte să privească în ochi. „E cam ruşinoasă”, spune mama ei, promiţând că o va da la şcoală şi că nu o va mărita de mică. „Ieducaţia ei este importantă, trebuie să înveţe ca să poată trăi mai bine”.

Daniela Creţu

E în clasa a şaptea şi comunică cu mare uşurinţă. Are fraţi mai mari la liceu şi la facultate. Nu prea îi place matematica, dar vrea să înveţe mai departe, să facă şi ea liceu şi facultate. E mândria familiei, care o consideră şi frumoasă şi deşteaptă. Deşi stă într-o casă fără curent electric, citeşte la lumânare şi spune că îi plac mult cărţile, mai ales cele cu poveşti. La nevoie are grijă de ceilalţi doi fraţi mai mici şi ţine şi casa când mama ei pleacă să muncească cu ziua pe la oameni. E încântată că mama este din nou gravidă, dar o îngrijorează sărăcia în care trăiesc. Visează la păpuşi Barbie şi îşi doreşte multe carioci şi creioane colorate.

Mihaela Stan

A terminat Facultatea de Ştiinţe Economice la Bacău cu nota 10. Este premianta străzii de la Şupan şi mândria tatălui său. Îşi caută loc de muncă, dar din cauza crizei oferta este redusă. Dom’ primar promite să o ajute. Tatăl ei are 12 de ani de muncă la mină, în spate, şi mulţi alţii de muncă la întâmplare.

FOTO Oana Dan: Premianta Mihaela Stan alături de tatăl ei

„După ce s-a închis mina, am lucrat şi eu pe unde s-a putut, să fac bani, să îmi ţin copiii în şcoală”. Iar Mihaela nu l-a dezamăgit. Şi-ar dori să lucreze în marketing, dar până la urmă, ar accepta orice slujbă. Tatăl ei, cu lacrimi în ochi, speră ca Dumnezeu să intervină cumva, să îi ajute să rezolve situaţia. „Eu vin aici la biserică (n.r. penticostală) şi îmi spun grjile şi durerile lui Dumnezeu şi el mă alină, îmi arată calea de urmat, mă face mai bun”.

Mitică Mazilu

Poartă haine uzate, pantalonii negri sunt decoloraţi, cămaşa are manşetele tocite, iar vestea de pielea este decojită la piept. Pe cap are o şapcă mică. Locuieşte într-o fostă baracă ale cărei lemne s-au subţiat şi prin care trece ploaia şi frigul. Două ferestre nu au geamuri şi nu crede că va avea bani să le pună. Este ceaunar, dar meseria nu îi mai aduce banii de odinioară, cererea e în scădere, târgurile mai puţine, iar controalele poliţiştilor din ce în ce mai dese. Deşi are autorizaţie, a avut neplăceri cu oamenii legii. Munceşte toată ziua la ceaune şi le vinde pentru sume începând de la 10 lei, pentru cel mai mic ceaun, până la 100-150 de lei, pentru un tuci mare, cu toartă.

Şi-a învăţat copiii să practice meseria, dar pune la îndoială capacitatea acestora de a duce mai departe tradiţia. „Ştiţi cum se schimbă copiii azi, vor alceva, pleacă în Italia”, spune el trist. Ceaunarii din cartier sunt toţi în vârstă şi tare se tem că urmaşii vor renunţa la „meseria asta grea”.

Vizita este organizată prin programul guvernamental SPER, "Stop prejudecăţilor despre etnia roma".

CITIŢI ŞI:

Ţiganii în România: captivi într-o lume paralelă

DEZBATERE EVZ: De ce discriminăm romii?

Un român din cinci ar vrea ca romii să dispară

Românii le pun romilor lenevia-n frunte | VIDEO