Povestea „înfometaţilor” lui Ceauşescu

În poză nu erau tancuri, nu era sânge, nu era vreo baricadă. Era raţia de hrană pe o lună a unei familii obişnuite. Lupta pentru su pra vieţuire a românilor nu s-a dus în stradă, ci în bucătărie. Era locul în care fiecare îşi calcula viaţa în grame de carne. Zilele trecute, Vasile şi Sanda Drăgoi au reunit familia pentru un alt episod - „După 20 de ani”.

Căutările

Staţia de metrou Industriilor, 23 decembrie 1989. Bruno Bachelet trece prin controlul corporal, pentru că atacurile teroriştilor deveniseră o psihoză. Ajunsese la Bucureşti cu un tren de noapte, în care s-a urcat în fugă din Belgrad. Presat de timp, francezul căuta cu înfrigurare un cadru care să exprime realitatea românească în faţa întregii lumi.

Ideea pe care o avea în minte: micile bucurii ale unei familii într-o ţară în care numai în şoaptă se vorbea despre fericirea de a mânca o porţie de carne. Pentru că fata care l-a controlat i s-a părut amabilă, Bruno a întrebat-o dacă nu cumva cunoaşte o familie, cu doi copii, care l-ar putea ajuta să facă un articol despre raţiile lunare la alimente.

Cameliei i-a venit în minte imaginea familiei Drăgoi, vecinii de scară cu ea, într-un bloc pe bulveradul Iuliu Maniu. „Îmi amintesc că am căutat foarte mult o familie care să se lase fotografiată acasă. Oamenilor încă le era frică de Securitate, Revoluţia nu se încheiase”, rememorează Bruno Bachlet acele ore în care s-a plimbat cu metroul, îngrijorat că nu-i ieşea articolul.

Două ore de fotografiat

La etajul al doilea, într-un apartament cu trei camere, a găsit-o pe Sanda. Se pregătea de Sărbători: împodobise un brad destul de sărăcăcios şi făcuse ultimele cumpărături la Alimentara, pentru că auzise „că se băgaseră conserve de spanac şi ulei”.

Soţul ei, Vasile, era plecat la ţară, într-o comună din Ialomiţa, să aducă partea lor din porcul crescut de părinţi. L-au primit pe Bruno fără niciun fel de temeri, iar acesta, la rugămintea Sandei, le-a mai lăsat o zi timp de gândire. A doua zi, după ce Vasile a transportat cu tramvaiul spre casă cele mai de preţ lucruri ale unei ierni liniştite - cârnaţii de la ţară -, francezul a trecut la treabă.

O poză care fură şi acum ochii. Pe o pagină A4 sunt înghesuite patru suflete şi toată averea lor de atunci, un casetofon rusesc, un pick-up, un televizor şi două macrameuri - un singur cadru care spune astăzi cât o mie de cuvinte. O priveşti şi plonjezi în cealaltă epocă. Regia pozei a durat câteva minute, atât cât să cuprindă, într-o armonie fotografică, porţia de alimente a familiei Drăgoi pe luna decembrie. Serialul revistei franceze trecuse prin lentilă viaţa şi raţiile de hrană ale altor două familii - Kohler, din Berlinul de Est, şi Vassiliev, din Moscova.

120 de pâini pe lună

Nemţilor nu prea le lipsea nimic - Trabant avea oricine, iar magazinele aveau mereu de toate. Le mai trebuia libertate. Oricâtă prigonire le-ar fi pricinuit regimul din ţara lor - masa le era tot timpul plină. Oamenii nu se îm părţeau în două categorii, ca în România - cei care se descurcă să găseasă carne şi cei care îndură -, ci în alte două feluri - cei cu răbdare şi înţelegere şi cei fără.

Articolul, apărut pe 11 ianuarie 1990, titra că românii erau „Înfometaţii Cortinei de Fier”: „Vasile, în vârstă de 34 de ani, este angajat al unei uzine de asamblare a avioanelor şi câştigă 3.000 de lei pe lună, iar Sanda, 27 de ani, lucrează în trei schimburi, într-o fabrică de sticlă. Ei au adunat în jurul mesei din sufragerie produsele pentru o lună: patru kilograme de carne, două kilograme de orez, trei litri de ulei, şase kilograme de zahăr, 800 de grame de margarină şi, ca alimente de bază, 30 de kilograme de cartofi, zece kilograme de fasole şi trei pâini - nu 120, cât consumă de obicei într-o lună. Mai era lapte, diluat şi amestecat cu soia, cafea şi sticla de vin pe care o primesc lunar de la tatăl lui Vasile. Românii Sanda şi Vasile sunt de departe cei mai săraci oameni din Est”.

Staţia de metrou Păcii, noiembrie 2009. După aproape 20 de ani, familiei Drăgoi nu i se mai pare nimic dureros. N-au fost nicicând opozanţii regimului comunist, iar azi îl privesc cu aceeaşi detaşare.

35 de ani la Romaero

Sanda, care are acum 47 de ani, şi Vasile, 54 de ani, au ajuns la vârsta la care din „înfometaţii” regimului au trecut la „blazaţii” altuia. Râde că nar avea ce să pună pe masă, aşa, la urgenţă. Vasile, şi el amuzat de straniul situaţiei de a fi căutaţi după 20 de ani, îşi aduce aminte că mai au trei cartofi uitaţi într-o pungă.

Nu condamnă nimic, totul se acceptă şi se trăieşte. El tot avioane asamblează de 35 de ani, la Romaero, iar pe ea un şomaj greu, venit în 2003, a scos-o din fabrica de sticlă. A mai lucrat un timp la o fabrică de jucării, doar vara. Salariul lui Vasile era - până să ne ajungă pe toţi criza - de vreo 2.300 de lei. După reducerea lefurilor, a ajuns la 1.800. Sanda a ajuns aşa să calculeaze mai uşor banii familiei. E singurul lucru la care mai ţine o socoteală în viaţa asta: „400 lichidarea, 680 avansul şi restul pentru CAR”.

2009

Vasile tot avioane asamblează, iar Sanda îşi creşte nepoţii. Pentru ea, şomajul a venit ca un vis urât în 2003

Femeia şi-a îmbrăcat, atunci, copiii frumos, ca pentru poză. Nar descrie momentul din decembrie ’89, când s-au aşezat în jurul mesei pentru a-i vedea o lume întreagă, ca pe o dovadă de mare curaj, ci mai degrabă ca pe o joacă spontană: „Şi azi putem muri oricând. Nu ne-a fost frică deloc. Am zis «hai s-o facem! »”, povesteşte Sanda.

Camelia, vecina, a mai adus un sac de cartofi şi câteva lucruşoare - ca masa să fie un pic mai plină. Bruno şi-a scos aparatele de fotografiat şi, timp de două ore, i-a ţinut în loc. „Liviu, băiatul, era cel mai nervos dintre noi. Îi spunea fotografului printre dinţi: «Haide, mă, fă poza aia mai repede că miros urât cartofii ăştia!». Noroc că nu înţelegea francezul româneşte”. În sufragerie adunaseră cele mai de preţ lucruri: un casetofon, pe care Sanda îl păstrează şi acum ca pe o amintire ce n-o vrea ştearsă vreodată, un pick-up şi vinilurile tinereţii ei - cu Benone Sinulescu: „Mi-a plăcut foarte mult cum cânta - asta ascultam toţi atunci”.

După ce trece în revistă toate bunurile, îşi mai aduce aminte că din lucrurile de cursă lungă din casă n-a aruncat macrameurile şi vaza albastră nici acum. Le păstrează „din motive de zestre”.

Doi copii crescuţi din „cotă”

Beatrice şi Liviu, copiii Sandei şi ai lui Vasile, aveau 11, respectiv 6 ani la Revoluţie. Acum sunt oameni în toată firea, dar, după atâta vreme, mai au în memorie imagini de atunci pe care le pun în contrast cu cele de acum, ca şi cum ar fi trăit două vieţi în lumi diferite.

Când încep să povestească de spre pasta de dinţi Cristal, care mergea adesea pentru înmulţit culorile dintro acuarelă, ori despre after-shave-ul „Bob” cu care se parfumau sau despre toate mărunţişurile care făceau cumva viaţa mai frumoasă atunci - au aceeaşi replică: „Parcă toate erau mai bune decât acum”. Au stat la rând în fiecare zi: la lapte, la pâine, la carne, cam cât stau copiii azi în parc să se joace.

Dar, dintre toate astea, îşi amintesc că părinţii lor se mai îndulceau uneori şi cu o cafea mai bună, adevărată, adusă din străinătate.

O pensie liniştită

Beatrice i-a făcut pe părinţii ei bunici acum patru ani. Nepoata a devenit motivul pentru care bunica Sanda a acceptat senină şomajul, ca s-o crească în linişte acasă. Băiatul lor, Liviu, a lucrat şi el la Romaero, dar a plecat la o companie privată cu acelaşi profil. S-a căsătorit în 2008 şi, peste câteva luni, va avea şi el un copil. La 20 de ani de la Revoluţie, Sanda şi Vasile n-au pre tenţia de a fi luptat pentru libertate: recunosc că, atunci când au pozat pentru cei din lumea liberă, încă nu erau convinşi că o vor obţine pe a lor.

Aşteptările lui Vasile şi ale Sandei după Revoluţie nu s-au îndreptat către căruţe cu bani, case sau maşini. Ca multe alte familii, visau să trăiască „un pic mai bine”, ca să-şi poată creşte copiii. Au dus-o bine şi atunci - ar putea spune Sanda: „Ne descurcam cum puteam. Trăiam din raţii, dar marele noroc era că aveam părinţii la ţară. Ne obişnuisem cu toate - cu nechezolul, cu dulciurile proaste pentru copii”.

Cu toate acestea, cei 20 de ani de capitalism nu le-a adus prosperitatea pe care o visau imediat după Revoluţie. Singura diferenţă între acum şi atunci este că au o maşină.

În schimb, două familii împart acelaşi apartament din Militari, primit pe vremuri de la Ceauşescu, cum se spunea. Tranziţia agonizantă i-a liniştit ca efectul unei palme peste ceafă, învăţându-i să nu ceară mai mult şi să nu viseze la ceea ce nu pot avea. Au scăpat de mult de obsesiile legate de bunurile materiale, vor doar linişte, să-şi crească nepoţii, să-şi mănânce pensia. Nu mai stau la cozi, nu mai aleargă după mâncare însă privesc cu resemnare ceea ce ei numesc „noua pedeapsă”: noii conducători capitalişti le-au întors spatele la fel cum au făcut-o şi cei comunişti, cu zeci de ani în urmă.

PARIS MATCH

Bruno Bachelet: „I love Romania”

Fotograful francez a lucrat, până anul trecut, pentru revista de celebrităţi „Paris Match”. N-a ieşit la pensie, ci doar a vrut să testeze cum e să nu mai fii salariat. Acum este freelancer şi-i place să cutreiere munţii. Prima lui vizită de lucru în România a fost pe vremea lui Ceauşescu, când, împreună cu ziariştii revistei „ELLE” din Franţa, a venit s-o cunoască pe Ana Aslan.

Despre aceasta, atât poate spune: „Era o bătrânică frumoasă”. La evenimentele din ’89 parcă a fost catapultat de „Paris Match”, alături de reporterul Arnaud Bizot: „Picasem într-un mare haos. Dar am făcut nişte articole senzaţionale: primele interviuri cu Petre Roman, cu Gelu Voican. «Paris Match » a dedicat patru numere Revoluţiei române”.

După decembrie ’89, a luat drept căpătâi de geneză a noii democraţii fiecare perioadă de alegeri prezidenţiale. S-a reîntors la Bucureşti în anii electorali, dar şi la mineriade. I-a cunoscut pe Iliescu, pe Constantinescu, iar în 2004 i s-a părut fabulos să meargă în campanie cu Adrian Năstase. „Pur şi simplu iubesc ţara voastră”. Aşa ne spune Bruno, care va reveni în România în decembrie, când se împlinesc 20 de ani de la Revoluţie.