Poveştile brigăzilor „ultras” din fotbalul românesc

Organizaţie secretă

„Înainte, suporterii erau asociaţi cu un anumit cartier, dar acum nu mai e valabil”, începe să povestească Mihai, vechi fan al Rapidului. „Dacă te naşti în Giuleşti, e limpede că în cele mai multe cazuri ţii cu Rapidul. Unii ţin cu alte echipe, dar nu se arată, ţin ascuns lucrul acesta. Acum, lumea se mută des dintr-un cartier în altul, nu prea mai există fidelitatea faţă de echipa din zona ta”, spune Mihai.

Despre locurile lor de întâlnire ştiu doar apropiaţii. „Locul, ora şi data şedinţelor suporterilor e bine să nu le ştie toată lumea. Se poate ca la o întâlnire a dinamoviştilor, de exemplu, să vină şi o sută de stelişti şi nu prea ar fi bine. Aşa că aceste întâlniri se ţin în secret, pentru siguranţă e mai bine aşa”, spune unul dintre suporterii dina movişti.

Despre banii pe care îi investesc, suporterii spun că sumele diferă de la un meci la altul. „În general, fiecare galerie încearcă să se autofinanţeze. De exemplu, poţi face tricouri sau fulare speciale pe care le vinzi şi altor suporteri care nu fac parte neapărat din galerie. Te gândeşti la tot felul de lucruri din care să poţi face bani pentru deplasări, pânze pentru bannere şi steaguri sau altele necesare pentru o coregrafie”, spune Cosmin, un suporter stelist.

Îşi ascund faţa

Mulţi dintre suporterii care stau în galerie şi merg în aproape toate deplasările pe care le face echipa lor se vor cât mai discreţi. Uneori se simt „vânaţi” sau filaţi de poliţie şi spun că sunt „testaţi” pentru a se observa cum răspund anumitor „provocări”. Cât despre bătăi nu vorbesc niciodată.

În afară de liderii de galerie, majoritatea suporterilor se feresc de aparatul de fotografiat şi camerele de luat vederi şi motivează ori „că nu sunt fotogenici”, ori că e mai bine „pentru liniştea lor” să nu fie mediatizaţi şi să apară în ziar sau la televizor.

Cu Rapidul peste tot

De peste un an, Vali Bulgaru’ e liderul galeriei giuleştene. Rapidist e de copil. „Cea mai mare bucurie a vieţii e că sunt rapidist. Eu m-am născut aici în zonă, la Maternitatea Giuleşti. Toată familia e de rapidişti, suntem cinci fraţi şi tata, şi mama, toţi ţinem cu Rapidul”, spune Vali. Prieteni de la alte galerii nu a avut niciodată: „Toţi prietenii mei sunt rapidişti, cu alţii n-am avea ce discuta, n-am avea nimic în comun”. În restul timpului, Vali se ocupă de amenajări interioare.

Mihai, unul dintre vechii suporteri, are 41 de ani şi e rapidist de când se ştie. De prin ’77 şi până în zilele noastre cunoaşte istoria echipei meci cu meci, ţine minte marcatorii şi aproape toate fazele mai importante. „Am putut să mă las de fumat, de Rapid niciodată.”

Echipa l-a dus prin multe locuri şi „pe cărări de puţini ştiute” şi nu a renunţat la dragostea pentru culorile alb-vişinii nici când echipa a retrogradat în B. Suporterul crede că „rapidiştii sunt înrăiţi de suferinţă”.

Rapidul e ca o amantă care te înşală din două în două săptămâni şi o ierţi tot timpul. Printre prieteni are şi suporteri ai altor echipe, însă doar dintre cei „moderaţi, de telecomandă”, altfel nu crede că s-ar înţelege cu ei. La meciurile rivalelor nu se uită, însă se bucură ori de câte ori ia bătaie Steaua. „Poate să joace şi cu echipa pinguinilor din Groenlanda, că tot timpul numai despre Steaua se vorbeşte”, spune convins Mihai.

„Câini până la moarte”

„N-am niciun dubiu, prin vene îmi curge sânge alb-roşu”, crede cu tărie Marin, un suporter înfocat al lui Dinamo. Pentru el, echipa din Ştefan cel Mare face parte din familie şi e tradiţie bătută în cuie care trebuie să se ţină mai departe, indiferent dacă viitorul copil va fi fată sau băiat.

„La noi în familie şi mama e dinamovistă, mă rog, mai moderată, dar în timp s-a lăsat convinsă de tata”, spune Marin. Prietenii lui sunt toţi dinamovişti, iar celelalte echipe îi provoacă „greaţă”, din această cauză nici nu se uită la meciurile altora.

„Mi-aş face prieteni poate printre cei care ţin cu Minerul Lupeni, n-ar fi o problemă, dar cu rapidişti şi, mai ales, stelişti chiar n-am ce discuta, au probleme grave, sunt defecţi.”

Despre bătăile de pe stadioanele, pe unde a fost alături de Dinamo, vorbeşte cu jumătate de gură.

„Mi s-a întâmplat odată să fiu luat aiurea de jandarmi care au cam abuzat, ca de obicei, dar eu nu prea am participat la chestii de genul ăsta”, adaugă dinamovistul. În timpul săptămânii, până în ziua meciului, Marin e mecanic auto. „La serviciu repar şi pornesc la cheie maşinile, la stadion îi dau avans şi accelerez echipa ca să joace mai bine”, spune el.

ISTORIE

Fenomenul „ultras”

Primii ultraşi au apărut în Italia, în anii ’50, când tinerii au început să se izoleze în tribune. Prima galerie a fost cea a formaţiei Sampdoria şi se numea „Ultras Tito”.

În România, fenomenul a apărut după Revoluţie, cele mai cunoscute grupări fiind ale cluburilor Steaua, Dinamo, Rapid, Poli Timişoara şi Universitatea Craiova.

Conform codului de conduită, ultrasul trebuie să iubească necondiţionat culorile e chi pei, să o încurajeze indiferent de rezultat şi să participe la confecţionarea steagurilor, bannerelor şi la realizarea coregrafiilor. În Anglia, fenomenul „hooligans” se manifesta prin confruntarea directă, pe stadion sau în stradă, cu suporterii echipei adverse.

În România, „lupta” se dă pentru realizarea celor mai spectaculoase coregrafii. Cel mai grav eveniment „ultras” din lume a fost la finala Cupei Campionilor din 1985, dintre Liverpool şi Juventus.

Bandele de englezi beţi au năvălit peste suporterii italieni, provocând moartea a 31 de oameni. La noi, cel mai notabil incident a fost în 1997, când galeria dinamovistă a incendiat peluza Stadionului Ghencea.

LA PSIHIATRU

Individul se topeşte în mulţime

Despre violenţele care au loc în tribunele stadioanelor, psihiatrul Florin Tudose susţine că acestea se datorează unor „efecte molipsitoare” printre suporteri.

„E vorba de un efect de contagiune, iar acest fenomen ţine de o psihologie de grup, de o anumită ideologie pe care o au. Uneori ţine şi de influenţa mare pe care o au unii lideri de grup. De cele mai multe ori, aceştia reuşesc să-i strângă în jurul lor pe cei mai slabi de înger şi îi manipulează”, declară psihiatrul Florin Tudose. De asemenea, la acest gen de suporter, mai spune că e vorba şi de o autoadulare şi mai puţin de susţinerea echipei.

„Un astfel de personaj are tendinţa de a se crede învestit cu forţe supranaturale. Manifestările violente nu au nicio legătură cu ce se întâmplă pe teren. Aceste galerii încep să aibă un fel de istorie, vor să se răzbune, aşa-zişi eroi dintre cei care au fost ridicaţi de poliţie”, mai spune psihiatrul Tudose. Sociologul Bruno Ştefan găseşte asemănări între fanii echipelor şi simpatizanţii partidelor politice.

„Există o nevoie a omului de asociere cu un anumit grup. Această nevoie este preponderent de tip afectiv şi se formează din copilărie printr- o anumită educaţie. Se poate spune că suporterii sunt la fel ca simpatizanţii partidelor politice, aceştia îşi susţin preferaţii, dar nu se remarcă prin ceva deosebit şi se simt confortabil atât timp cât sunt în anonimat. Şi la fotbal, care e un sport de masă, suporterii se identifică cu mulţimea. Practic, acolo, este un loc în care personalitatea şi caracterul se topesc şi devin o masă care se ghidează după un singur set de reguli”, e de părere sociologul Bruno Ştefan, preşedintele Biroului de Cercetări Sociale.

SONDAJ

Steaua are cei mai mulţi suporteri

Cei mai mulţi suporteri din ţară s-au strâns în jurul echipelor mari din Bu cureşti - Steaua, Rapid şi Dinamo. Potrivit unui sondaj de opinie al Biroului de Cercetări Sociale (BCS) realizat anul trecut pe un eşantion de 1.182 de persoane cu vârste de peste 18 ani, marile echipe din Bucureşti se bat pe primele locuri în ceea ce priveşte numărul de suporteri. Sondajul spune că peste 40% dintre cei care au răspuns ţin cu Steaua, aproape 13% - cu Dinamo, iar Rapidul a strâns peste 9%.

SÂNGE DE STELIST

Face naveta de la Cluj pentru meciurile Stelei

Bogdan este un tânăr din Arad care, în timp, a devenit un fanatic susţinător al echipei Steaua Bucureşti. El face un drum de 1.200 kilometri (dus-întors) aproape de fiecare dată când steliştii au meci acasă. Fiecare deplasare îl costă cam 150-200 de lei.

„Dragostea pentru culorile roş-albastre am avut-o în sânge din naştere, doar că a trebuit să o activez la un moment dat. M-am născut un suporter înflăcărat”, explică suporterul. Echipa a început să-i placă în perioada în care Steaua încă mai era asociată cu Armata. „Te trimitea cu gândul la onoare, la dorinţa de a câştiga şi de a nu te da bătut niciodată”, subliniază Bogdan.

La victoriile altor echipe nu s-a bucurat niciodată şi oricum nu se uită la meciurile concurentelor. „Sunt pur şi simplu indiferent. Nu mă interesează ce fac alte echipe, doar Steaua, atât”, spune ferm stelistul. Dacă ar fi după el, ar face toată ziua lucruri care să aibă legătură doar cu Steaua. „Din păcate, mai trebuie să mănânc şi să-mi văd de şcoală”, spune amuzat Bogdan, care face masterul la Cluj.

Prieteni până la meci

În opinia lui Bogdan, un adevărat suporter de galerie, dragostea pentru echipă nu stă în câte fulare şi tricouri ai în dotare, totul vine din interior, iar un ultras adevărat trebuie să cânte şi să strige în permanenţă, să-şi susţină echipa indiferent de cât de prost joacă şi de scorul de pe tabelă.

De la peluză, Bogdan vede altfel violenţa de pe stadion. „La noi nu e chiar fenomenul «hooligans», se exagerează. Apar mici dispute, manifestări mai înflăcărate, dar sunt izolate”, crede suporterul stelist care susţine că nu s-a implicat în niciun conflict. Are câţiva amici care ţin cu Timişoara, mai ales că acolo a făcut facultatea, dar nu discută cu ei despre fotbal, iar prietenia se termină când începe meciul. „Atunci e bine să nu ne întâlnim”, recunoaşte Bogdan acel demon ascuns care să lăsluieşte în interiorul său.