Poveştile generaţiei „Am să mă întorc bărbat“

Înviorarea cu noaptea-n cap, instrucÅ£iile epuizante, fasolea ÅŸi varza nelipsite din meniul de cazarmă, împărÅ£irea dormitorului cu zeci de colegi de cazarmă ÅŸi, mai ales, ordinele de la superiori sunt lucruri pe care unii dintre foÅŸtii soldaÅ£i le-au considerat indispensabile pentru „călirea“ lor. AlÅ£ii, în schimb, suferă ÅŸi acum la amintirea acestora. Doi dintre tinerii care au experimentat viaÅ£a de cazarmă au povestit, pentru „Evenimentul zilei“, ce au învăţat din armată ÅŸi cum le-a fost influenÅ£ată viaÅ£a de chemarea întru apărarea ţării.

MARELE VIS

Cum înveÅ£i să te adresezi cuiva cu funcÅ£ie

Pe vremea când armata era obligatorie, în timp ce mii de tineri se înscriau la mai multe facultăţi sau îÅŸi procurau certificate medicale false doar pentru a scăpa de înrolare, cel puÅ£in unul fugea împotriva curentului. Se întâmpla în vara lui 2006, atunci când, precum cineva care goneÅŸte spre o clădire în flăcări în timp ce toÅ£i ceilalÅ£i aleargă în direcÅ£ia opusă, Matei Gilbert FerenÅ£, acum în vârstă de 22 de ani, se decidea să devină soldat în armata română.

Avea 19 ani ÅŸi abia terminase liceul când s-a înscris în ultimul contingent de soldaÅ£i „luaÅ£i cu arcanul“. Pe 11 iunie 2006, la ora 8.00 dimineaÅ£a, s-a prezentat la biroul de recrutări ÅŸi a cerut să fie soldat. Sculatul cu noaptea-n cap, antrenamentele epuizante, spălatul WC-urilor ÅŸi mâncarea de cazarmă nu l-au speriat pe Gilbert. Voia cu orice preÅ£ în armată pentru a-ÅŸi îndeplini marele vis: o „carieră poliÅ£ienească“.

„PuÅ£in clor, apă, ÅŸi gata“

Câte povestiri frumoase ar fi strâns Gilbert dacă ar fi decis să Å£ină un jurnal de cazarmă... Iar viaÅ£a lui de militar ar fi fost ilustrată în cele mai vesele culori.

„Părerile că te puneau să speli WC-urile cu periuÅ£a de dinÅ£i sunt învechite. Poate pe vremea bunicilor mei să fi fost aÅŸa“, îÅŸi defineÅŸte Gilbert temelia sistemului argumentativ. Cu greu reuÅŸeÅŸte să numească cinci lucruri care nu i-au plăcut în armată. Face pauze lungi ÅŸi dese, căutând în noianul de amintiri plăcute, sau măcar neutre, două-trei mai rele. După o serie prelungă de sforţări, Gilbert îÅŸi definitivează seria negativă:

• 1. „Era un ÅŸanÅ£ de săpat cam de un kilometru“,
• 2. „Bordurile, când trebuia să le schimbăm“, 
• 3. „Când am schimbat geamurile“, 
• 4. „Un ordin, primit de la un superior mai «înÅ£epat », să spăl WC-urile. Dar ÅŸi asta era cel mai uÅŸor. Aruncai o găleată de apă, puÅ£in clor, iar o găleată de apă, ÅŸi gata“. 
• Iar 5 nu mai vine.
  

Shaorma, în meniul de cazarmă

Capitolul mâncare. Åži aici, Gilbert, băiat descurcăret, s-a miÅŸcat de minune. Fasolea cu costiţă îi plăcea, deci nici măcar nu se pune. „Oricum, eu eram din BucureÅŸti ÅŸi doar o sunam pe prietena mea ÅŸi-mi aducea shaorma sau orice voiam eu“, povesteÅŸte Gilbert.

Åži dacă tot am ajuns în zona asta, merită menÅ£ionat că soldatul îÅŸi vedea prietena în fiecare weekend, în permisie, deci nici la capitolul căldură umană n-avea de ce să se plângă. Ar mai fi doar spălatul vaselor. „Ä‚sta chiar era nasol. Erau castroanele alea din aluminiu ÅŸi grăsimea niciodată nu se spăla. Nu era detergent, le spălam doar cu sare.“

„A fost, aÅŸa, ca o lecÅ£ie de viaţă“

În concluzie, Gilbert e un băiat echilibrat: vede ÅŸi bune, ÅŸi rele la stagiul militar. Relele le-a explicat deja. Marele bine este că armata a fost, „aÅŸa, ca o lecÅ£ie de viaţă“. „Să văd viaÅ£a cât de crudă e, cât de greu e să munceÅŸti, să asculÅ£i de cineva, că întotdeauna ai un ÅŸef... Să înÅ£elegi oamenii“, explică Gilbert ce-a învăţat de la armată.

RenunÅ£area la stagiul militar obligatoriu? „O idee proastă“, însă argumentul se pierde în fraze alambicate ÅŸi în explicaÅ£ii care par să demonstreze, mai degrabă, contrariul: „Nu mai am curajul să mă adresez unei persoane care are o funcÅ£ie sau ceva aÅŸa cum mă adresam înainte. Până la urmă, suntem oameni cu toÅ£ii, dar vedeÅ£i, gradele alea...“

Ca un poliÅ£ist „adevărat“

Gilbert e acum poliÅ£ist comunitar. „Activează“ în sectorul 2 din BucureÅŸti ÅŸi, în cea mai mare parte a timpului, veghează asupra ordinii publice din PiaÅ£a Obor. Åži-a împlinit, astfel, măcar parÅ£ial, visul ce-l urmăreÅŸte din copilărie: cel de a fi poliÅ£ist.

Tânărul Gilbert provine dintr-o familie mare - mai are cinci fraÅ£i -, dar spune că a fost „un copil întreÅ£inut“. Adică a avut un trai decent ÅŸi părinÅ£i care au investit în el. Imediat după armată s-a angajat ÅŸi a renunÅ£at la cursurile Facultăţii de ÅžtiinÅ£e Politice, unde obÅ£inuse un loc special pent

ru comunitatea romă. A rămas însă student la Drept, la „Spiru Haret“, pentru că îi place legea. Pentru o perioadă a lucrat pe post de consultant financiar ÅŸi apoi a dat examenul la PoliÅ£ia Comunitară. A trecut, puÅ£in, ÅŸi prin politică, înscriindu-se în Partidul Democrat. N-a fost ce se aÅŸtepta ÅŸi a renunÅ£at.

Acum e ocupat cu muÅŸtruluirea comercianÅ£ilor stradali ÅŸi a scandalagiilor din PiaÅ£a Obor. N-are competenÅ£a să-i aresteze. „BineînÅ£eles că dacă-i prindem ÅŸi noi, îi deÅ£inem, îi încătuşăm ÅŸi îi predăm la poliÅ£ie“, spune el, mândru. Cariera de poliÅ£ist comunitar nu e chiar ce ÅŸi-a dorit, dar are gânduri mari: să practice Dreptul Comercial după terminarea facultăţii sau să lucreze la Cercetări Penale. Ca un poliÅ£ist „adevărat“.

520 este numărul soldaÅ£ilor din ultimul contingent „luat cu arcanul“

2.430 este numărul soldaÅ£ilor aflaÅ£i în prima promoÅ£ie de voluntari

AMINTIRI

„De ce, Doamne, ai lăsat/Pe pământ armata?/Mai bine mă făceai fată“

Stagiul militar obligatoriu: traumă, în cazul unora - dobândire a bărbăţiei, pentru alÅ£ii - este, în toate cazurile, un prilej bun pentru depănat amintiri din perioada milităriei. AÅŸa se face că o invitaÅ£ie la povestit experienÅ£e din armată, postată pe site-ul www.cafeneaua.com, a stârnit interesul mai multor „absolvenÅ£i“ ai stagiului militar obligatoriu.

„De ce, Doamne, ai lăsat/ Pe pământ armata?/ Mai bine mă făceai fată/ La mama ÅŸi tata“, sunt primele versuri ale unei poezii pe care unul dintre vizitatori o găseÅŸte relevantă pentru experienÅ£a trăită de el.

Un altul povesteÅŸte cum, spre sfârÅŸitul stagiului, soldaÅ£ii agăţau în dormitor un metru de croitorie, din care decupau în fiecare dimineaţă câte un centimetru:

„Ultima cifră rămasă era AMR-ul (n.r. - zilele rămase). Comandantul făcea spume, alergam în jurul clădirii de vreo trei ori, metrul era dat jos, dar a doua zi apărea unul nou. Până când s-au plictisit ÅŸi au încetat să ni-l mai dea jos“.

Un coleg de forum se amuză aducându-ÅŸi aminte de chinurile la care îi supuneau „veteranii“. De exemplu, pescuitul în chiuveta plină cu apă.

„Legai de aţă un ac de gămălie ÅŸi stăteai «pescuind» în chiuveta ochi de apă. PeÅŸte nu era! La 5 minute trecea «paznicul» ÅŸi te întreba ce faci. «Pescuiesc», răspundeam amărâÅ£ii de noi. «Åži» - continua el - «n-aveÅ£i permis?» «N-avem.» «Amendă!» Cinci lei, sau trei, sau zece. Nu conta, aveau sete băieÅ£ii...“, povesteÅŸte tânărul.

SOLDAT CU FORÅ¢A

„În armată, am pierdut un an din viaţă“

Pe 31 august 1994, în ziua când împlinea 20 de ani, Petrică I., din Slobozia, a primit o vizită acasă: „Era un chef la mine, cu toată lumea, când, pac, doi soldaÅ£i la uşă, cu ordinul de chemare în armată“. ReuÅŸise deja, de câteva ori, să păcălească vigilenÅ£a recrutorilor, prin intervenÅ£ii ale părinÅ£ilor ÅŸi prin înscrierea la facultate, dar acum nu mai avea ieÅŸire.

„N-am mai avut ce să fac, bani pentru facultate nu mai aveam. M-am supărat rău, dar am spus «fie ce-o fi»“, explică Petrică resemnarea de acum 14 ani. După etapele obiÅŸnuite ale recrutării - testat sănătatea mintală, cântărit, măsurat, luat tensiunea - Petrică a fost trimis într-o unitate de infanterie în BistriÅ£a, la 500 de kilometri de casă.

Înviorarea - în izmene, în ploaie, vânt sau zăpadă

Acum, la 34 de ani, Petrică are curajul să râdă de primele ore petrecute în unitate: „Eram speriat rău, nu cunoÅŸteam pe nimeni, se Å£ipa, se ordona, nici n-am putut să dorm prima noapte“. A prins, apoi, din zbor, mersul lucrurilor. A aflat cine sunt ÅŸefii, cum se merge în pas de defilare, ce înseamnă instrucÅ£ia.

„Cel mai enervant era când ne scoteau dimineaÅ£a la înviorare. Nu conta dacă era ploaie, vânt sau zăpadă, noi eram în izmene ÅŸi la bustul gol. Cică să ne călim, dar unii se îmbolnăveau zdravăn“, spune Petrică. Când îÅŸi aduce aminte de instrucÅ£ie, îi vine să râdă de diferitele simulări. De exemplu, la ordinul „aviaÅ£ie inamică“, toÅ£i se întindeau pe jos, pe spate, ÅŸi se făceau că trag în aer: „N-aveam gloanÅ£e ÅŸi făceam din gură «pac, pac, pac, pac»“. La comanda „gaze“, soldaÅ£ii aveau la dispoziÅ£ie ÅŸase secunde să-ÅŸi pună măştile de gaze. „În 30 de secunde se abureau ÅŸi nu mai vedeam nimic, de ne pierdeam ÅŸi ne loveam unul de altul“, povesteÅŸte, amuzat, fostul soldat. Despre mâncare, nici un cuvânt de laudă. Nu era niciodată de post pentru că întotdeauna mai găseau câteun vierme sau câte-o gărgăriţă, iar felurile obiÅŸnuite erau varză cu urme de slănină ÅŸi fasole cu „Å£âÅ£e de scroafă“.

„M-am gândit la sinucidere“

Dintre cele trei luni de armată la BistriÅ£a, una la Râmnicu-Sărat ÅŸi opt la BraÅŸov, ultimele i s-au părut cele mai grele: patru ore de somn, patru de gardă, patru de veghe, la un depozit de muniÅ£ie, într-o pădure. Åži de la capăt, zi de zi. „Ce era să fac? Să mă sinucid? M-am gândit ÅŸi la asta“, spune Petrică. Åži uite aÅŸa, din depresie în depresie, a ajuns să se intersecteze ÅŸi cu gândirea nihilistă ÅŸi să-i ceară unui prieten cartea „Pe culmile disperării“, de Emil Cioran. A apucat s-o citească, dar i-a confiscat-o comandantul unităţii. Îngrijorat nu care cumva să-l apuce „cine ÅŸtie ce gânduri“.

Cum să plângi pe Status Quo

Cel mai greu moment din perioada milităriei lui Petrică a fost un soi de „petrecere câmpenească“, de felul celor care se mai organizează ÅŸi astăzi. Se întâmpla la BraÅŸov, unde fuseseră chemaÅ£i, pentru o cântare „live“, raperul Mc Hammer ÅŸi formaÅ£ia Satus Quo. Cu primul a fost cum a fost.

Petrică a reuÅŸit „să fugă“ câteva ore din unitate, cu ÅŸtiinÅ£a ÅŸefilor, ÅŸi să-l vadă la repetiÅ£ie. Mai nasoale au fost minutele când Status Quo a cântat celebrul hit „You’re in the army now“. „Eram la post, nu puteam pleca, dar am auzit de acolo melodia. Parcă am ÅŸi plâns atunci, de necaz că eram în armată. Åži am înjurat tare. Oricum nu mă auzea nimeni în pădurea aia.“ Petrică nu stă nicio secundă pe gânduri când trebuie să răspundă la întrebarea dacă încă regretă că a făcut armata: „În armată am pierdut un an din viaţă ÅŸi am învăţat să fiu umil, supus“.