Primii paşi făcuţi pe Lună, văzuţi de la Bucureşti | VIDEO

Când Neil Armstrong şi Buzz Aldrin au păşit pe Lună, străzile României s-au golit şi cetăţenii unui stat socialist, care părea la acea dată că îşi deschide porţile către Vestul „imperialist”, au privit, uimiţi, cum la televizor un film SF devenea realitate. Omul păşea pe Lună, chiar dacă purta un nume american, şi oricine putea înţelege că gestul său de a vorbi despre „saltul uriaş al omenirii” umplea cumva hăul dintre cele două lumi.

Ceauşescu, Nixon şi omul pe Lună

Reuşita americanilor venea pe s te România într-un moment de des chidere a lui Ceauşescu către Vest, după „Primăvara de la Praga”, şi cu mai puţin de două săptămâni înaintea vizitei istorice făcute pe 2 au gust 1969 de preşedintele Richard Nixon la Bucureşti. Vizită ca re l-a încântat pe dictatorul român, care, la finalul acesteia, avea să insinueze: „Faptul că americanii au ajuns în Lună” ar fi dus la trans for mări în mentalitatea acestora, apropiindu-i de modelul socialist decât de cel capitalist.

Ceauşescu văzuse aselenizarea, prin prisma socialismului, ca pe o schimbare de mentalitate a „imperialiştilor” şi nu ca pe un succes al „lumii de dincolo”.

Peste filtrul ideologiei, România comunistă avea să arunce un ochi şi la rezultatele concrete ale misiunii americane Apollo 11. Partidul şi dictatorul au fost informaţi despre descoperirile geologice de pe Lună. Mai mult, bucăţi din roci lunare au fost cerute şi de savanţii români. Acestea nu aveau să vină, însă, de la americani, ci cu mulţi ani mai târziu, de la „prietenii de la Est”, sovieticii, prin programul Intercosmos.



ÎNTÂLNIREA DINTRE LUMI

Ceauşescu medita la faptul că s-a ajuns „în Lună”

„Ceea ce vreau să remarc este faptul că, în general, s-a putut discuta cu Nixon în mod deschis”, rostea Nicolae Ceauşescu la şedinţa Comitetului Central (CC) al PCR, din 4 august 1969. Se întâmpla la două zile de la vizita lui Richard Nixon la Bucureşti şi la două săptămâni după ce americanii încheiaseră un adevărat tur de forţă cu programul Apollo, sfârşind prin a trimite primii oameni pe Lună, cu misiunea Apollo 11.

Vădit impresionat de prezenţa „imperialiştilor” în capitala socialistă a României, de „modestia de care au dat dovadă” inclusiv oamenii de ştiinţă care l-au însoţit pe preşedintele american, dictatorul face referire şi la evenimentul epocal pus la cale de americani şi transmis în direct la Televiziunea Română. Din stenograma şedinţei CC al PCR din 4 august 1969 reiese că dictatorul a văzut în paşii făcuţi de Neil Armstrong şi Buzz Aldrin pe suprafaţa lunară „o schimbare de mentalitate” a Vestului, o „transformare a gândirii” care îi apropia mai degrabă de lumea socialistă, şi nu de cea capitalistă.

„Au loc totuşi schimbări...”

„Să ştiţi că ei s-au dezvoltat pe alte baze şi n-au mentalitatea aceea feudală, de birocraţie boierească, pe care o găseşti şi la unii comunişti”, spunea Ceauşescu, cu îngăduinţă, la adresa „duşmanilor de clasă”.

„Sigur, aici nu e vorba numai de oameni, ci e vorba de faptul că în concepţia americană au loc totuşi schimbări. Faptul că s-a ajuns în Lună, că s-a ajuns la rezultatele acestea mari în ştiinţă, nu poate să nu ducă la anumite transformări în gândirea oamenilor”, filosofa dictatorul.

A trecut apoi, brusc, la o posibilă explicaţie socialistă asupra acestui succes: „La ei, 70 la sută din populaţie o constituie muncitorii. Este ţara cea mai industrializată. Pe urmă, a crescut mult intelectualitatea şi oamenii aceştia nu pot să nu gândească şi să nu aibă influenţă”, îi descria dictatorul pe americani. Nu înainte de o scurtă pledoarie asupra „originilor sănătoase”, proletare ale liderului celui mai puternic stat capitalist al lumii şi al staffului său.

Deşi tocmai cucerise spaţiul, Nixon i-a apărut dictatorului român ca un tip modest, cu care se putea discuta „despre orice”, fost zarzavagiu - „până la 20 de ani a vândut zarzavaturi” - şi cu o nevastă cu rădăcini socialiste total acceptabile: „Din punct de vedere al originii sociale are o orgine mai bună decât unii comunişti. Soţia lui e fiică de miner”, spunea el.

Tabloul impresiilor dictatorului despre aselenizare şi vizita făcută de americani la Bucureşti se întregeşte cu o frază rostită de acesta, spre finalul întâlnirii CC al PCR: „Se mai poate învăţa câte ceva de la imperialişti”.

În lunile ce au urmat, conducerea PCR a fost ţinută la curent cu rezultatele studiilor făcute de americani pe mostrele de sol luate de astronauţii Apollo 11 în timpul misiunii lor.

ANALIZE EXTRATERESTRE

România a primit o bucată de Lună de la ruşi

Potrivit documentelor vremii, partidul avea interes să afle cât mai multe detalii legate de descoperirile americanilor. Savantul Ho ria Hulubei a cerut voie de la partid să intre în posesia unor roci lunare pentru a fi studiate şi la noi în ţară. Astfel, acesta a trimis o informare către Comitetul Central al PCR, în 1970, după cea de-a doua expediţie americană pe Lună, Apo llo 12, care arată că Partidul ar fi trebuit să aprobe ca oamenii de ştiinţă români să intre în posesia unor mostre de rocă de pe Lună.

„Aş cere permisiunea să sondez, cu titlu personal, dacă poate căpăta şi România câteva eşantioane. (Avem cu cine le analiza la noi)”, scria savantul român.

Rezultatul cererii a rămas învăluit de mister. Potrivit lui Dumitru Haşegan, directorul Institutului pentru Ştiinţe Spaţiale, se pare că românii ar fi pus mâna atunci pe o bucată de Lună. „Au ajuns atunci la Măgurele câteva probe de pe Lună şi au fost studiate la noi. Ştiu că au fost cercetate de Petre Mihai Racolţea”, îşi aminteşte Haşegan.

Racolţea spune însă că a studiat pe bucăţi de Lună, însă nu de la americani. „Am primit, mult mai târziu, în 1977, probe de sol, de la sovietici, prin programul Intercosmos. Aceste roci sunt şi acum în România şi ştiu că s-a tot studiat pe ele, s-au publicat lucrări”, arată Racolţea.

Un comunicat privind rezultatele obţinute în urma studiului rocilor aduse de americani, trimis în 1970 pe adresa CC, informează conducerea partidului că 21,5 kg de roci şi pulbere lunară aduse de Apollo 11 au fost analizate de 142 de savanţi din opt ţări, timp de şapte luni. Rezultatele: „Nicio urmă de apă. Nicio urmă de substanţe organice. Multe elemente, în abundenţă pe Lună şi relativ rare pe Pământ: Crom, Titan, Ytrium, Zirconium. Elemente foarte abun dente pe Pământ şi rare pe Lună: Sodiu, Potasiu, Plumb, Bismut”.

De asemenea, comunicatul arată că autorităţile române au fost informate asupra descoperirii a trei presupuse elemente chimice noi. „Detalii asupra acestor elemente nu ne-au parvenit încă sau nu au fost încă difuzate. Unul dintre aceste elemente a căpătat numele de Tranquilit. Se estimează vârsta acestor pietre la 3 miliarde 500 de milioane de ani (aproape de vârsta sistemului solar)”.

LIVE DE PE LUNĂ

„Străzile erau pustii în timpul transmisiilor”

Primul pas pe Lună a însemnat şi primul contact cu televiziunea pentru medicul de provincie Andrei Bacalu. Avea să ţină o ţară întreagă lipită de ecran, cu tot soiul de amănunte şi cu imagini uimitoare explicate pe îndelete. Nu era un film SF, era o transmisiune în direct şi Luna era foarte aproape pentru români.    

Cum aţi ajuns să comentaţi aselenizarea? Aţi apărut parcă de niciunde la momentul respectiv.
Eram pe atunci medic la Topoloveni, căsătorit de câteva luni, îmi rotunjeam modestele venituri traducând filme la vizionările ştabilor şi asigurând traducerea simultană la congrese, mai ales medicale. La unul dintre ele a venit o echipă a TVR, au fost filmaţi şi traducătorii, am schimbat câteva cuvinte şi numărul de telefon cu reportera şi într-o seară am fost invitat să traduc o conferinţă de presă a echipajului. Am făcut, fără falsă modestie, impresie bună: eram bine pregătit, citisem câteva sute (poate mii!) de pagini de material documentar şi engleza mea era şlefuită de anii de ascultător de radio pe unde scurte. Mai ştie cineva ce sunt astea?

Cum priveau românii misiunea Apollo 11? Imaginile păreau desprinse dintr-un film SF...
Toata lumea era entuziasmată de această demonstraţie de forţă şi îndemânare a americanilor. Străzile erau pustii în timpul transmisiilor. România a fost singura ţară „socialistă” care a difuzat în întregime misiunea Apollo 11. Am aflat mult mai târziu că fusese urmărită în Republica Moldova şi în Bulgaria. Dar imaginile, deşi fascinante, nu semănau a film SF, senzaţia de participare, de „direct”, era de o intensitate pe care nu cred că am mai întâlnit-o.

Au fost şi momente dificile trăite, în iulie 1969, în studioul 4 al Televiziunii Române?
Mi-e greu să le numesc dificile, erau momente de mare plăcere, ca acela în care a intrat în studio Tudor Vornicu (pe care nu-l mai întâlnisem până atunci), m-a întrebat cum mă cheamă şi a anunţat că din clipa aceea vorbesc numai eu. Ceilalţi participanţi la transmisie nu au reacţionat şi transmisia lansării a continuat nestânjenită. Toate celelalte au fost realizate împreună cu Tudor Vornicu, un om, un personaj, un profesionist fără pereche. Singurele neplăceri, minore de altfel, erau foamea (bufetul încă nu se deschisese în Dorobanţi!) şi lipsa cronică de somn. Dar merita!  

Cât a contat Războiul Rece ca „motor” al realizărilor ştiinţifice – atât ale ruşilor, cât şi ale americanilor - din acea vreme?
E trist, dar fără Războiul Rece, fără cursa înarmărilor, fără rivalitatea dintre marile puteri, explorarea spaţiului cosmic ar fi fost un domeniu secundar, mai vizibil în proza SF decât în mass media. Am avut „norocul” să trăim în vremuri foarte interesante, asa cum ne doreşte o înjurătură orientală...

Teoria conspiraţiei, alimentată cu filme

Era perioada cea mai fastă a relaţiilor dintre statul comunist român şi SUA. A intervenit totuşi vreo restricţie de ordin politic, vi s-a făcut eventual vreo observaţie legată de felul în care aţi prezentat realizarea americanilor?
Surprinzător, nu a existat nici un fel de cenzură a programelor de radio şi TV care se ocupau de Apollo 11! Singura observaţie pe care am primit-o era o invitaţie la tăcere în timpul slujbei religioase care s-a desfăşurat pe puntea port-avionului USS Hornet. Vornicu mi-a făcut semn să tac din gură, eu am răspuns tot prin semne că am înteles, dar pantomima noastră a fost văzută parţial de telespecatori. Regizorul de emisie, regretatul Victor Videriu, a comutat de pe slujbă pe un plan general de studio şi apoi pe o hartă. Nu ne-a spus nimeni nimic.

Teoria potrivit căreia întreaga misiune a fost „fabricată” în studiourile de la Hollywood este una relativ nouă. De ce credeţi că prinde această teorie acum? Există mai puţină încredere în realizările ştiinţifice?
Această teorie aparţine, ca multe altele, unui fel de gândire pe care aş îndrăzni să o numesc paranoidă. Nu este chiar nouă, voci izolate susţineau şi pe atunci că Apollo este o înşelătorie. China, de exemplu,  a avut nevoie de decenii pentru a recunoaşte realizările cercetării spaţiale, atât cele americane, cât şi cele sovietice. Teoriile conspiraţiei  referitoare la zborurile cosmice au fost întărite din nefericire de filme de succes, cum ar fi „Capricorn 1”, în care o misiune spre Marte se desfăşoară într-un hangar din deşertul Mojave! Nu avem ce face, oamenii sunt neincrezatori, se tem să nu fie păcăliţi, traşi pe sfoară. Avem de a face cu un soi de protest politic acceptabil oriunde, ceea ce îi explică popularitatea.

O frază din „1984” păcăleşte cenzura

Aţi realizat după aceea emisiuni de mare succes despre ştiinţă şi tehnică, lucru care azi pare imposibil în România. Se uita lumea din lipsa alternativei OTV-iste sau pentru că exista un public total diferit de cel de astăzi, cu standarde mai ridicate?
Cuvântul „imposibil” nu figurează în vocabularul meu. De altfel în 1999 şi 2000 am participat la PRO TV la câteva emisiuni pe teme ştiinţifice care s-au bucurat de oarecare succes. Nu e cazul să minimalizăm publicul şi standardele lui. Pe vremuri, emisiunile de ştiinţă jucau şi un rol de divertisment, erau o fereastră deschisă spre o lume din ce în ce mai putin accesibilă. Publicul de azi nu mai este nevoit să caute distracţii în emisiuni de ştiinţă, se găsesc destule.
 
Cât de mult se putea evada din contextul politic de la acea vreme în cadrul unei asemenea emisiuni? Era loc de „şopârle” la adresa tovarăşilor?
Se putea, dar era riscant. Şopârlele direct la adresa „tovarăşilor” ar fi fost un risc inutil. Eu unul îmi aduc aminte cu mare plăcere despre o nevinovată emisiune care avea ca temă circuitele integrate şi prezenta, printre altele, cărţile electronice ale viitorului. Pe tot ecranul se răsfăţa o pagină de carte a cărei primă frază suna cam aşa: „Era o zi senină, rece, de Aprilie şi clopotele băteau ora treisprezece...” Atotputernica şi atotştiutoarea  cenzură nu a reuşit sa observe ca e vorba de prima pagina din „1984” de Orwell, geniala lui distopie anti-totalitară. Unii intelectuali s-au amuzat copios.

Aţi încetat să lucraţi pentru TVR în 1983. Care au fost motivele? Se spune că Elena Ceauşescu s-a supărat rău pe dumneavoastră, întrucât aţi fi făcut glume pe seama ei. 
Nu am încetat, am fost întrerupt şi transferat la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică, în cercetare! Nu am simpatizat-o pe tovarăşa, dar nu cred că ea s-a ocupat de „mazilirea” mea, eram prea puţin important. Operaţiunea aparţinea micilor lingăi şi turnători din TVR, a căror ocupaţie de bază era să saboteze munca altora, să promoveze non-valorile, să muşte. Din spate, fără riscul de a fi depistaţi. De altfel, TVR m-a tratat şi mă tratează ca pe un ciumat, mă izolează, mă ignoră. Nu ma afectează prea mult.

„Educaţia ştiinţifică din şcoli este cel puţin precară”

Cum se vede acum România din Israel?
Mulţi originari din România urmăresc programele PRO TV şi TVR. Părerile despre calitatea acestora sunt, ca să mă exprim delicat, împărţite. Sunt accesate (ce barbarism!) ziarele româneşti care au şi o ediţie electronică, se corespondează intens cu prietenii din România, se merge în excursii, se vede o Românie scăpată de totalitarism, încă în tranziţie. Nu ştiu spre ce anume, dar sper că spre ceva mai bun.

Unde ne aflăm din punctul de vedere al educaţiei ştiinţifice, în momentul de faţă?
Mi-e greu, dacă nu imposibil, să vă răspund. Educaţia ştiinţifică asigurată de sistemul şcolar este cel puţin precară şi asta în întreaga lume. Emisiuni de ştiinţă ale televiziunilor naţionale, ca pe vremuri, nu mai există demult, locul lor a fost ocupat de programele globale de cablu şi satelit. Încă un dezavantaj al globalizării... Cine ştie, poate e mai bine să cauţi singur răspunsuri. Poţi avea surprize, de regulă plăcute. 


TEORIA CONSPIRAŢIEI

 „Aparţine unui fel de gândire paranoidă”

O voce gravă, pe o muzică de sfârşit de lume: „Omul n-a ajuns niciodată pe Lună, totul a fost fabricat în studiourile de la Hollywood!”.

Teoria este popularizată intens de câţiva ani şi şi-a găsit susţinători înfocaţi, cu „dovezi” care mai de care. Potrivit conspiraţioniştilor, fotografiile cu astronauţii americani pe suprafaţa Lunii au prea multe surse de lumină, modulul era prea mic, iar posi bilităţile tehnice de la acea vreme - prea sărace pentru o astfel de realizare ştiinţifică. Şi acestea sunt doar câteva exemple.

Andrei Bacalu spune însă că n-avem de-a face cu nicio noutate: „Aparţine unui fel de gândire pe care aş îndrăzni să o numesc paranoidă. Voci izolate susţineau şi pe atunci că Apollo este o înşelătorie. China a avut nevoie de decenii pentru a recunoaşte realizările cercetării spaţiale, atât pe cele americane, cât şi pe cele sovietice”. Producţiile cinematografice au alimentat febra conspiraţioniştilor, mai spune Bacalu: filmul „Capricorn 1”, lansat în 1978, are ca subiect o misiune spre Marte, care se desfăşoară de fapt într-un hangar din deşertul Mojave. Pe afişul filmului e scris: „Ai fi şocat să afli că cel mai important moment din istoria noastră recentă nu s-a întâmplat deloc?”.

SCURTĂ ISTORIE

Voiajul de pe Terra pe Lună şi impactul la coborârea cu picioarele pe pământ a eroilor spaţiali americani Neil Armstrong şi Buzz Aldrin

Ceea ce a putut urmări România în direct la televizor, acum 40 de ani, a fost un spectacol uimitor al tehnicii şi explorării spaţiale. O întreagă planetă a rămas mută de admiraţie. Era înainte de apariţia primelor teorii conspiraţioniste şi reprezenta, dincolo de toate, şi naşterea unor eroi moderni.

Pe 19 iulie 1969, echipajul misiunii Apollo 11, format din astronauţii Neil Armstrong, Buzz Aldrin şi Michael Collins, ajungea pe orbita satelitului natural al Pământului. Plecaseră cu trei zile înainte de la Centrul Spaţial Kennedy al NASA într-o odisee spaţială care avea să rămână în istoria recentă ca etapa cea mai importantă atinsă de om în explorarea cosmică de până acum.

Doar doi dintre cei trei astronauţi aveau să pună însă piciorul pe Lună şi să ocupe un loc în istorie. Michael Collins a rămas în capsulă, pe orbită. Pe 20 iulie, Armstrong, comandantul misiunii, păşea primul pe suprafaţa lunară. Urmat, la 15 minute, de Aldrin.

Primele cuvinte din altă lume

În cele 21 de ore şi 37 de minute petrecute de primii oameni pe Lună, aceştia au colectat roci, au făcut fotografii şi au condus o serie de experimente. Au fost sunaţi în direct de preşedintele american Richard Nixon, au ancorat un steag SUA şi au lăsat obiecte în memoria astronauţilor şi cosmonauţilor decedaţi.

În urma lor au rămas milioanele de oameni care i-au urmărit, cu sufletul la gură, la televizor şi câteva fraze rostite şi rămase în memoria planetei. Odată ajunsă capsula „Eagle” pe suprafaţa Lunii, primele cuvinte pe care Armstrong le-a rostit pentru centrul de comandă de pe Pământ au fost „Houston, aici e Baza de la Marea Liniştii. «Vulturul» a aterizat”. Frază care avea să fie apoi repetată la nesfârşit în filme şi literatură.

Însă cuvintele cu cea mai mare însemnătate rostite atunci i-au aparţinut tot lui Armstrong, la momentul primului pas pe Lună: „Un pas mic pentru (un) om, un salt uriaş pentru omenire”.

Un pix salvator

Întoarcerea de pe Lună nu a fost scutită de probleme. Un accident aparent minor ar fi putut duce la o adevărată tragedie: din cauza costumelor uriaşe pe care le pur tau astronauţii şi care ocupau foarte mult spaţiu, unul dintre butoanele de pornire a motorului modulului a fost lovit şi s-a rupt. Astronauţii au improvizat, calm: au folosit un pix pentru a activa modulul şi a reveni pe Pământ. Buzz Aldrin încă mai păstrează pixul acasă, sub un clopot de sticlă.

Revenirea pe Pământ le-a adus americanilor celebritatea, fiind pur taţi ca nişte eroi peste tot în lume. Se pare însă că „excursia” celebrităţii a lă sat urme mai adânci decât însăşi odiseea spaţială.

Astronauţii şi impactul cu pământenii

Mirajul celebrităţii avea să-i schimbe pe Armstrong şi Aldrin pentru totdeauna. În anii ce au urmat, primul om care a păşit pe Lună, Neil Armstrong, a devenit un erou retras, căruia trebuia să-i smulgi cu cleştele cuvinte despre misiunea sa spaţială. Şi care avea să descopere cum în jurul său roiau „vânătorii de comori”.

Armstrong a renunţat din pricina acestor profitori să mai dea autografe, pentru a nu mai avea surpriza de a le regăsi la licitaţie, pe internet.

Ultimul şoc de acest gen l-a primit de la frizerul la care se tundea de ani de zile. Omul a început să-i scoată la vânzare şuviţele de păr rămase pe podea, iscodit de un personaj dornic de îmbogăţire. Acelaşi lucru plănuieşte să-l facă şi pentru aniversarea a 40 de ani de la aselenizare.

Cel de-al doilea om care a păşit pe Lună, Buzz Aldrin, a trăit drama reîntoarcerii pe Pământ trecând prin căsnicii care s-au destrămat şi prin boala alcoolismului, de care avea să scape însă până la urmă. Spre deosebire de Armstrong, a publicat mai multe interviuri şi cărţi despre aventura sa.

Aldrin a realizat valoarea financiară a contribuţiei pe care şi-a adus-o la explorarea spaţială. Asta sugerează şi un articol publicat pe 9 iulie 2009 în „The Telegraph”: Buzz i-a dat de înţeles jurnalistului că descrierile aventurii sale lunare nu sunt gratuite. Ceea ce nu se aplică la povestea vieţii sale personale de după voiajul pe Lună, pe care eroul o expune mereu, fără tarif.