Prinţi şi boschetari: două lumi se amestecă în Centrul Vechi al Capitalei

Etajul 2, podea de lemn, baia pe hol

Nea Dumitru stă pe strada Franceză de când s-a născut."La intrarea în clădire erau statui, era o frumuseţe. Prin anii ’80, când s-au spart zonele Crângaşi, Colentina şi au început şantierele de blocuri, a adus Ceauşescu toată lumea asta aici. Să distrugă tot ca nişte cârtiţe, să radă şi să facă blocuri", explică problema omul. A rămas, e proprietar pe trei camere cu podea de lemn şi o baie pe holul comun, ca la căminul de nefamilişti.

În curtea interioară, la soare, stă crăcănat un fotoliu pe jumătate dezbrăcat, cu arcurile la vedere şi un sfert de canapea. Doamna Mihaela a ieşit pe afară să ia pulsul scării. E în ţinută casual, şlapi, capot şi un batic care escaladează spre vârful capului. Stă fix deasupra cafenelei. Are un fel de apartament cu o cameră. În bucătărie, pe aragaz, saltă aburii un capac. Fanta unei draperii a luat locul uşii. Într-o cameră cu două paturi cântă, pe o măsuţă, un radio. Biblioteca mică e plină cu bibelouri. "Am pensie de vreo 4 milioane. Chirie nu mai plătesc acuma, mă descursc şi eu cum pot, cu butelia, cu ce mai trebuie. Hai să-ţi dau nişte pacheţele parfumate şi umede. Ia două şi pentru colegu’. Ia, mânca-ţi-aş gura ta", insistă cu "mita" doamna Mihaela.

RUGĂCIUNE. Doamna Mihaela ar dori să moară în casă doar de focul ei, nu al altuia

Un "lectop" a adus focul în restaurantul lui Franks, "şeful FNI"

Marian ştie tot, e un fel de doamna de la parter. Săptămâna trecută a pornit focul la etajul 1 şi a distrus restaurantul de la parter şi mai multe apartamente.

"Cică cablu de la lectop a fost de vină. Iar restaurantu’ era a lui Jeffrey Franks, şeful de la FNI, am citit în Libertatea", serveşte Marian o ciorbă de informaţii, clocotind ca o oală la foc mare.

O face pe ghidul prin scară şi-i critică pe chiaburii care au restaurant: "Dacă erau oameni de treabă, făceau şi ei prin bloc, să fie curăţenie, că doar câştigă bani. Eu sunt de acord că şi lumea e de vină, dar dacă ar fi curat poate că s-ar respecta. Şi să fie frumos peste tot, nu doar la ei acolo."

Pe vremea în care Centrul Vechi arăta ca nou

Pe tavanul unui hol lung, luminat eco ziua şi deloc noaptea, străbate o echipă de cabluri. "Şi-a tras fiecare curent după cum l-a tăiat capul. Ăia vin să-l taie, ei îl pun înapoi", explică nea Dumitru.

În dreptul uşilor sunt diferite obstacole pentru cei care n-au ochi de pisică: ligheane de tablă, mături. Victor şi Lucia au treabă pe hol. S-au cunoscut de pe vremea în care Centrul Vechi arăta ca nou şi erau vecini cu "profesori de rusă şi franceză". "Dom’le, dacă ai avea o prietenă care locuieşte aici, ai mai veni şi a doua oară? Cu siguranţă, nu. Eu am venit, era frumos atunci. Dacă laşi umbrela pe hol şi de întorci, ţi-au furat- o", spune nea Victor. S-a şi gândit să vândă, să-şi cumpere un apartament în altă parte a Bucureştiului, "dar cine ar veni aici, doar dacă ar cumpăra toată clădirea, altfel nu e nicio şansă".

NOAPTEA

Printre sutele de turişti şi bucureşteni care împânzesc străduţele se strecoară parveniţii, oamenii cu buletine false, de Lipscani

La intrarea în Centrul Vechi, dinspre Universitate, doi bărbaţi şi o femeie sparg seminţe în dreptul unei parcări în care se înghesuie vreo şapte maşini. O ţigară trece poştă de la unul la altul. "Mai e loc de una. Aicea, domnu’, aicea!", sare repede femeia, cu o mâna pe sămânţă şi cu alta fugărind o navetă goală de bere, pusă sigur în cale de mâna criminală a naturii. Ce bine că există oameni atenţi şi săritori. Trei-patru lei te costă atenţia echipei de intervenţie, care manageriază voluntar, asflatul primăriei.

Pe Lipscani, la ora cinei

Doi poliţişti le explică unor turiste cum să ajungă la o cafenea, la adresă exactă. Iau harta Lipscaniului la puricat şi cer şi informaţii suplimentare prin staţie de la colegi. Se încăpăţânează până îndrumă la fix. Pe Blănari, dacă mergi la pas prin faţa cafenelelor şi a restaurantelor, e atmosferă de oraş european. Fier forjat, lemn masiv, imaginea conservată a clădirilor însemnate "Monument istoric". Te ia cu melancolia plimbărilor de pe străduţele din Vienna sau Praga.

În Centrul Vechi, bucătarii zoresc tigăile, cuţitele şi polonicele: gigot, paste fetccine cu sos alfredo, saganaki. Mai târziu: cabernet sauvignon, merlot, riesling, ouzo. E ora cinei.

Perdeaua renovării ameninţă romantismul de Ferentari

În jur, multe ameninţări, perdelele renovării se întind ca lianele, jignitor la adresa mizeriei şi a dărăpănăturilor. În unele clădiri, civilizaţia se opreşte undeva pe la etajul 1. Romantismul de Ferentari te zgârâie pe ochi. Ici colo, se vede câte o lumină de bec chior. Din gangul unei clădiri, cu pereţii bătuţi cu ciocanul, iese o doamnă cu nişte galoşi improvizaţi dintr-o pereche de cizme. În urmă lasă beznă, ca într-un tunel. În capăt se zăreşte silueta unui maidanez. În spate are un sac menajer, de două ori mai mare decât îl are Moş Crăciun în reclamele de iarnă la băuturi răcoritoare. Din spate, vine şi renul, un puştan de vreo 14 ani, care poartă pe braţe o oală mare într-un lighean albastru. Trece ca prin brânză printr-un grup de bărbaţi la costum, care dezbătea despre vinul românesc, într-o engleză cu accent franţuzesc. Moş Crăciun şi renul se opresc în gura unei clădiri. "Le luăm ăstea a lu’ Marina. E bune şi ea, dacă a plecat din ţară, ni le-a lăsat", îi explică Moş Crăciun lui Păcală, un bărbat care înghesuie în clădire o uşă de baie fără geam.

Fost bordel, acum casă, cu indulgenţă

În partea cealaltă, pe strada Franceză, e mai puţină lume. Multe dintre clădiri au nevoie de operaţii estetice radicale. Întunericul se chinuie să fardeze crăpăturile oceanice din tencuială, geamurile sparte. Înăuntru intră cine vrea, scapă cine poate. Doi-trei paşi prin întuneric şi sub picioare începi să auzi cum scânceşte a neputinţă lemnul podelei sub picioare. Treptele scărilor sunt un cor de bocitoare. Balustradele sunt ştirbe. Lumina stâlpilor de pe străduţa pe care a reînviat pavajul se chinuie să intre pe geamurile sparte. Degeaba, prea puţin, ştii scara pe de rost sau rişti. Fiecare pas poate fi fatal.

"Eu, mai e o familie şi vreo patru deasupra. Vreo şapte suntem şi vreo douăzeci şi ceva de apartamente", numără pe degete un bătrân, proprietarii. Un chiriaş, care nu mai are contract, dar jură că e cu întreţinerea la zi şi nu ia curent "cu japca cum face alţii", vine cu un pic de lumină în istoria clădirii: "Ăsta a fost casă de toleranţă, în urmă cu vreo 200 de ani. Până să vină comuniştii la putere, cam aşa. Sau cât bre?", îl întreabă pe un vecin de-al lui. I se spune altceva, în şoaptă: "Cică vin jandarmii să-i scoată pe ăia care n-au acte. Bine, cred că nu tu, că plăteşti. Pe Calu’ îl scoate".

LA PLIMBARE. Seara, Lipscaniul e loc de promenadă. Ici colo, o pufoaică, un galoş
FOTOGRAFII: CODRIN PRISECARU