"Eminescu nu ne reflectă: în el punem imaginea noastră idilică"

"Scriitorii canonici trebuie să fie reinventaţi"

Întotdeauna scriitorii canonici, scriitorii supracanonici, cei din manuale, trebuie să fie reinventaţi. Or, tocmai această încercare de reinventare a scriitorilor, de redemonstrare a actualităţii lor, a legitimităţii lor literare, nu ţine atât de ei, cât de capacitatea noastră de a-i reciti şi de a-i reinventa. Dificultatea nu este a autorului, cât a cititorului. Practic, ceea ce trebuie reinventată, este lectura acestor mari scriitori.

Dacă decizi să scrii despre opera unui astfel de mare scriitor, ideal ar fi să schimbi ceva, să vii cu ceva cât de cât nou în interpretarea lui. Dacă se poate, de ce nu, chiar să propui o viziune modificată, tocmai într-o zonă în care interpretările par să fie deja ştiute. Cu o metaforă din fotbal, am putea spune că riscul cel mare ar fi că, dacă la un meci spectatorii ar şti dinainte de începerea jocului care e scorul ce urmează să fie afişat pe tabelă, nimeni nu s-ar mai duce pe stadion.

La fel se întâmplă şi în cultură: dacă ştim deja care sunt interpretările la „Luceafărul”, riscăm să nu mai deschidem „Luceafărul” sau riscăm să nu ne mai ducem la un spectacol cu „Hamlet” de Shakespeare. Însă, dacă aveam de-a face cu un regizor care ne face o promisiune credibilă în legătură cu un nou Hamlet al lui Shakespeare, cu o nouă viziune, o să ne ducem. Dacă avem promisiunea credibilă din partea unui cercetător că apare o viziune nouă asupra lui Eminescu, Creangă, Caragiale sau Dante, atunci deschidem această carte.

Ce le-aţi transmite celor care spun că l-au citit pe Eminescu în şcoală sau în liceu, şi nu văd niciun motiv pentru care să îl recitească la maturitate?
Este una dintre cele mai banale prejudecăţi, pentru că un scriitor mare, indiferent care ar fi acesta, recitit la vârste diferite, permite identificarea unor teme şi a unor unghiuri de vedere diferite. Incapacitatea de înnoire nu este a textului marilor clasici. Incapacitatea de înnoire hermeneutică aparţine cititorului. Asta înseamnă să accepţi că poţi să ai ceva mai multe pretenţii de la tine.

Naţionalismul lui Eminescu, firesc în contextul "secolului naţiunilor"

Mulţi oameni sunt reticenţi să îl mai citească pe Eminescu deoarece îl consideră naţionalist.
Cred că am putea să privim mai relaxat lucrurile. Sigur, aici se pune accentul pe articolele politice, pe gazetăria lui Eminescu. Or, Eminescu a scris în secolul al XIX-lea, iar gazetăria este o zonă, în comparaţie cu poezia sau proza, databilă. Gazetăria întotdeauna se scrie pentru context. Secolul al XIX-lea este cunoscut ca “secol al naţiunilor”, fiind secolul care a dat un anumit contur al hărţii europene, a pus pe hartă naţiunile europene. În acest context, în secolul al XIX-lea, toată gândirea europeană era naţionalistă, în sensul definirii şi construcţiei identităţilor naţionale.

Astfel încât Eminescu nu face discordanţă în raport cu alţi scriitori din spaţiul cultural european. Sigur, textele în care apare umbra unei intoleranţe faţă de alteritate trebuie citite cu detaşarea pe care o avem astăzi faţă de o paradigmă care şi-a consumat aceste pulsiuni cu mai bine de un secol în urmă.

"Eminescu era extrem de germanic, foarte metodic, caracteristici pe care nu le putem regăsi în fiecare dintre noi"

Ce credeţi despre sintagma „poet naţional” care a fost folosită cu referire la Eminescu?
Sintagma poate să antreneze unele rezerve pentru că pare să traducă obsesia unei figuri reprezentative unice.

Pe de altă parte, haideţi să vedem şi aici lucrurile mai relaxat, să ne punem întreabrea dacă Eminescu este cu adevărat reprezentativ pentru spiritul românesc. Eminescu a dus întotdeauna lucrurile la capăt. A fost extrem de serios în tot ce făcea, de la gazetărie până la poezie, era extrem de germanic, era foarte metodic, caracteristici pe care nu le putem regăsi în fiecare dintre noi astăzi, din păcate.

Se vorbeşte tot mai des despre eminescologie. Ce anume este eminescologia?
Este vorba despre o disciplină umanistă care vizează interpretarea operei lui Eminescu. Sigur că primele semnale ale unei astfel de preocupări sunt de recuperat încă din secolul al XIX-lea, de îndată ce a început să fie receptat Eminescu. Însă pentru perioada de început, puteam vorbi doar despre eminescologie fără conştiinţa eminescologiei, atâta vreme cât contemporanii lui Eminescu nu aveau încă o conştiinţă clară asupra faptului că scriitorul pe care îl citeau ei avea să devină mai târziu viitorul, aşa cum a fost numit, „poet naţional”.

În legătură cu domeniile de cercetare ale eminescologiei, în primul rând ar fi vorba de o componentă a editării eminescologiei, aşadar de editologie. Apoi ar fi vorba de o asumare riguroasă a receptării operei lui Eminescu, ceea ce înseamnă pur şi simplu o înregistrare a fiecărui articol din istoria receptării scriitorului respectiv. După acest nivel factologic, pozitivist, sigur că pot intra în interiorul eminescologiei şi alte discipline de tip hermeneutic, de la estetica receptării la sociologia receptării sau antropologie culturală.

Eminescologia pentru publicul larg, între carte de telefon şi poveste

În seria de Opere, Editura Academiei a editat deja două volume masive cu referinţe critice despre opera lui Eminescu. Ce avem prin acest stadiu este un instrument de lucru extraordinar de util privind receptarea lui Eminescu. Doar că pentru publicul larg un astfel de instrument tehnic echivalează, probabil, mai curând cu un fel de carte de telefon. Sigur că ar mai fi nevoie în continuare de transformarea acestei cărţi de telefon într-o poveste, într-o naraţiune, care să arate cum o carte cu numere de telefon poate să devină romanul unei genealogii culturale. O astfel de istorie a eminescologiei nu există încă. Prin volumul pe care l-am publicat în 2008, „Eminescu. Negocierea unei imagini”, în care am urmărit receptarea lui Eminescu de până la anul 1900, nu am făcut decât să propun, dacă vreţi, primul act al unei astfel de posibile istorii a eminescologiei.

De ce Eminescu a dat naştere unei ştiinţe eponime?
Lucrul este absolut firesc. Şi nu e vorba în cultura română numai de Eminescu, şi pentru Creangă avem o ştiinţă de tip eponim, creangologie, dar şi despre Caragiale se vorbeşte despre o caragiologie.

Această „ştiinţă” eponimă reprezintă o modalitate de gestionare a unui patrimoniu cultural şi a unei memorii colective. În patrimoniul unei culturi nu intră doar opera scriitorului ca atare, ci şi receptarea ei, întrucât lectura reprezintă nu altceva decât o re-inventare a operei printr-o investiţie imaginativă. Am spune chiar că ideea de literatură nu se poate reduce la textul operei literare, ci cuprinde şi imaginea operei, aşa cum este ea creată de critica literară sau de lumea cititorilor, în sens larg. Un text literar fără receptare ar fi incomplet şi, în nici un caz, nu poate însemna literatură.

Receptarea operei, umbra care însoţeşte textul

Or, din punctul nostru de vedere, gestionarea literaturii române nu înseamnă numai gestionarea operei scriitorilor, ci şi a receptării criticilor, lectura fiind acea umbră care însoţeşte extrem de fidel, pretutindeni, opera literară.

Mai este o miză pentru cercetători să îşi aleagă astfel de teme de studiu, din domeniul eminescologiei? Ce se mai poate descoperi în legătură cu viaţa şi opera lui Eminescu?
Se poate uşor constata existenţa unei mefienţe faţă de posibilitatea operei unui mare scriitor - şi nu e vorba doar de opera lui Eminescu, ci a marilor creatori în genere, un Shakespeare, un Goethe, un Dante, un Cervantes - de a mai ocaziona revelaţii noi. Aici, cred că ne aflăm mai curând în faţa unei responsabilităţi foarte mari transferate criticii literare, ca domeniu de specialitate, de la care se aşteaptă continuu o împrospătare a imaginii acestor scriitori.

E drept că paradoxul face că tocmai aceşti scriitori consideraţi „ever green”-uri ai literaturii au o rată de refresh extrem de lentă. Studiile care împrospătează percepţia asupra unor astfel de scriitori, care izbutesc să schimbe cu adevărat ceva în percepţia pe care o avem asupra unui astfel de mare scriitor sunt extrem de rare. Vin la perioade lungi de timp.

De exemplu, pentru Eminescu sunt trei mari repere: este momentul Maiorescu, care a fixat o anumită imagine pe termen lung asupra lui Eminescu, după care este momentul Călinescu şi apoi  momentul Negoiţescu. Sigur că există o presiune exercitată de expectanţa publicului care aşteaptă în continuare lucruri noi despre aceşti scriitori vechi şi care, de obicei, sancţionează scrierile care nu aduc mai nimic nou în raport cu tradiţia interpretativă, parazitând tautologic scrieri deja existente. 

Studiile care au apărut în ultimii ani, în general studii ale unor tineri universitari, cum ar fi Caius Dobrescu, Ioana Bot, Ioan Stanomir, Pompiliu Crăciunescu, alături de alte studii foarte importante ale Monicăi Spiridon, Rodicăi Marian sau Dan C. Mihăilescu (cu un studiu mai vechi din 1982 sau cel mai nou referitor la corespondenţa lui Eminescu), arată că o privire neconvenţională, nouă în raport cu tradiţia interpretativă, este cu putinţă.

"Un institut "Eminescu", în loc să fie o deschidere culturală, ar risca să devină o închidere într-un cerc"

Care sunt domeniile din eminescologie abordate la momentul actual de cercetători? Au anumite preferinţe?
Observ că ar fi două tentaţii. După ieşirea din perioada de până în ‘89, în care ideologiile contau foarte puţin şi când textul era studiat în dimensiunea lui imanentă, totul centrându-se pe textul literar ca atare, una din tentaţii a fost ieşirea din captivitatea textului literar prin ieşirea practicată în direcţia scriitorului, prilejuind o recuperare, o reinventare sau o recitire a contextului biografic. Şi aici aş vedea deopotrivă studiul lui Dan C. Mihăilescu referitor la corespondenţa lui Eminescu, „Despre omul din scrisori”, dar şi studiul Ilinei Gregori, care valorizează această dimensiune biografică, pusă în contextul formării tânărului Eminescu.

Cealaltă ieşire de sub obrocul textului literar ar fi pe calea care duce către cititor şi către receptare: asumarea acestui peisaj extrem de stufos al receptării poate costitui o altă provocare pentru care publicul a părut a avea o atenţie deosebită, având avantajul că permite reconstituirea unei dimensiuni „negociative” a operei şi, implicit, posibilitatea reinventării unei imagini a lui Eminescu pur şi simplu ca scriitor, plasat în faţa unor dileme, opţiuni şi decizii care îl reflectă ca om al scrisului.

Unii specialişti spun că eminescologia este o ştiinţă tânără, încă neaşezată, şi propun înfiinţarea unui institut „Eminescu”.
Asta ar însemna o transformare a eminescologiei dintr-o „ştiinţă”  într-o instituţie. Am o oarecare ezitare. Nu ştiu dacă o astfel de instituţie, construită pe un monism, poate să facă bine unei culturi. Sigur că e nevoie de colective de cercetare, sigur că e nevoie de colective care să creeze şi să gestioneze proiecte, dar poate că pentru imaginarul colectiv un astfel de proiect unic riscă să creeze dezechilibre în arhitectura unui sistem cultural. 

”Plăcerea lecturii nu poate fi înlocuită de nicio strategie de marketing”

Riscul ar fi ca o astfel de provocare, în loc să reprezinte o deschidere culturală, să ducă la o închidere a cercului. Din acest punct de vedere, mai degrabă aş pleda pentru o fluiditate a spaţiilor culturale, pentru că Eminescu nu trebuie tratat separat de ceilalţi scriitori ai patrimoniului românesc sau ai patrimoniului cultural comun european. Trebuie să încercăm să îl vedem pe Eminescu în contextul mai larg al patrimoniului cultural european.

În acest context, aş ţine să aduc mulţumiri Primăriei şi Consiliului Local din Botoşani, care fără a se angaja la înfiinţarea unei instituţii, au oferit susţinere acestui proiect pe care l-am angajat în vederea cartografierii unei istorii a eminescologiei. Poate că şi alte autorităţi locale ar putea să facă acelaşi lucru pentru Caragiale, pentru Creangă, pentru Nichita Stănescu, pentru Marin Sorescu etc., şi atunci am izbuti să vedem că datoriile noastre culturale sunt mult mai largi decât faţă de un singur scriitor.

Cum pot ajunge informaţiile noi elaborate de cercetătorii din domeniu la publicul larg?
Ar fi cel puţin trei căi. Este important să fie semnalată în mass-media existenţa unor astfel de studii. Apoi, o şansă în plus o reprezintă publicarea într-o editură care să aibă un sistem de difuzare funcţional. Iar din punctul de vedere al cititorilor, ar fi optim dacă studiile respective ar putea fi scrise într-o formă care să nu trădeze rafinamentul ideilor, dar care să fie accesibilă publicului larg, astfel încât să nu asistăm la o segregare a circuitului cultural-academic, elitar, faţă de publicul consumator îndeobşte de cultură. Din acest punct de vedere, cred că numai talentul şi intenţia exegeţilor mai pot face unele minuni, căci altfel plăcerea lecturii nu poate fi înlocuită de nicio strategie de marketing.

CITIŢI ŞI:
DEZBATERE EVZ: Mai citiţi Eminescu?