"Iliescu putea fi Dubcek al României. A ales să fie Deng Xiaoping"

EVZ vă propune astăzi un interviu-eveniment despre imaginea şi caracterul Revoluţiei, despre implicarea serviciilor străine în revolta anticeauşistă, despre raportarea prezentă la un trecut ca o rană deschisă şi, nu în ultimul rând, despre rolul lui Ion Iliescu în 1989. Vladimir Tismăneanu răspunde.

"Doar Elena mai putea intra în psihicul ermetic al lui Ceauşescu"

EVZ: De douăzeci de ani încercăm, fără succes, să răspundem definitiv întrebării “revoluţie sau lovitură de stat?”. Ce credeţi că s-a întâmplat în decembrie 1989, în România?
Vladimir Tismăneanu: Regimul comunist se afla într-o criză terminală. Numai orbii nu vedeau ce se petrece de fapt: o dictatură decrepită, un dictator paranoic, sărăcie lucie, foamete, izolare internaţională. Reţeta era acolo, cât se poate de precisă, pentru o explozie socială. Care s-a produs mai întâi la Braşov, în noiembrie 1987, o revoltă muncitorească împotriva sistemului comunist, deci împotriva regimului ce se pretindea al proletarilor. A urmat Timişoara, oraşul cel mai expus informaţiilor dinspre Vest.

Prizonier al miturilor absorbite în juneţea sa revoluţionară, Ceauşescu a fost ultimul stalinist fanatic, ultimul “credincios” din blocul comunist european. Era imun la semnalele realităţii. Trăia într-un univers paralel, populat de propriile obsesii, visuri şi nostalgii. Doar Elena mai putea intra în acel spaţiu psihic altminteri închis ermetic. Deci, simplu spus, în decembrie 1989 în România a avut loc o revoltă spontană transformată rapid în revoluţie anticomunistă. Înspăimântată că va pierde complet puterea, nomenklatura s-a repliat în mare viteză şi a utilizat toate pârghiile ce-i stăteau la dispoziţie, şi erau multe, pentru a neutraliza revoluţia.

Acesta este, de fapt, momentul contra-revoluţiei declanşată şi condusă de Ion Iliescu şi amicii săi. Lovitura de stat a fost, dacă vreţi, preluarea pupitrului de comandă de către oameni pe care nimeni nu-i numise, nu-i alesese şi nu-i dorise în fruntea ţării – Iliescu, Roman, Brucan, N. S. Dumitru, Dan Marţian, Alexandru Bârlădeanu, Stănculescu, Voican Voiculescu, Măgureanu. Despre Brucan ar trebui spus că a furnizat urzurpatorilor fesenişti ai revoluţiei strategia de metamorfozare din „emanaţie” în partid cu ambiţii de monopolizare a puterii. Ceea ce nu calculaseră Iliescu, Brucan şi ceilalţi era resurecţia societăţii civile, reconstituirea partidelor istorice.

Formaţi în spiritul mistificator al istoriei comuniste, ei nu ştiau mare lucru despre figuri proeminente precum Corneliu Coposu. Mulţi au pretins că au răsturnat regimul, dar în fapt prăbuşirea dictaturii a fost provocată de revolta şi martiriul a peste o mie de cetăţeni convinşi că luptă împotriva comunismului, nu doar a lui Ceauşescu. Aş mai adăuga că lichidarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu făcea parte tocmai din acest scenariu imaginat de activiştii dezamăgiţi. Fostul lider ştia prea multe, trebuia amuţit cu orice preţ. Gloanţele le-a furnizat Stănculescu, ordinul l-a executat Voican. Dar responsabilul real a fost Ion Iliescu, oricât s-ar jura că nu a fost direct implicat. Tiranicidul este întotdeauna ordonat de succesorul tiranului.

Într-o carte-interviu semnată de Alex Mihai Stoenescu şi lansată pe 17 decembrie, generalul Stănculescu susţine teza implicării KGB-ului în organizarea şi desfăşurarea Revoluţiei. Teoria conspiraţiei sau mărturia tardivă a unui personaj-cheie care îşi caută încă alibiuri?
Generalul Stănculescu probează, asemeni altor personaje implicate în acele încă tulburi evenimente, o înclinaţie spectaculoasă spre memorie selectivă şi chiar imaginativă. Cu ani de zile în urmă scriam despre plăcerea clarobscurului istoric în amintirile lui Ion Iliescu. Putem folosi imaginea şi în legătură cu Stănculescu. Oricât am încercat, în dialolgul meu cu Iliescu din volumul „Marele şoc”, să obţin ceva într-adevăr relvant pe acest subiect, m-am izbit de un zid impenetrabil. La Ion Iliescu, amnezia este plăsmuită din beton armat.

Evident că Moscova era interesată de eliminarea lui Ceauşescu, pe care Gorbaciov îl numea, în cercul să intim, „führerul României”. Dar condiţiile pentru explozia din România nu le-a creat Gorbaciov, ci Nicolae Ceauşescu şi lacheii săi din partid şi din securitate. Oamenii nu mai puteau suporta degradarea la care erau supuşi şi umilinţele fără număr care le erau impuse: participări obligatorii la orgiile propagandistice din cadrul „Cântării României”, „raţionalizarea” alimentaţiei, adică foametea organizată guvernamental, frigul, osanalele nesfârşite, plictiseala fără capăt, greaţa fără margini.

ANTICOMUNISM?

Metalul din care sunt făcute lanţurile dictaturii

“Puterea celor fără de putere” a secerat toate dictaturile din blocul sovietic în anul de graţie 1989. La două decenii distanţă, încă ne întrebăm, şi vă propun şi d-voastră acest exerciţiu, cine au fost în România cei “fără de putere”. Şi, până la urmă, care a fost puterea lor?
Cei fără de putere erau toţi cei care detestau un sistem bazat pe respingerea valorii, pe dispreţ pentru cetăţean, pe falsificarea memoriei, pe mizerie morală şi materială, pe resentiment social şi etnic. Problema-cheie, în viziunea lui Vaclav Havel, este cum se transformă lipsa de putere în putere. Minerii din Valea Jiului care l-au sfidat pe Ceauşescu în vara anului 1977 erau parte a acestei puteri ce se năştea: invizibilă, negată în documentele oficiale, dar reală, asemeni unui agent coroziv care distruge metalul din care sunt făcute lanţurile sclaviei. Tot astfel, cei care au răspuns apelului lansat de Paul Goma, prin care disidentul român se solidariza cu Pavel Kohout, scriitorul ceh implicat în Charta 77. Ori mai târziu, ceilalţi disidenţi care au spus adevărul în pofida imenselor riscuri pe care şi le asumau.

Există puterea celor care refuzau să devină complicii Răului, care se luptau să-şi salveze decenţa într-un univers în care neruşinarea era stăpână. Trebuie să o spunem cât mai limpede: nu toată lumea a colaborat cu Securitatea, nu toată lumea a marşat la comenzile partidului de glorificare a unui regim execrat. Mulţi au plecat din ţară tocmai pentru că nu mai puteau suporta acest climat al infamiei. În ce mă priveşte, acesta a fost motivul. Puterea celor fără de putere a fost să nu participe la jocul dictat de sistem, să se menţină onorabili într-un ocean al dezonoarei.

De altfel, cum accentua Leszek Kolakowski, trebuie să ţinem minte că majoritatea oamenilor care trăiau în aceste sisteme nu erau disidenţi. Polonia a fost în fond marea excepţie, cu o societate civilă care, în anii ‘80, a cuprins, direct sau indirect, milioane de oameni. În România, existau micro-nuclee de societate autonomă care, deşi supravegheate draconic, nu puteau fi instrumentalizate – grupul de la Păltiniş, Cenaclul de Luni, spre a da doar aceste exemple.
 

Cât e, în prăbuşirea dictaturii de la Bucureşti, respingerea unui sistem şi cât e respingerea unui om? Vă întreb acest lucru pentru că, privită în contextul celor petrecute în ultimele două decenii, Revoluţia poartă doar nuanţe firave de anticomunism.
V-aş contrazice. Revoluţia a fost din prima clipă anticomunistă. Apelul către lichele al lui Gabriel Liiceanu, Proclamaţia de la Timişoara, declaraţiile GDS, articolele din revista 22 care avea prin 1990 un tiraj de peste o sută de mii de exemplare, renaşterea PNŢ şi linia ne-echivoc anticomunistă a lui Corneliu Coposu, ziarul Dreptatea, articolele din epocă ale unor N. Manolescu, Octavian Paler, Ana Blandiana, formarea Forumului Democratic Antitotalitar, Societatea Timişoara, Alianţa Civică, PAC, Solidaritatea Universitară şi câte altele demonstrează că a fost vorba de un filon ce se maturiza şi avea să ducă la străpungerea din 1996.

Din păcate, Emil Constantinescu a socotit că, odată ales preşedinte, punctul 8 al Proclamaţiei, cel care cerea lustraţia, a fost îndeplinit. Un dezolant narcisism care avea să se inflameze în anii ulteriori, căpătând dimensiuni alarmante. Anticomunismul s-a dezvoltat ca orientare polimorfă, luând varii înfăţişări. Cea mai influentă a fost aceea a anticomunismului de orientare liberală. Aici i-aş include pe Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Vasile, Valeriu Stoica, Gabriel Liiceanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ana Blandiana, H.- R. Patapievici.

Din această direcţie a pornit revendicarea condamnării regimului comunist. Lucrul acesta s-a realizat pe 18 decembrie 2006 când, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pe care am condus-o, Traian Băsescu a condamnat regimul comunist ca ilegitim şi criminal. Raportul Final şi discursul preşedintelui au întrerupt definitiv continuitatea statului de după cel de-al Doilea Război Mondial. Este o poziţie susţinută de Traian Băsescu pe care eu o împărtăşesc pe deplin.

JUNTA

"La Ion Iliescu, amnezia este plăsmuită din beton armat"

O evaluare, în paralel, a felului în care media germană, de exemplu, a comemorat cele două decenii scurse de la căderea Zidului Berlinului şi a modului în care presa românească a tratat comemorarea Revoluţiei frapează. Citind paginile ziarelor româneşti, înţelegem mai degrabă că Revoluţia e despre un trecut care refuză să se închidă. Când se va încheia, cu adevărat, decembrie 1989?
Cred că în Germania putem vorbi de un trecut ce refuză a se stinge. Apar mereu cărţi care susţin că încă nu s-a ajuns la acea „stăpânire” a trecutului care ar calma pasiunile şi ar deschide porţile pentru viziuni mai puţin contorsionate. În România, cred eu, problema este că mulţi vorbesc despre reconciliere, însă prea puţini despre căinţă. Nu se poate ajunge la concordie, la consens dacă se ocultează şi se neagă ce s-a petrecut în realitate: sute de mii, probabil milioane de victime, distrugerea economiei naţionale, a culturii, a fiinţei umane.

Decembrie 1989 a început mult mai devreme. Poate că în munţi, poate că în toamna anului 1956, prin mişcările studenţeşti anti-totalitare. Tot astfel, nu mă îndoiesc, peste zece ani vom reveni, poate mai înţelepţi, în mod cert mai informaţi, la ceea ce s-a petrecut în acea însângerată lună a tututor speranţelor şi disperărilor. Între timp, sunt convins că demersul decomunizării va continua şi că vom afla multe despre masacrul organizat de comunişti şi neo-comunişti în decembrie 1989. Pentru că, dintre toate statele Europei de Est şi Centrale, doar în România birocraţia de partid şi securitate a decis să ucidă în masă. Nu mă refer doar la Ceauşescu, ci la clica din jurul său, ca şi la mafia, junta care i-a luat locul.

“Cine ar putea să mă judece pe mine în legătură cu Revoluţia română? Să fim serioşi! Tot poporul a simţit că am făcut sacrificii de-a lungul întregii mele vieţi”, declară Ion Iliescu într-un interviu acordat BBC. I-aţi urmărit cariera, îi cunoaşteţi reflexele politice. Iliescu – rol pozitiv sau negativ în decembrie 1989?
Ion Iliescu, pe care l-am intervievat îndelung în câteva rânduri, în 1990, în 1993, în 2001 şi 2003, este ceea ce se cheamă un aparatcik supravieţuitor al stalinismului. Toate instinctele sale, toate simţurile sale, inclusiv văzul şi mirosul, s-au format în această atmosferă de suspiciune, frică, intrigi, comploturi, falsă adulaţie şi lovituri de pumnal pe la spate. Aşa a a trăit şi aşa se va duce dintre noi. Ar fi putut fi un Imre Nagy ori un Alexander Dubcek al României. A ales să fie un Deng Xiaoping. Nu a făcut vreun sacrificiu pentru popor.

Tot ce a făcut a fost să urce pe scara ierarhiei de partid, linguşind în sus, prigonind în jos. Iliescu a condus persecuţiile anti-studenţeşti în anii 1956-1958 şi din nou în 1968, când era prim secretar al CC al UTC şi ministrul tineretului. A patronat deturnarea şi confiscarea revoluţiei din decembrie 1989. A profitat de această restauraţie pentru a impune un regim clientelar, întemeiat pe favoritism, parazitism, jefuirea statului de către pseudo-elite arogante şi cupide. Ar fi putut, în perioda de după 2001, să lupte pentru asanarea climatului public şi pentru sfârşitul hegemoniei nomenklaturisto-cadriste. Din laşitate, din frică, din cinism, nu a făcut-o. Moştenirea lui Ion Iliescu va fi una global negativă.