Radu Mihăileanu: „România e drogul meu”

Distribuţia e multiculturală, ca în toate filmele lui Radu Mihăileanu: ruşi, francezi şi români. Mélanie Laurent („Inglourious Basterds”) apare în rolul unei violoniste, alături de François Berleand, Miou Miou, Dimitri Nazarov, Vlad Ivanov, Maria Dinulescu, Ion Sapdaru sau Valentin Teodosiu.

Şi actorii ruşi, şi regizorul au avut temeri în legătură cu primirea pe care i-o va face Rusia filmului. „Sincer să fiu, mi-era un pic frică de reacţia publicului rus, pentru că nu puteam evalua cu ce distanţă se vor uita la ei înşişi”, povesteşte Mihăileanu într-un interviu acordat EVZ.

„Suntem condamnaţi la umor”

Aţi filmat „Concertul” în România, aţi distribuit actori români în mai toate filmele dv. Pe când un film în limba română?
Încă nu am subiectul. Eu funcţionez foarte pragmatic, adică subiectul e stăpânul meu, el dă ordine. Până una alta nu am unul cum aveam atunci la „A trăda”, un subiect atât de puternic care să se întâmple în România, să aibă logica lui. Cum sar de la o cultură la alta şi de la o limbă la alta, ar fi foarte logic să mă şi întorc. Într-un fel, mi-e un pic frică, ar trebui să fiu foarte atent la realitatea profundă românească. Aş putea face un film despre epoca în care eram aici, dar realitatea actuală n-o cunosc atât de bine ca unul care trăieşte aici.

Anii pe care i-aţi trăit aici, în timpul lui Ceauşescu, ar servi destule subiecte...
Ceea ce mă caracterizează pe mine şi ar putea să mă inspire din anii aceia ar fi dialogul dintre tragedie şi umor. Subiecte sunt tone. Avortul, care era o chestie teribilă – am avut prietene care au murit din cauza asta - ar fi o tragedie profundă pe care, în felul nostru românesc, am putea-o transforma în tragicomedie. Sunt o mie de imagini absurde care-mi vin în minte şi pe care oamenii din afară nu le cunosc. Că nu exista căldură, că se tăia electricitatea. Untul se topea în frigider, deschideai fereastra şi era mai cald afară decât în apartament... La teatre, oamenii stăteau în paltoane, iar actorii jucau şi ei cu paltoane, chiar dacă dedesubt aveau costume de epocă. Era tragic şi comic în acelaşi timp. Kafka e un mic copil faţă de ce s-a trăit aici aproape 50 de ani.

Sunt dictatura şi umorul inseparabile? Combinaţia aceasta apare în mai toate filmele dv.
Pentru mine, da. Nu ştiu dacă în lumea întreagă au mers mână în mână, însă în România şi, în general, în Europa de Est, da. Umorul ca singura metodă de a supravieţui şi de a ne dovedi că nu suntem morţi. Că nu am devenit animalele în care ei încercau să ne transforme cu ajutorul armei lor preferate, frica. Dar nu ştiu dacă în Cambodgia sau alte ţări umorul a fost o armă. Adică, cocktailul ăsta de culturi al României – ţară latină, între o cultură austro-ungară, slavă din Nord, bizantină din Sud, cu popor ţigănesc, evreiesc – face în aşa fel încât suntem condamnaţi la umor. Şi cehii şi ruşii, poate mai puţin bulgarii, au reacţionat ca noi. Dar chinezii, nu ştiu. Depinde de cultura fiecărui popor. Singura reacţie normală la tragedie e umorul, pentru mine. Dar aşa sunt făcut eu, aşa suntem noi, românii, de la Caragiale încoace.

„Mi-era un pic frică de reacţia publicului rus”

În „Concertul”, îi abordaţi pe ruşi, uneori nu foarte flatant. Vă e teamă de reacţia ruşilor la cinema?
Sincer să fiu, mi-era un pic frică de reacţia publicului rus, pentru că nu puteam evalua cu ce distanţă se vor uita la ei înşişi. Şi mai ales, e foarte greu pentru orice popor - şi asta trebuie s-o recunoaştem pentru români– să accepte ca un străin să facă umor pe spatele lui. Cu ce drept îşi bate el joc de noi? Cuvintele nefiind de fapt „îşi bate joc”. Eu cu cât iubesc mai mult anumiţi oameni, cu atât sunt mai inspirat să fac umor cu ei. Să-i ironizez, de fapt să mă autoironizez, pentru că mă regăsesc în fiecare personaj. Aveam trei distribuitori interesaţi, dar le era şi lor frică de reacţia publicului.

Deci, am organizat două proiecţii, prima la Novosibirsk, capitala Siberiei şi Rusia profundă, unde a participat actorul principal, Alexei Guskov, o vedetă la ei. La final au fost zece minute de aplauze în picioare. El m-a sunat şi plângea de fericire, că şi lui îi fusese frică. „S-ar putea ca, din cauza filmului ăstuia, să mă înjure toţi”, îmi spunea înainte. O a doua proiecţie a fost la Moscova, iar Alexei m-a avertizat că moscoviţii sunt mai duri, mai pretenţioşi. Am stat în sală şi mă gândeam că o să mă taie în felii. Dar au râs tot timpul, la unele lucruri la care nici eu nu credeam că o să râdă, lucruri mai profunde, pe care ei le recunoşteau. La final au înţeles că îi iubesc, că sunt nemaipomeniţi, şi că ei câştigă. Apoi au sărit toţi pe mine să mă întrebe cât timp am trăit în Rusia de am înţeles atât de bine Rusia şi sufletul slav. Şi le-am explicat că am stat câteva săptămâni şi că nu cunosc limba rusă. 

Prin urmare, filmul a fost achiziţionat cu un preţ foarte bun chiar şi va fi distribuit în foarte multe oraşe. Sper să fie un mare succes.

 „Concertul” are vreo legătură cu o întâmplare reală?
În 2001, o falsă orchestră a Balşoi s-a dus la Hong Kong. E un fapt divers, un articol foarte mic apărut undeva în presa franceză. Dar cred că i-au prins, n-au mai apucat să cânte. Doi scenarişti, unul francez şi unul chilian, au dezvoltat un mic rezumat în jurul poveştii şi mi l-au prezentat. Le-am spus că ideea îmi place, dar că trebuie să scriu eu restul, pentru că la Europa de Est ei nu se pricep. Împreună cu Alain Michel Blanc am început să scriu scenariul, bazându-mă şi pe o altă întâmplare din anii 80, când Brejnev a dat afară evrei din orchestre, pentru că, de câte ori se duceau în afară, rămâneau în Vest şi după aceea vorbeau la Europa Liberă. Iar un dirijor foarte cunoscut la vremea aceea, Evghenii Svetlanov, s-a opus şi a fost dat şi el afară. El şi-a continuat apoi cariera, nu e ca în film.

Aţi vorbit şi cu cei de la Balşoi?
Cu ei nu, că mi-a fost frică să nu-mi interzică după aceea să mă leg de teatru. Am vorbit cu muzicieni ruşi de la alte orchestre, am fost în casele lor, ca să văd puţin realitatea. Balşoi a scăzut puţin din punct de vedere calitativ, nu mai e ca altădată.

 „Doar James Bond şi noi am avut Piaţa Roşie numai pentru noi”

Sunt câteva cadre din Piaţa Roşie în film care, din câte ştiu, au fost foarte greu de obţinut...
De aceea am şi filmat în România, unde am reprodus Moscova, de fapt. Am reuşit să filmăm doar două zile în Piaţa Roşie. Ne-au trebuit şase luni să înţelegem cum funcţionează aprobările şi ce trebuie să facem. Ne-au dat aprobarea pentru o zi, când era finala Champions League la fotbal şi Piaţa Roşie era acoperită cu peluză, iar în mijloc era o minge enormă. Nu putem filma aşa! A trebuit să decalăm, să cerem din nou autorizaţie. În cele din urmă, actorul Alexei Guskov a sunat pe cineva „de sus” şi s-a rezolvat în câteva minute ce n-am reuşit în câteva luni. Din fericire, am filmat doar două zile, câteva săptămâni ar fi fost un chin. În zilele acelea, au tăiat complet accesul turiştilor, ceea ce eu nu ştiam, de aceea filmam ca nebunul, să nu intre vreun turist prin cadru. La ora 12.00, realizasem că nu e nici un turist şi apoi mi s-a explicat că armata şi poliţia au tăiat complet accesul.

Eram foarte mândru şi mi-a revenit umorul: „Ia te uită, doar James Bond şi noi am avut Piaţa Roşie numai pentru noi”. Mai e un aspect. Cât eram în comunism, Kremlinul era pentru noi inima răului, de acolo venise dictatura în toată Europa de Est. Să fac o comedie în Piaţa Roşie, după atâţia ani, a fost pentru mine o mare victorie psihologică.

Scena grandioasă de la final, aceea a concertului la Paris, a fost cea mai dificilă dintre toate, din câte povesteaţi. De ce?
Totul se dezvăluie în finalul acesta, trebuia să aibă un mare impact dramatic. Actorii trebuiau să devină muzicieni şi nu erau, a fost nevoie de trei luni de repetiţii pentru ea şi şase luni pentru el. Au fost şi nişte efecte speciale tehnice destul de complicate pentru Mélanie Laurent, deoarece nu putea mânui vioara ca un violonist. 11 minute şi 20 de secunde în epoca Youtube şi muzică rock nu puteau fi mai puţin alerte decât s-au obişnuit oamenii. Nici tipul de filmare nu putea fi unul de concert de muzică clasică, ci unul cinematografic, ritmat şi modern.

M-am uitat la multe filme, filmări TV de la concerte şi într-o zi am găsit ideea: în timpul concertului toate se rezolvă între muzicieni, între ei. Asta mi-a dat soluţia, care e „împotriva” televiziunii: am pus camerele în interiorul orchestrei, ceea ce televiziunea nu poate face şi ceea ce n-a făcut mai nimeni înainte. Am făcut o mie de fotografii ca să înţelegem cum trebuie să filmăm. Acţiunea trebuia apoi gradată şi decupată fix în funcţie de muzică. Era cronometrat totul pe secunde. Şansa e că am un monteur de geniu. Filmarea a fost nebună, a durat cinci zile, cu trei camere. A fost un coşmar pentru toţi.

Cât de tare a îngreunat filmările faptul că nu ştiaţi limba rusă? Cât de sigur eraţi pe replicile actorilor?
Nu-mi mai e frică de filmele în care se vorbesc limbi pe care nu le ştiu. În „Va, vis et deviens” se vorbeşte în etiopiană, ebraică şi franceză, iar eu nu le vorbesc pe primele două. Eu scriu în franceză, apoi totul e tradus şi când repet cu actorii, îi las să modifice replicile după cum simt ei că ar suna mai bine în limba vorbită.

Sunt câteva greşeli de limbă foarte amuzante. Le-aţi experimentat chiar dv. pe unele, ca imigrant?
E un personaj, KGB-istul, care crede că vorbeşte foarte bine franceza, dar de fapt vorbeşte foarte tâmpit, la fel cum vorbeam eu când am ajuns în Franţa. Câteodată, foloseam expresii din franceza literară, învăţate la şcoală, iar francezii se prăpădeau de râs şi eu nu ştiam de ce. Pe unele, ca „Je vous baise chaleureusement”, puţin mai vulgare, le-am pus în gura lui. Scoteam expresii din cărţi care nici nu mai existau. El zice „je vais reguler l’addition”, ceea ce înseamnă cu totul altceva decât vrea el, traduce după capul lui din limba rusă. Sunt o mie de decalaje verbale care m-au amuzat.

„Vlad Ivanov e un actor incredibil”

La castingul pentru actori români a existat şi această condiţie, să se ştie limba rusă?
De câte ori pot, iau actori români şi oameni în echipa tehnică. Pentru mine, actorii români sunt printre cei mai buni din lume. Nu puteam alege decât actori români care vorbeau rusă. Unii vorbeau, alţii aveau capacitatea s-o înveţe, din start spectrul castingului s-a redus mult. Am avut norocul că Vlad Ivanov vorbeşte rusa perfect. E un actor imens. L-am descoperit în „432” şi de atunci tot văd alte filme cu el. E incredibil. Nu are nici o frontieră: e ticălos, e bun, e inimos, e slab, e puternic. Sunt fericit că l-am întâlnit.

Filmul lucrează cu multe clişee. Despre ruşi, despre francezi, unii despre alţii...
Fiecare naţie are specificul ei. Umorul îngroaşă toate aceste particularităţi. Filmul vorbeşte despre şocul întâlnirii acestor două culturi diferite, cea occidentală cu cea slavă. „Barbarii din Est” – eu mă consider un „barbar din Est” - dau năvală în oraşul luminii, în civilizaţia castelelor de pe Loire, puţin arogante, impozante, aşezate pe un râu care curge leneş spre Ocean. Ei vin şi zguduie puţin castelele. Caricatura iese din acest şoc, însă nu doar ruşii sunt caricaturizaţi, ci şi francezii. Eu povestesc şocul pe care l-am avut când am ajuns la Paris.

De exemplu, eu eram obişnuit să vorbesc pe şleau, intram în viaţa francezilor fără să mă şterg pe picioare înainte şi fără să dau bună ziua, cum ar veni, mi-era „sete” să-i cunosc. Şi am aflat că ei nu sunt aşa. Bogăţia lumii moderne stă în şocul acesta, în interacţiunea cu alte culturi. Metafora de la sfârşit, când ei vor să atingă armonia ultimă, se referă la dialogul între culturi, printre altele. Doar aşa se poate atinge armonia.

După cum reiese din film, vitalitatea e încă la noi, în Est.
Vitalitatea e încă în Est, poate pentru că am trăit o perioadă grea. Vine din Est, pentru că încă „ne e foame”, încă n-am avut tot. Sper să nu ne mulţumim foarte repede. Occidentul e dezabuzat, a avut şi a trecut prin tot, chiar şi din punct de vedere politic, ceea ce e destul de periculos. Au aţipit un pic.

Din anii 80 încoace, pendulaţi între foarte multe ţări: Franţa, Israel, România şi altele. Unde este totuşi „acasă”?
Spun tot timpul că „acasă” sunt copiii mei. Ăsta e singurul „acasă„ foarte bine definit. În rest, acasă e în Franţa, România şi oriunde în lumea asta unde găsesc un anume parfum, poate imaginar. Eu am crescut la Vălenii de Munte, care era un sătuc pe vremea mea, acum e un oraş. Şi nu mai regăsesc acolo parfumul acela din copilăria mea. Însă am regăsit Vălenii mei de Munte, în mod paradoxal, în Africa. Eram copii, umblam desculţi, toţi cu aceiaşi chiloţi chinezeşti, jucam fotbal... Nu cunosc bine satele din America de Sud, sunt sigur că aş găsi nişte lucrrui echivalente. Mă simt foarte bine în multe locuri.

În satele din Africa, în orăşelele mici din America de Sud – nu-mi plac oraşele mari –în Japonia sau Thailanda. Centrul meu de gravitaţie sunt copiii mei, acolo mă întorc şi mă aşez, suflu. Apoi e Franţa, desigur, unde m-am obişnuit şi de la care am absorbit foarte mult în materie de cultură şi democraţie, chiar dacă nu sunt ca francezii când vine vorba de temperament. România e drogul meu, nu pot sta mult timp departe de ţara asta. Am nevoie să mă întorc din când în când în România să mă „droghez”, mă atrage. Mă simt acasă. Şi apoi e Israelul, eu fiind evreu.

SPECTACOL

„Începem să avem şi noi cam tot ce au americanii”

Are cinema-ul european un „handicap” când vine vorba de filmul-spectacol? De entertainment?
În principiu, nu are un handicap şi sunt din ce în ce mai multe filme europene de entertainment . În unele ţări asiatice şi în SUA e vorba de limbă, iar filmele care nu sunt în limba engleză intră mai puţin în multiplexuri. Filmul european e un pic „handicapat” din acest punct de vedere. Dar din punct de vedere calitativ şi al bugetelor, nu. Se fac filme şi cu bugete de 30-40 de milioane de euro, deci începem să avem şi noi cam tot ce au americanii, din toate punctele de vedere, efecte speciale etc. Singura piedică e limba, dar asta nu înseamnă că trebuie să facem numai filme în engleză. În America de Sud, filmele mele au intrat toate multiplexurile, în Europa la fel.

Mă refeream mai degrabă la percepţie, pentru că cinema-ul european e asociat automat cu filmul de autor. Şi în România, foarte puţini cineaşti fac filme-de genul „Concertului”.
O să vină şi asta cu timpul. Fiecare ţară are o caracteristică puternică a sa. În Franţa, de exemplu, domină cinema-ul de autor, care vine pe linia Godard, Truffaut, Resnais, dar treptat s-a diversificat. Azi există Luc Besson, Jean-Pierre Jeunet, Kassovitz. În România, la fel. Cultura ei de bază e un cinema mai realist, social, şi e printre cinematografiile cele mai bune din lume. Eu aş pune-o chiar pe locul întâi, alături de Israel, Iran, Taiwan şi Coreea. Dar, mai mult ca sigur, generaţia Internet, care vede filme din lumea întreagă, va face un cinema mult mai diversificat, fără ca această specificitate românească să nu se piardă, sper. Cinema-ul acesta de mare valoare a lui Cristian Mungiu, Porumboiu, Puiu, Muntean, Mitulescu nu trebuie să se piardă.