Radu Muntean: „Îmi doresc să fiu în dormitoarele oamenilor”

SUMARUL ARTICOLULUI

1. Radu Muntean: „Îmi doresc să fiu în dormitoarele oamenilor”
2. Succes la Cannes: “Marţi, după Crăciun”, ropote de aplauze
3. Succes la Cannes: “Marţi, după Crăciun”, ropote de aplauze

MULTIMEDIA

VIDEO evz.roVezi mai multe

"Marţi, după Crăciun" -"un film perfect"

VIDEO evz.roVezi mai multe

Radu Muntean: În România nu se poate trăi din film

VIDEO evz.roVezi mai multe

Succesul lui Muntean de la Cannes a ajuns şi la Cinemas

Emisiunea de aseară de pe postul B1 TV i-a avut ca invitaţi pe criticul de film Valerian Sava şi pe jurnalista Luiza Vasiliu.

EVZ: Aveai deja în „Boogie” subiectul adulterului. De ce l-ai luat de coarne în „Marţi, după Crăciun”?
Radu Muntean: Păi, în „Boogie” se atinge razant subiectul adulterului, e o temă secundară, dacă vrei. De ce? Pentru că mă preocupă chestia asta, am şi eu resorturile mele (râde)... Intime, de care trag, dar nu vreau să le spun aşa... Mă fascinează zona asta, mi se pare mai spectaculoasă decât un film de acţiune câteodată. Şi probabil că am un pic de voyeurist în mine, îmi doresc să intru în dormitoarele, bucătăriile şi spaţiile intime ale oamenilor (râde).

Când vorbeşti de voyeurism, mă gândesc la o perspectivă încadrată, ţinută la distanţă, oblică etc. pe când tu începi filmul cu o scenă frontală...
Ei, glumesc. Nu te gândi la maniera de filmare, nu vreau să filmez ca şi când aş filma cu camera ascunsă, doamne fereşte! Ar fi cumva la prima mâna, aş atinge doar formal lucrul ăsta... Eu îmi propun să te fac să te simţi că eşti acolo, cu oamenii ăia, fără să pară că e ceva ilicit. Nu mă interesează formalismul noţiunii de voyeurism şi oricum era mai degrabă o metaforă.

Nu dai mură în gura spectatorului?
Exact, nu la propriu. Aşa mă apucam să fac emisiuni TV – „fake reality show” cu cupluri. Nu e cazul.

Ce se întâmpla în „Marţi, după Crăciun”? 
Paul Hanganu (Mimi Branescu – n.r.) începe o nouă viaţă.

Fericită sau nu (după genericul de final)?
Nu ştiu ce să-ţi răspund. Funcţionează ambele scenarii, şi cel cu nevasta, şi cel cu amanta. Important e că atunci când se termină filmul, el e – o şi spune – rupt în bucăţi. Cred că se află într-un punct în care nu există o alegere bună. Orice ar alege, pierde o parte din el. E ca şi cum i-ai spune unui bolnav că, pentru ca să supravieţuiască, trebuie să îi tai ambele picioare şi o mâna, de la cot. Şi el alege.

Cu personajul Paul se întâmpla ceva ce se întâmpla şi cu mulţi dintre noi. Cumva, îţi doreşti ceva cu toată puterea fiinţei tale şi exact când ai reuşit să ai îţi doreşti altceva. E acel tip de nelinişte care funcţionează ca un motor, te face să mergi înainte, dar te şi opreşte să fii fericit cu adevărat. Despre asta e filmul.

Ai spune că „Marţi, după Crăciun” e o dramedie? 
Nu. Eu nu pun etichete pe filme, nu mă pricep şi, uneori, mă şi irită. Imaginează-ţi cum ar fi dacă m-aş apuca de un film şi mi-aş zice dinainte „Hai să fac o dramedie sau o dramă psihologică sau un film minimalist ezoteric!”. Nu mă interesează. Asta e treaba voastră.

Pe de o parte, eviţi senzaţionalismul, pe de alta, eşti foarte clinic.
Mi-am dorit foarte mult să elimin toţi paraziţii din social sau de altă natură care ar putea compune personalităţile celor trei personaje. Toţi sunt oameni ok sau, cel puţin, eu aşa i-am gândit. N-am vrut ca spectatorul să gândească nicio secundă „ar trebui s-o aleagă pe aia, că e mai frumoasă”, „uite, îl cicăleşte nevasta”, „uite, amanta e prea insistentă”, e un papagal uşor manipulabil”. E doar un bărbat care iubeşte două femei, ambele, foarte mişto. Doar o situaţie. Paul, aparent, e într-o situaţie de invidiat pentru mulţi. Are o familie frumoasă, un copil simpatic, o nevastă care se ţine bine, cu care are în continuare momente de tandreţe şi intimitate, un job care îi permite linişte şi siguranţă materială, casa, maşina, tot ce-şi doreşte, de fapt.

Drama e în altă parte, depinde de perspectiva, din afara pare candidatul perfect pentru fericire. Doar ca lucrurile-s mai complicate. Cât despre Raluca, ea e o amantă care nu e deloc insistenta.

Deci tu nu judeci şi spectatorul n-are pe cine să dea vina?
(Râde). E complicat să nu ai antagonist în film, dar eu asta urmăresc de la „Hârtia va fi albastră”. Nu exista „ăla rău” care face lucruri urâte şi împotriva căruia trebuie să luptăm cu toţii. Cumva, e în noi conflictul.

Cât a durat castingul? Ai scris avându-i pe Mimi Branescu şi Maria Popistasu în minte, în rolurile principale?
Da, bănuiam că or să joace Mimi şi Maria, dar asta nu înseamnă că nu au dat şi ei probă. Pentru rolul nevestei, am chinuit însă mai mult de zece actriţe până m-am oprit la Mirela Oprişor (soţia lui Mimi Branescu în viaţa reală –n.r.). Da, e cel mai delicat rol din film. Sunt însă foarte mulţumit de alegerea pe care am făcut-o. Nu ştiu exact cât a durat cu totul castingul. Cu pauze, probabil că două luni şi ceva. Repetiţiile au ţinut încă o lună.

Jocul lui Mimi, atât de rezervat... tu i l-ai cerut?
Da. Ca să arăţi ca un personaj suferă pe dinăuntru, că e măcinat de tot felul de îndoieli şi de tensiuni interioare, nu trebuie să exteriorizeze asta, se poate vedea şi prin ricoşeu. Cred că tot de acumulări e vorba şi în cazul lui.

Până la plot point, când conştientizează şi culpa, şi criza morala, Paul este un om care îşi împarte viaţa între două existente paralele, încearcă să nu le amestece şi, evident, e tot mai greu. De acolo înainte se vede, chiar şi aşa discret cum joacă, că e mai absent, că se gândeşte mai mult în altă parte.

„Fiecare film mă ajuta să mă cunosc mai bine”

Din punctul de vedere al imaginii, ce ai vrut tu de la acest film?
Tot aud de scharful ăsta, că există secvenţe în care personajul care vorbeşte se vede clar, iar acela căruia i se adresează e oarecum mai neclar, mai îndepărtat. Dar în tot filmul sunt trei secvenţe în care se întâmpla asta! Întâmplător, personajele nu sunt în acelaşi plan şi este absolut imposibil să fie clare ambele, optic vorbind. Când faci un decupaj într-un cadru secventa şi o mizanscenă a unui astfel de plan se întâmpla să fie o diferenţă de perspectivă. Aşa că opţiunea de scharf e un pseudo-decupaj, automat atragi atenţia asupra unui personaj când faci scharful pe el.

Dar situaţia nu e atât de specifică acestui film. În majoritatea lui, ei sunt în acelaşi plan, m-am străduit ca intervenţia mea să fie şi mai discretă. Eu urmăresc de câteva filme încoace să fiu tot mai invizibil, măcar formal, ca autor, să las cumva povestea să curgă aparent singură şi să se acumuleze un anumit fel de tensiune.

Acesta e motivul principal pentru care şi am optat pentru cadre secvenţa. Dacă e bine echilibrat şi nu se simte că e lung se acumulează un anume tip de tensiune. Şi ele, acumulate până spre finalul filmului, ar trebui să ducă spectatorul până unde îmi doresc eu să ajungă.

Funcţionează filmele tale ca terapie, pentru tine, personal?
Pentru mine, da, şi sper că şi pentru oameni care-mi seamănă. Acuma, poate că terapie e mult spus şi pretenţios. Dar mi-e clar că fiecare film mă ajuta să mă cunosc mai bine şi să-i înţeleg mai bine pe cei din jurul meu.

Din afară, formula aceasta de trei scenarişti pare foarte dificil de întreţinut. Cum reuşiţi să vă armonizaţi? A fost mai greu la acest lungmetraj?
Nu zic că e întotdeauna uşor, lucrul la scenariu e adeseori anevoios, trecem prin multe variante până la draftul final şi nu întotdeauna avem aceleaşi păreri. Întoarcem dramaturgia pe toate fetele, până când ajungem la o variantă agreata de toţi trei, apoi împărţim desfaauratorul şi fiecare îşi scrie partea lui. Sigur că citim şi mai intervenim pe bucăţile celorlalţi, dar în mare, cam aşa funcţionam. Da, a fost mai greu.

Dialogurile, de exemplu, par scrise de o singură mâna, în toate filmele tale.
Nu, cum spuneam mai sus, fiecare îşi scrie bucata lui de scenariu, cu dialog cu tot.

Ideile de scenariu cui aparţin?
Eu am venit cu ideile şi e normal să fie aşa, de vreme ce eu fac filmul până la urmă. E firesc să generez eu subiectul, însă e obligatoriu că Alex şi Răzvan să rezoneze cu el. Altfel, sunt sigur că nu ar accepta să scrie, indiferent de prietenia dintre noi.

Cât au durat filmările la „Marţi, după Crăciun”? Care a fost partea cea mai dificilă a producţiei?
Filmările nu au durat decât 22 sau 23 de zile, dar am repetat aproape o lună înainte. Sigur că filmarea e partea cea mai dificilă, cea mai intensă a filmului. Limitele financiare ale producţiei te obligă să fii foarte atent şi eficient la filmare. Fiecare zi de filmare în plus costa mulţi bani şi nu-ţi poţi permite să greşeşti. Au fost secvenţe care nu au ieşit cum mi-am dorit din prima şi a trebuit să le refilmez, dar m-am străduit să rămân în programul de filmare stabilit iniţial.

Care a fost secvenţa pentru care ai tras cele mai multe duble?
Aceea în care Mimi Branescu şi Dragoş Bucur beau bere în garsoniera. Aşa s-a întâmplat, oricum, în general, am tras foarte multe. În acea secvenţă, voiam să obţin o senzaţie de oarecare oboseala, lentoare, tristeţe la personajul principal. Şi... a fost la limită. Adică, băuseră şi destule beri, că, fiind cutii, trebuiau să le desfacă... Iar berea era pe bune. Deja se cam...

Aţi integrat în film şi o legendă urbană, aceea cu „Ştiai că tatăl lui Enrique s-a apucat de cântat?”. Mai sunt şi altele?
Nu, asta e singură. Culeasă din mall de Dragoş Potop, directorul de producţie.

Ce buget are pelicula?
Nu ştiu exact, undeva între 600.000 şi 700.000 de euro.

„Marţi, după Crăciun”, un film incomod

Faci film deja de câţiva ani. Poţi să şi trăieşti acum din asta?
Nici vorbă. Banii în cinemaul românesc sunt puţini şi mai degrabă virtuali. Ştii că ai de luat nişte bani dar până îi iei, se devalorizează şi nu mai înseamnă nici jumătate din cât ştiai că ai de luat.

Exista un curent de opinie din ce în ce mai puternic care cere şi altceva de la cinema-ul românesc: fantasy-uri, filme suprarealiste, horror-uri, o ieşire din realismul minimalist. Când şi cum crezi că se va întâmpla asta?
Eu nu ştiu cine reprezintă acest curent, dar mă irită din ce în ce mai tare eticheta asta cu minimalismul. Mi se pare că unii oameni nu au altă treabă decât să eticheteze filmele şi să le bage în sertăraşe. După părerea mea, filmele sunt bune sau proaste. Te emoţionează sau nu. Poate părea simplist, dar eu cred că pe spectator chiar nu-l interesează tipul ăsta de categorisiri. Contează mai puţin ce limbaj cinematografic foloseşte autorul sau cu ce convenţii se joacă. Dacă funcţionează, jos pălăria.

Cât despre filmul de gen (horror, de acţiune, fantasy, porno cu roboţi sau mai ştiu eu ce) el se va face în România atunci când cinematografia va deveni o industrie şi va funcţiona după reguli comerciale. Doar atunci când va fi rentabil să produci un film în România. Acum, din foarte multe motive, e aproape imposibil.

Ce aşteptări ai de la Cannes?
Îmi doresc să aibă presa bună şi să fie cumpărat în cât mai multe teritorii.

Cum ai chema un om de pe stradă la „Marţi, după Crăciun”?
Cred că situaţia prin care trec cele trei personaje e una prin care a trecut, într-un fel sau altul, absolut toată lumea adultă. Toţi potenţialii spectatori ai filmului, pentru că probabil va fi interziscelor sub 15 ani. Toţi cei care pot intra legal la film au trecut printr-o situaţie rudă cu cea din film.

Altfel, însă, să ne înţelegem: eu nu fac filme pentru toată lumea. Cine vrea să se ducă la cinema doar ca să îşi spele creierii şi să se relaxeze după o zi grea de muncă, să nu vină la filmul meu! Mi-am propus şi ar trebui ca „Marţi, după Crăciun” să fie măcar un film incomod. Nu de relaxare!


Mai vrei să spui ceva despre acest film?
Dacă ar fi după mine, n-aş spune absolut nimic. Nu cred că filmele trebuie explicate. La „Hârtia va fi albastră”, puteam să vorbesc o oră despre experienţa Revoluţiei, despre cum eram în armată, tot felul de chestii pitoreşti. La filmul ăsta, ce să spun? Că mi-am înşelat nevasta? Păi, n-am făcut-o! N-am picanterii din astea.