RADU PARASCHIVESCU: Cum era să deranjez

Caut în continuare volumul pentru care am intrat, deşi îmi dau seama că misiunea nu e simplă. Odată cu noua identitate vestimentară, angajaţii au umblat şi la dispunerea cărţilor. Bunăoară, la secţiunea de literatură în limba germană găsesc „An Introduction to Shakespeare”, pentru ca literatura în limba franceză să fie ilustrată de piesele aceluiaşi Shakespeare în ediţie bilingvă - română şi engleză. Sectorul criticii literare abundă în memorialistică, în zona thrillerurilor s-au strecurat o mulţime de romane de dragoste, iar o parte din secţiunea de literatură română a căzut sub ocupaţia unei colecţii de literatură vândute cândva împreună cu un ziar. Sunt uşor contrariat. Ştiam că aceste volume erau rezervate exclusiv vânzării la chioşcuri, unde - spune degeaba legea - nu puteau rămâne mai mult de o săptămână. Aş întreba pe cineva care e situaţia, dar n-am pe cine. Domnul cărunt care pare şeful librăriei vorbeşte la telefon, iar doamna cu ochelari discută cu doamna roşcată şi tunsă scurt despre ardeii copţi pregătiţi cu o seară înainte.

După douăzeci de minute de plimbare printre cărţi, doamna cu ochelari îmi înregistrează în fine prezenţa. Pare nu atât agasată, cât precaută. Am zăbovit atât de mult, încât am devenit suspect. Dacă vreau să şterpelesc „Destin şi film” de Sergiu Nicolaescu? Prin urmare, sunt luat într-un marcaj strict alte câteva minute, până când curiozitatea feminină învinge. „Căutaţi ceva?”, sunt întrebat. „Da”, răspund, precizând şi ce anume. „N-avem”, mă dezumflă sec doamna cu ochelari. „Puteţi verifica în computer?”, insist, uluit de memoria ei prodigioasă. „Vă spun eu că n-o avem”, rămâne pe poziţii doamna şi ia distanţă, vag ultragiată. După o nouă porţie de săpături, timp în care angajaţii îşi dau cu părerea dacă „Regina” e peste „Inimă de ţigan”, găsesc cartea şi mă prezint cu ea la tejghea. Doamna cu ochelari o ia cu aerul că n-ar vrea să contracteze cine ştie ce boală rară punând mâna pe ea şi-i bate preţul la aparatul de marcat. Plătesc, mă aleg cu o căutătură duşmănoasă fără s-o fi meritat în vreun fel şi optez pentru ironie, lăsând impresia că vreau să dreg busuiocul înainte de-a ieşi. „Mă scuzaţi pentru deranj”, murmur spăsit. „Niciun deranj”, mi se răspunde ca din frigider. Ies din librărie cu două regrete: că trebuie să mă despart de aerul condiţionat dinăuntru şi că aşezământul poartă numele lui Eminescu. Vi-l recomand doar dacă vă atrag raporturile umane în condiţii de ostilitate. Sau dacă aţi cumpărat ardei şi nu ştiţi cum să-i coaceţi.