Ceea ce în alte ţări (Franţa, dar şi Italia sau Spania) e excepţie, la noi a devenit de mult normă. Dacă piaţa românească de televiziune s-a curbat sub greutatea ciudaţilor, şarlatanilor şi scălâmbilor, în Occident aceste făpturi încap într-o nişă cu statut de rezervaţie.
Dominantă în România, cultura excesului n-are ecou în Franţa - poate şi fiindcă francezii trăiesc de secole în absenţa cenzurii, pe când noi încă nu ne-am săturat să recuperăm ceea ce ne-a fost refuzat pe vremuri.
Revenind la cei doi domni din titlu, e momentul să-i prezint. Se numesc Thierry Beccaro şi Julien Courbet - ambii cu emisiuni de divertisment pe France 2. Primul prezintă „Slam”, celălalt e gazdă la „Al patrulea duel” şi amândoi au fost aleşi să amelioreze audienţa postului respectiv pe durata verii.
Paradoxal, fiecare dintre ei vine după proiecte cărora, dintr- un motiv sau altul, li s-a pus capăt. Beccaro a mai făcut „Motus”, Courbet a realizat „Service maximum”. În primele zile ale lui iulie, când i-am descoperit, erau amândoi la început de emisiune. Însă nimic din felul lor de-a se comporta nu trăda emoţia, nesiguranţa sau stinghereala celui care filmează episodul-pilot. Erau dezinvolţi, empatici şi hazoşi.
Două cuvinte care în România par exilate în dicţionarul de arhaisme - charisma şi farmecul - ocupau în zestrea lor locuri decisive. Aşa se explică cuminţenia cu care am rămas în faţa televizorului până la capăt şi la emisiunea lui Beccaro, şi la a lui Courbet.
Am dat peste ele întâmplător, fără frăgezeli publicitare, şi am stat până la generic. Urâţelul Beccaro şi chipeşul Courbet deţineau magnetismul capabil să te pironească în fotoliu şi să te oblige la fidelitate. Bineînţeles, nu te poţi baza doar pe farmecul personal, mai cu seamă în faţa unui public cu nivelul de exigenţă al francezilor. Beccaro şi Courbet ştiu asta foarte bine.
Amândoi par născuţi să prezinte emisiuni-concurs, iar pentru un străin abia evadat din regimul lui Tarky şi Nikita acest lucru se vede din prima secundă. Există în prestaţia lor un amestec bine dozat de autoironie lejeră, solidaritate cu participanţii, fineţe aluzivă şi preocupare pentru raporturile dintre cei care se întrec pentru premiu. Beccaro şi Courbet îşi invită oaspeţii să se simtă ca într-un club, nu ca la un examen.
Ei au o artă a cordialităţii pe care nu le-o susură nimeni în căşti - e a lor, le aparţine, au interiorizat-o. În plus, şi concurenţii par făcuţi din alt aluat decât cei de la emisiunile noastre. Drept urmare, întrebările care li se adresează sunt deopotrivă din literatură şi din sport, din modă şi din Biblie, din politică şi din teatru. Iar asta duce discuţia într-un alt plan, absolut obligatoriu.
Mă refer la felul cum sunt triaţi participanţii şi prezentatorii, la felul cum se prezintă cei care operează selecţia. E doar o impresie, dar cred că la acest capitol suntem cumplit de vulnerabili.
Luni, 27 Iulie 2009. 0 vizualizări, 16 comentarii, 0 voturi
RADU PARASCHIVESCU: Doi domni „comme il faut”
Îmi dau seama că prezentatorii TV despre care voi scrie în continuare nu sunt perfecţi.
În general, oricât te-ai chinui să eviţi capcana, reflexul de-a idealiza străinătatea e la fel de greu de strunit ca acela de-a veşteji emisiunile româneşti doar fiindcă sunt româneşti. Evident, nu tot ce e produs în Franţa miroase a levănţică, după cum nu tot ce se face la noi duhneşte a canal.
Cine judecă doar în temeiul acestei polarizări e fie nepriceput, fie de rea-intenţie. Există şi acolo mediocri, după cum există şi aici purtători de excelenţă. Deosebirea ţine, din punctul meu de vedere, de numărul şi mai ales de procentul bizareriilor televizate.
- Recomandă
- Dimensiune text
- Tipareste
- Comenteaza
- Conversie PDF
Trimite pe:








Spune-ţi părerea!
Nici un mesaj postat până acum