RADU PARASCHIVESCU: Domingo, vârf pe Bernabeu

Camera TV n-are milă şi culege sadică începutul unei lacrimi. Blondul nu se poate şterge la ochi, nu se poate ascunde de indiscreţia pisăloagă a televiziunii. Şi poate nici nu vrea. În fond, e momentul lui. Momentul când publicul ridică pancarte pe care scrie „Inolvidable”. Momentul când preşedintele îi prinde la rever insigna cu aur şi dia mante a clubului. Momentul când lumea nu se mai uită la altcineva.

Consumată în zece minute, festivitatea de despărţire a lui Michel Salgado de madrileni lasă loc meciului de prezentare a lui Real. Vitrina străluceşte din nou, acum ca sfidare a crizei: Kakà, Cristiano Ronaldo, Benzema, Xavi Alonso, Albiol. Partenerul, FC Rosen borg, e un musafir cuminte, care nu deranjează şi nu compromite protocolul. Real învinge cu 4-0, ceea ce nu contează absolut deloc. Rămân în continuare cu gândul la felul cum a început seara. Optzeci şi patru de mii de oameni - cam cât adună o echipă românească de mijloc într-un tur de campionat - înfloresc sub vocea lui Placido Domingo.

Stadionul, locul prin care alţii (îi ştiţi bine) înţeleg devălmăşie vocală, defulare şi curajul laş pe care ţi-l insuflă apartenenţa la gloată, se lasă în stăpânirea unui singur glas. Înainte de pasele lui Raul cu Diarra, înainte de exerciţiile de detentă ale lui Granero şi Garay, asistenţa gustă „Nessun dorma” şi îşi suspendă condiţia microbistică. Suntem şi la meci, dar şi la operă. Fotbal şi Puccini? Bineînţeles. Pe stadionul Santiago Bernabeu nu e nimic anormal într-o asemenea asociere. Mihai Mironică, unul dintre comentatori, are un tremur în glas, deşi nu e fanul Realului. Tace sănătos câteva clipe, ştiind şi el că asistă la o formă de înnobilare emoţionantă. Şi mai ştie un lucru: că aşa ceva în România ţine strict de literatura SF.

Domingo încheie „Nessun dorma” şi trece la „Hala Madrid!”, imnul Realului. Publicul îl ajută fără patimă latină, ci doar cu mulţumirea celui care participă la un moment binecuvântat. Imnul respiră grandoare şi tristeţe, ca un film despre crepusculul unui imperiu. Un stadion întreg cântă, iar iluzia binelui capătă corporalitate. Camerele TV mătură câteva rânduri la întâmplare: copii de şcoală, cupluri de vârsta a doua sau a treia, femei singure, perechi romantice, mustăcioşi impozanţi, oameni de toate vârstele şi ocupaţiile. Au un lucru în comun, dincolo de iubirea pentru Real. Iar acel lucru e lumina care le joacă pe chipuri şi care poartă în undele ei mesajul unei speranţe fragile.

Încă avem spre ce să tindem, încă n-au dispărut reperele. Fotbalul e un joc simplu, popular şi lesne de povestit. Ceva mai greu e să-l înconjurăm cum se cuvine şi să nu intrăm cu bocancii peste răsaduri. Scorul rămâne în arhive, fazele sunt povestite de cronicari, golul ajunge pe generic. Toate acestea sunt amănunte bune pentru palmares şi statistică. Placido Domingo şi publicul de pe stadionul Santiago Bernabeu au arătat ceva mai important: că există minuni cu rază scurtă de acţiune (100 de metri şi 90 de minute) pe care le poţi înfăptui şi singur.