Degeaba ripostăm prin citate din oameni fini. Degeaba îl invocăm pe Octavian Paler: „Nu mă tem nici de becalizare, nici de imbecilizare, ci de imbecalizare”. E ca şi cum ai trage cu ghiocei într-o batoză. Ioan Becali nu e un om care şi-a pierdut cumpătul, ci exponentul unei categorii obişnuite să timoreze, să insulte, să ameninţe şi să folosească flegma pe post de argument. Amintiţi-vă de episodul Cartianu, amintiţi-vă de prelegerea despre foloasele capului în gură, susţinută mai demult la „Naşul”, amintiţi-vă de promisiunea răcnită în urechile ziariştilor: „Vă fac de la brâu în jos”. Cine vede în Ioan Becali doar un coleric pitoresc e fie orb, fie rău intenţionat.
Şi totuşi, întrebarea rămâne: cum scăpăm de monstrul pe care l-am zămislit? I se adaugă, parşiv, o a doua: Chiar vrem să scăpăm de el? Invitat la explicaţii de Vali Moraru, Manolo Terzian a răspuns: „Cei care-l critică pe Ioan Becali n-ar fi putut s-o facă dacă nu l-am fi adus la emisiuni.” Corect. „În plus, e bine ca asemenea oameni să ştie că abuzurile lor sunt văzute”, a adăugat Manolo. Iarăşi corect. Însă pentru formarea unei păreri nu trebuie să-l vezi pe Ioan Becali de o sută de ori. Ajunge o dată. Dincolo de asta nu mai e treaba noastră, ci a justiţiei. În alte ţări, lumea se înghesuie în tribune pentru Robinho, Ronaldinho sau Fernandinho. Prin contrast, românul instalat la televizor va pândi mai departe istericalele lui Flegminho. De-acum încolo, cu umbrela alături.
Citiți și:
Spune-ţi părerea!
Nici un mesaj postat până acum