RADU PARASCHIVESCU: Minciuni mortale

E ca în filmele poliţiste, unde fiecare criminal trage nădejde că va fi mai isteţ decât detectivii şi va scăpa neprins. Sportul îmboldit de pintenul sponsorului întreţine aceeaşi himeră cu două capete. Fiecare sportiv nu speră doar că va câştiga întrecerea, ci şi că propteaua lui farmacologică nu-l va duce la pierzanie.

Frank Vandenbroucke e numele ultimei cruci dintr-un cimitir neîncăpător. Avea treizeci şi patru de ani şi a fost găsit mort, la începutul săptămânii, într-o cameră de hotel. Conform scenariului. Hotelul se afla în Senegal, dar asta ţine doar de coloratură.

La începutul anului, Frederick Nolf se cazase la un hotel din Doha pentru întâlnirea cu moartea. În februarie 2004, Marco Pantani îşi luase supradoza fatală de cocaină tot într-un hotel, dar în Rimini.

În mintea oamenilor s-a format deja reflexul. Când vorbeşti de un ciclist şi de o cameră de hotel, pregăteşti terenul pentru o veste proastă. Dramele curg atât de repede, încât uităm mereu să punem întrebarea: cine apasă pedala care asigură prăbuşirea? Încotro se grăbesc toţi aceşti inşi încovoiaţi pe ghidoane? Ce stafie îmbietoare le face semn de dincolo?

Ciclismul nu e singura minciună criminală a sportului. Specialiştii care miros vrafuri de seringi folosite descoperă detalii, dar nu livrează răspunsuri. Interpretarea datelor e o răspundere care revine altcuiva.

Specialiştii constată sec, după care se pot muta în alte sporturi cu palmares funest, printre care fotbalul. Daniel Jarque, căpitanul lui Español, a murit în cantonament, în timp ce vorbea la telefon cu prietena. Antonio Puerta, fundaşul stânga al lui FC Sevilla, s-a stins în timpul unui meci, după care a fost incinerat pe fugă.

În ambele cazuri ancheta s-a blocat fără explicaţii. Cluburile şi-au exprimat dezolarea şi au propus solemnităţi pioase în memoria dispăruţilor. Însă nimeni nu i-a descusut cu destulă răbdare pe medicii sportivi. Dacă ar fi făcut-o, ar fi aflat că examenul medical, o formalitate absolută, nu poate stingheri achiziţiile de marfă vie cu bani grei, nici star-systemul gresat de nişte sponsori pentru care procentul de pierderi umane nu contează.

Victoria în sport ar trebui să fie expresia adevărului. Recordul s-ar cuveni să certifice triumful omului asupra propriilor limite. Recordul sportiv e elementul cel mai aşteptat, căruia i se doreşte viaţa cea mai scurtă. Durata probelor de viteză se micşorează neverosimil. Or, când o ştafetă feminină de nataţie doboară un record mondial cu aproape şase secunde, e cazul să intri în panică, necum să jubilezi.

Aici nu mai vorbim de sport, ci de o fraudă enormă. Cele cinci cercuri olimpice ar trebui înlocuite cu tot atâtea cătuşe. Din păcate, omul are o nevoie atât de mare de a fi minţit, încât probabil că i se va părea ceva în neregulă abia când sportivul va termina cursa înainte s-o înceapă.