Rai la gardul satului decăzut

La câţiva paşi mai sus de ruinele mari şi reci, un fel de colibă lungă e singura clădire „învieţuită”. Din ea iese, cu o găleată goală în mână, o femeie îmbrăcată doar într-un pulover roşu. Merge înfrigurată spre cişmeaua de peste drum, cu grijă, să nu alunece.

„În colonia asta m-am născut, aici am crescut, am trăit şi aici am să mor. N-am unde să mă duc. Am fost mulţi, am fost cu sutele. Am mai rămas doar vreo 10-15. Restul ori au murit, ori au plecat, care pe unde a putut, după ce s-o-nchis mina”, povesteşte Ana Scutaru, o femeie de 43 de ani, pe care greutăţile au îmbătrânit-o prematur.

Au rămas cu amintirile

Familia femeii a venit la Muncel din judeţul Alba. Şi vecinele ei sunt venite din alte părţi ale ţării, de pe vremea când mina mergea din plin. „Eu şi soţul câştigăm numa’ 450 de lei pă lună. Acuma încă-i bine. Or fost ani, în care am ţânut doi copii numa cu ce-am muncit cu braţăle, la câmp. Mai merem pi la pădurenii ăştia la lucru. O zi de sapă se plăteşte cu 25 de lei, una de coasă cu 30-40 de lei. Ăl mai bine îi când vin ciupercile, mai ales toamna, când îs mai scumpe. Merem la cules, le ducem la piaţă la Deva şi facem şi noi un ban”, adaugă Ana.

În holul căminului îşi face apariţia, ajutată de un cadru, o bătrână desfigurată de boală. „Pe vremuri, aici erau oamenii ca furnicile prin pământ. Erau mulţi. Viaţa a fost foarte bună aici, dar când s-a închis mina, s-a închis şi viaţa oamenilor”, spune Maria Şandor, de 70 de ani.

Anuţa Florea (60 de ani), venită în Ţinutul Pădurenilor tocmai de la Sculeni, judeţul Iaşi, mai are încă puterea să râdă: „Ei, iaca! Se închisă mina şi n-am avut unde să mergem. Iaca, stăm aici, noi şi lupii. Ei s-au obişnuit cu noi, noi cu ei”.

Colonia demolată

Despre cum a dus-o colonia de la Muncelu Mic în ultimii 10 ani vorbeşte însăşi înfăţişarea satului. Singurul cămin, din cele 10 care erau odată, are nevoie de un acoperiş nou. Instalaţia electrică la cele şase locuinţe e impro vizată. Unele camere nici geamuri nu mai au.

Popicăria coloniei e folosită drept depozit pentru o grămăjoară de fân şi câţiva butuci de lemn. Vechiul club al minerilor mai are doar un colţ de zid. Turnul centralei termice e aproape intact. În rest, nimic. Doar vântul care nu se opreşte niciodată, ca-n orice sat de culme din Ţinutul Pădurenilor.

Povestea unei exploatări

Exploatarea de minereuri neferoase multiplu a fost cea care a pus, practic, satul pe hartă. Vreme de o jumătate de veac, de la Muncel s-au extras cupru, zinc, plumb sau aur.

• În sat locuiau peste 200 de „veterani” (aşa se autointitulează băştinaşii din Muncel), la care se adăugau 1.000 de mineri aduşi pentru exploatare. La recensământul din 2002, mai erau înregistraţi doar 130 de localnici, de aproape 10 ori mai puţini decât în 1992, iar acum sunt mai puţini de 100, spune primarul comunei Veţel, Ioan Henţiu.

„Singurele variante pentru satul Muncelu Mic sunt ori redeschiderea minei, lucru destul de greu de realizat, ori încurajarea turismului. Alte variante nu văd, mai ales că populaţia de acolo e îmbătrânită”, adaugă primarul.