Revoluţia pionierilor de la Timişoara

Florin Nicolae Ţurcanu a fost tăiat cu baioneta, reţinut în penitenciar şi bătut până la inconştienţă. Douăzeci de ani mai târziu, Ţurcanu mai visează, din când în când, că stă faţă în faţă cu cei care l-au lovit şi că se face dreptate.

Andreea Borşoş a trăit noaptea de 16 decembrie 1989 pe străzile întunecate ale Timişoarei, convinsă că participă la cea mai frumoasă aven tură a vieţii. La 17 ani, revoluţiile au partea lor de strălucire inexplicabilă. Urmau însă orele de groază din beciul Securităţii şi zilele de penitenciar şi anchetă.

Ei şi alţii ca ei sunt copiii Revoluţiei române, iar asta nu i-a ajutat în faţa represiunii. Au încasat în plin gloanţele acelui decembrie, s-au prăbuşit pe bulevardele mirosind a asfalt şi sânge sub apăsarea grea a bastoanelor şi pumnilor regimului şi au răspuns încurcat anchetatorilor diabolici. Comunismul avea doar 45 de ani şi o metodă monstruoasă de supravieţuire - să ucidă copii.

SUB BAIONETA TICĂLOŞILOR

„Eram ca nişte câini încercând să supravieţuiască”

Peste Piaţa Traian s-a lăsat întunericul. Reportofonul porneşte, uşor speriat de tramvaiele care aluneca asurzitor pe şinele intercalate. În sediul asociaţiei timişorene ALTAR, Florin Ţurcanu se aşează stângaci pe un scaun. E doar o impresie: bărbatul înalt şi solid ar avea nevoie de un suport mai mare. În urmă cu douăzeci de ani, Florin s-ar fi acomodat perfect. Avea doar corpul unui adolescent de 15 ani când Revoluţia l-a ademenit în stradă, acolo unde uniformele socialismului l-au crestat cu baioneta, l-au lovit cu bocancii şi apoi l-au aruncat pentru trei zile în purgatoriu.

„Am fost prins la Catedrală, pe 17 decembrie. Era o învălmăşeală teribilă, începuse să se tragă. Nu-mi venea să cred că se întâmplă aşa ceva. Vedeam cum grupuri de militari lovesc în alţi copii, până la ultima suflare. În asemenea situaţii, nici nu-ţi mai dădeai seama cine, ce, cum. E ca un coşmar” creionează Ţurcanu începutul nopţii îngrozitoare. Pentru că n-au putut să-l prindă cu alonja braţelor, băiatul a fost tăiat, într-o diagonală perfectă şi dementă, cu tăişul rece ataşat la capătul armei de foc.

Apoi, l-au urcat într-un camion militar şi i-au oferit corecţia necesară în Penitenciarul Popa Şapca. Frazele cad greu: „La interogatoriu, anchetatorii ne loveau întruna. N-aveai nicio şansă de scăpare, simţeai doar teama teribilă. Nu mai reţin nici măcar figurile celor care mă loveau, atât eram de bătut”.

Orfanul adoptat de Revoluţie

Adevărul este ca zelul justiţiarilor ceauşişti era „perfect” îndreptăţit: Florin avusese îndrăzneala să declare la anchetă că a ieşit în stradă pentru libertate şi pentru răsturnarea dictatorului. Greşeala avea să-l coste. A fost bătut până la inconştienţă: „Durerea pe care am îndurat-o mă făcuse să cred că voi muri, că nu voi mai ieşi niciodată de acolo. Eram încătuşat, pur şi simplu nu-mi venea să cred unde am ajuns. Dacă nu cădea regimul, eram un proscris. M-ar fi eliminat probabil”.

Când a fost eliberat, Ceauşescu încă nu căzuse, dar nu mai conta. În dimineaţa aceea de 20 decembrie, dictatura decisese că e cazul să-şi elibereze vlăstarele. Toţi minorii arestaţi în oraşul Revoluţiei, copii ale căror familii trăiseră zile de coşmar după noaptea lui 16 decembrie 1989, erau liberi. Florin, orfanul de ambii părinţi, putea, în sfârşit, să le dea un semn de viaţă bunicilor săi. Astăzi, bărbatul mai bătrân cu douăzeci de ani trăieşte din munca de zilier, are o familie şi declară sigur că n-ar pleca din ceea ce numeşte, cu o nuanţă indescriptibila, „ţara mea”.

Totul devine mai clar când Florin, copilul orfan adoptat de Revoluţie, revine la suprafaţă memoriei şi rosteşte cuvintele acestea: „Chiar dacă am luat bătaie şi am fost în situaţia unui condamnat practic, nu mi-a păsat. Am mers cu pieptul sus. Mi-am zis că va fi bine măcar pentru cei care rămân, dacă e să mor”.

MOARTEA IN RAFALE

Glonţul care nu aduce regrete

Decembrie 1989 nu e pentru Dan Paşca doar o colecţie de imagini şi evenimente care se succed pe ecranul televizorului. Revoluţia i-a făcut „cadou” timişoreanului o serie aproape interminabilă de operaţii, ceva sechele locomotorii şi o cicatrice imensă pe picior. Când vorbeşte despre zilele premergătoare căderii dictaturii, Dan este din nou acolo, grupat lângă Catedrală, alături de prietenii săi adolescenţi, scandând împotriva tiranului. Apoi, scutierii încep să împingă bestial şi vacarmul e înecat în sânge de o ploaie de gloanţe.

Mergem puţin în spate. Dan Pasca trecuse prin Piaţa Maria, leagănul revoluţiei timişorene, şi în ziua de 15, şi în cea de 16 decembrie. Văzuse acolo o mulţime ciudată, care avea curaj pentru prima oară să-şi strige libertatea, zărise şi gecile de piele ale securiştilor soioşi. Simţea că oraşul fierbe: “Pe 17 nu am mai putut să stau în casă. Pe la cinci am ieşit pe străzi cu prietenii mei de la bloc, am plecat şase în total. Eram tineri, nu ne era frică de nimic”.

Mulţimea se scurgea spre centru, cu o voluptate care nu anunţa dezastrul. „Când am ajuns la Catedrală, la cinci şi jumătate, era plin. Între Catedrală şi Primărie era un cordon de scutieri şi, peste tot, baricade. Atunci am început să scandăm <>. Scutierii au început să bată cu bastoanele în scuturi. Noi aruncam cu ce găseam pe jos, dar nu eram înarmaţi ca ei. Veneau spre noi, noi ne retrăgeam, dar nu am cedat” rememorează bărbatul ca şi cum ar povesti un film.

Infernul are formă de bisturiu

Odată cu lăsarea serii, cordoanele de scutieri au devenit din ce în ce mai agresive. Pe cerul întunecat al Timişoarei se vedeau trasoare. Unele după altele, despicând ameninţător văzduhul, încercând să intimideze mulţimea. Nimeni nu credea că urmează gloanţele adevărate şi sute de tineri transformaţi în ţinte umane. „Când ne-am dat seama că trag, nu ne-a venit să credem. Lângă mine, un om s-a prăbuşit împuşcat în burtă. Am început să ne retragem spre pod, înapoi la Mihai Viteazul. Eu am apucat să fug zece metri, după care am simţit cum cad ca într-o groapă. Un glonţ îmi intrase în picior din spate, ieşind prin tibie”, spune omul pentru care durerea nu mai conta.

Dan a fost luat pe sus de prieteni, urcat într-o Dacie oprită cu greu, dus acasă şi, de acolo, la Spitalul de Ortopedie. A urmat prima operaţie şi zilele de teroare într-o unitate medicală plină de securişti şi de sentimentul că, oricând, poate fi ucis. Piciorul lui Dan Paşca avea să se refacă parţial doar după o vizită de opt luni, la o clinică din Roma. În 1991, când a revenit în România, Dan încă spera ca suferinţa sa n-a fost inutilă. Douăzeci de ani mai târziu, bărbatul de 37 de ani, încheie aşa, cu o frază care strânge o lume: „Deşi nu pentru asta am ieşit atunci în stradă, nu regret nimic”.

COŞMARUL

“Dacă mureai acolo, te omoram eu!”

Andreea Borşoş are 37 de ani, mai multe job-uri şi o familie cu care ia săptămânal masă de duminică. Dacă te întâlneşti cu ea pe străzile Timişoarei îi observi ochii tulburător de albaştri şi treci mai departe fără să îţi dai seama că în urmă cu 20 de ani se pregătea să moară. Doamna cochetă de azi era în seara zilei de 16 decembrie 1989 o elevă entuziastă care se întorcea de la o onomastică.  „Prietena mea stătea foarte aproape de Piaţa Maria. Când am ajuns acolo, deja se strânsese foarte multă lume, neobişnuit de multă pentru vremurile acelea. Tensiunea din aer anunţa ceva! Nu ştiam exact ce” îşi aminteşte Andreea.

Şi-a continuat drumul spre casă, dar presimţirea pe care o avusese a făcut-o să iasă iar pe stradă, alături de un vecin mai mare. În câteva ore, aveau să îi treacă prin faţă imagini pe care nu şi le imaginase. Şi le aminteşte aşa: „Ne-am alăturat unui grup şi am ajuns în cartierul de cămine studenţeşti, unde mulţimea striga deja lozinci, aşteptând ca muncitorii să iasă din fabrici, din tura de noapte. Pe Calea Buziaşului, am trait ceva senzational: o şosea cu patru benzi, plină de oameni. Nu vedeai capătul străzii! Am văzut cum studenţii arabi, care locuiau în cămine separate, sar de la parter sau etajul 1 ca să ni se alăture. Luptau şi ei pentru România!”.

Astăzi spune că mulţimea aia de oameni adusă împreună de disperare şi idealuri murmurate i-a dat curaj. Nu mai conta că avea doar 17 ani şi că era posibil ca nota de plată pentru îndrăzneala de a fi fost pe stradă să o deconteze pe un pat de spital sau într-o celulă de penitenciar. La vârsta aia avea puterea să privească realitatea exact aşa cum era: „Eram conştientă de pericol, vedeam cordoanele forţelor de ordine, făcusem deja cunoştinţă cu furtunele de apă ale pompierilor care ne-au alungat de la Maria. Dar nu mai puteam să dăm înapoi! Ne-am dus în centru, la Catedrală.” Apoi, timpul a început să fugă în alt ritm. În ritmul fugii de moarte. Ajunse în cartiere mărginaşe, grupurile au fost întâmpinate de miliţie şi Securitate. Fugăriţi printre blocuri, pe alei neluminate, hăituiţi de câini, de maşinile militare şi de bastoanele necruţătoare ale dictaturii, nu au avut scăpare.

Cum se distribuie democratic violenţa

„Ne-a ridicat un ARO. A coborât cineva, a deschis uşa şi noi am urcat. Nu era nevoie să zică cineva ceva, te conformai pe loc. Ne-au dus la sediul securităţii” detaliază Andreea Borşoş. Acolo, a fost despărţită de vecinul ei, abia după ce fuseseră întâmpinaţi de un cordon de sutieri care le-au împărţit lovituri de bastoane. „Dădeau în toţi, democratic!” râde azi femeia. Atunci, nici nu putea să plângă. Era încremenită în tăcere. Închisă în beciurile Securităţii, alături de alte femei şi copii, singurul lucru pe care îl aştepta era moartea. Sistemul opera adânc: „Acolo am văzut la un moment dat, într-o cămaruţă, mai mulţi bătuţi. Arătau groaznic, unul avea ochiul pe la jumătatea obrazului, altul avea mâna ruptă, i se vedea osul afară”.

A doua zi i-au încărcat pe toţi şi i-au dus la penitenciarul Popa Şapcă. Pe ea nu au bătut-o, dar trei zile au însemnat de fapt zeci de ore de interogatoriu halucinant, cu procurori pregătiţi să scormonească în mintea oricui. Pe lângă întrebările la care nu ştia ce să mai răpsundă, în mintea fetei persistă şi acum o imagine terifiantă :„La un moment dat au început să care nişte pături pline cu păr. Tundeau la chelie!”. Pe 19 decembrie a fost eliberată şi lăsată de maşina miliţiei la poarta instituţiei unde lucra mama sa. Coşmarul a continuat cu sute de nopţi nedormite, tratate cu calmante, teama de a ieşi din casă, furia cu care voia să uite şi vorbele disperate, ilogice, ale tatălui ei, când a revăzut-o: „Dacă mureai acolo, te omoram eu!”.