Revoluţie afară, revoltă după gratii

Pe Fodor, Revoluţia l-a găsit la puşcărie, printre borfaşi. Însă odată cu vestea libertăţii din ţară a venit şi cea a eliberării sale de sub acuzaţiile de neglijenţă ale unui regim putred, care găsea „ţapi ispăşitori” pentru accidentele de la minele-simbol ale „Epocii de Aur”.

Un „tată disperat” scrie

După 1990, Fodor şi ceilalţi mineri au arătat că explozia s-a produs din cauze naturale. El îşi aminteşte însă zilele de anchetă şi nopţile de decembrie ’89, petrecute în miezul unei revolte izbucnite imediat ce deţinuţii au fost anunţaţi, prin portavoce: „Revoluţia are nevoie şi de voi!”.

Scrisoarea trimisă de tatăl său poartă data de 11 decembrie 1989. Scrisă pe un ton duios, dar şi cu accente „proletare”, ea era ţintită să înmoaie inima dictatorului şi să-l salveze pe inginerul minier de la pedeapsă.

„Eu ştiu că legile ţării noastre nu permit ca un membru de partid să fie arestat (...) atâta timp cât nu prezintă un pericol social, fiul meu făcând serviciu până în ziua de 26 octombrie 1989, străduindu-se să mobilizeze şi să îmbărbăteze oamenii să muncească şi să-şi realizeze sarcinile, apropiindu-se de cifra de plan”, îi scria Andrei Fodor-tatăl lui Ceauşescu.

Despre un „sacrificiu”

Trebuie să fi fost într-adevăr o ultimă speranţă intervenţia dictatorului. De asta Fodor-tatăl adăuga, pentru a-l îmbuna pe dictator, un element ce azi pare deplasat: amintea că fiul său „şi-a sacrificat familia”, în urma fugii acestora în Occidentul capitalist.

„Stimate tovarăşe preşedinte Nicolae Ceauşescu, fiul meu (...) şi-a sacrificat familia, soţia şi cei doi copii divorţând pentru faptul că soţia a vrut (de altfel a şi plecat cu ce doi copii) să-şi urmeze părinţii, Stoican, care au fugit în Germania. (...) În spiritul eticii, echităţii şi legalităţii socialiste, vă rog dispuneţi eliberarea din penitenciar a fiului meu, mai ales că vinovăţia lui nu este evidentă”, mai scria Fodortatăl, cu doar câteva zile înainte ca regimul să se prăbuşească, cu un zgomot ce a cuprins şi Valea Jiului - pilon al „făuririi socialismului”, adesea folosit pentru propagandă.

MINA ÎN 1989

Scene de anchetă după accident

La Mina Vulcan, una dintre „găurile” din Valea Jiului pe care, în 1989, încă se mai sprijinea regimul lui Ceauşescu, ţării i se dădea „cât mai mult cărbune”, aşa cum era indicat pe mai toate panourile care înfăţişau mineri la diverse aniversări comuniste. Cărbune se „dădea” inclusiv pe 18 septembrie 1989, când din subteran explozia uriaşă a luat viaţa a 29 de ortaci.

Imediat, un întreg mecanism de anchetă s-a pus în mişcare pentru a pedepsi pe cineva, oricine. Era la „modă” printre capii comunişti să arate public că orice abatere de la normele de muncă încurajate de regim era aspru pedepsită. Linia era însă subţire între justiţie şi propaganda pură şi, adesea, se pica în absurd.

Dintre toţi responsabilii de la Mina Vulcan, cu mai mult sau mai puţin ştaif, doar patru persoane, şefi de rang mai mic, maiştrii şi inginerul Fodor, au fost „aleşi” să plă tească pentru vieţile pierdute. Chiar dacă Andrei Fodor era la momentul producerii tragediei departe, la el acasă, în concediu medical.

Tocmai ce-şi pregătise valiza ca să plece la Băile Felix pentru a-şi drege reumatismul, când telefonul a sunat şi a fost anunţat să se prezinte de urgenţă la mină. Ce a urmat face parte dintr-un tablou pentru a cărui descriere Fodor spune că este nevoie să se îmbete ca să fie cât mai puţin dureros.

Subteranele investigaţiei

Timp de aproape o lună, când nu intra în mină să-şi scoată colegii morţi, ca miner-salvator, Fodor cobora în subteranul anchetelor securiste din birourile întreprinderii. Aici era tocat să recunoască lucruri pe care nu le cunoştea. „Mă puneau să spun nişte inepţii, să semnez că ăia tăiau cu flexul acolo şi s-au produs scântei care au declanşat explozia. Dar de unde să fie aşa? Şi de unde să ştiu eu? Eram în concediu”, spune Andrei Fodor.

Uneori, metodele securiştilor care luaseră cu asalt mina după accident prindeau accentele unui coşmar. Pe scurt, fără a intra în prea multe detalii tehnice, Andrei Fodor povesteşte că se lăsa inclusiv cu pumni în spate.

El repeta degeaba: „Eram în concediu!”. Un paragraf dintr-o lege nemodificată pe atunci îl plasa pe şeful de sector în fruntea vinovaţilor oricărui incident, indiferent de locul în care se afla şi starea lucrurilor.

Astfel, în urma unor presiuni teribile, procurorul de la Deva l-a mai chemat pentru o serie de indicaţii pentru a recunoaşte vina, impuse, sistematic, între orele 8.00-11.00 dimineaţa, ale zilei de 26 octombrie 1989. Fodor a refuzat din nou. Atunci i s-a tăiat elanul, sec: „Oricum, nici nu contează dacă recunoşti” şi i-a fost arătat paragraful care arăta că putea să fie şi pe Lună, tot vinovat era de ce se petrecuse. Era încadrat în categoria nemiloasă a celor care provocaseră un „Dezastru în economia românească cu multiple victime”.

O foarte realistă condamnare la moar te, neabolită pe atunci, îl păştea pe inginerul din Vulcan.

„A fost ceva de groază”

Andrei Fodor a fost arestat şi dus întâi la Petroşani, în arestul Securităţii, apoi mutat, în aşteptarea procesului, la Deva şi, în final, la Penitenciarul Bârcea Mare.

„Aici a trebuit să scap de hainele mele şi mi-au dat o zeghe. A fost urât! M-au ras zero în cap, tot, ca la puşcărie. Unde, ca să-şi bată joc de mine şi mai mult, m-au şi pus şef în celulă. Acolo am văzut eu mocirla societăţii. Hoţi, criminali, se omorau între ei şi acolo! Stăteai cu ţigara aprinsă şi ţi-o furau aşa, din mână! Am întâlnit însă şi oameni de bună calitate. Erau mulţi frontierişti - oameni care fuseseră prin şi când încercau să treacă graniţa -, cu ei mai stăteam de vorbă. Dar a fost ceva de groază. Am învăţat de fapt ce înseamnă libertatea, că acolo nu aveai aşa ceva”, spune Andrei Fodor. Între timp, familia, care nu mai ştia nimic de soarta lui, a decis să-i trimită o scrisoare dictatorului.

„CULISELE” UNUI GEST

Scrisoare, ca de la tată la tată

Pe când Fodor-fiul era tuns zero, îmbrăcat în zeghe la Bârcea Mare şi o condamnare la moarte atârna ameninţător deasupra lui, tatăl său a pus mâna pe un stilou şi a scris scrisoarea către Ceauşescu.

Despre însemnătatea ei, fiul a aflat abia după 1989. „Tata nu era comunist, dimpotrivă. Îl cunoştea pe pastorul Tokesz. A şi vorbit cu el în perioada Revoluţiei de la Timişoara. Eu n-am ştiut de scrisoare. Mi-a zis mai târziu că «şi Ceauşescu era un tată», că avea copii. Şi a crezut că o să înţeleagă, că a scris o scrisoare ca de la părinte la părinte. Nu ştiu dacă se aştepta să facă ceva propriu-zis. Dar cu siguranţă că şi mama a fost în treaba asta, ca şi compoziţie, aşa, că ea scria cărţi pentru copii. S-au gândit că poate o să revină asupra deciziei şi mă scapă”. Peste 11 zile, regimul pica.

În Valea Jiului, toţi ştiau de ceva vreme că la Timişoara deja lumea se schimba, într-un tăvălug al violenţei. „Eu însă efectiv nu am trăit până la momentul propriu-zis al Revoluţiei nimic care să anunţe asta. Nici nu era în firea mea. Eu nu am avut o astfel de gândire nici înainte, că mai auzeam câte ceva, un zvon, dar nu mă preocupa asta. Eu munceam la mină”, spune Andrei Fodor.

MESAJ PENTRU DEŢINUŢI:

„Revoluţia are nevoie de voi”

În cele 63 de zile petrecute în penitenciar, inginerul Fodor a slăbit 34 de kilograme. „Erau nopţi întregi când auzeam cum erau oameni bătuţi, cum urlau. Era bătaia «pe rotisor» la ordinea zilei. Se prindeau picioarele cumva de un băţ, te roteau şi te băteau până nu mai ştiai ce era cu tine. Am văzut nişte oameni atât de chinuiţi acolo...”, îşi aminteşte Andrei Fodor.

Libertatea după gratii

Pe 20 decembrie, la Penitenciarul Bârcea Mare, plutea ceva straniu în aer. „O apăsare”, cum o numeşte inginerul. „Parcă era înainte de explozie. Nu se ieşise afară deloc din celule la muncă. Era o linişte tot timpul. Ne dădeau să citim numai «Congresul al nu-ştiu-câtelea», gardienii erau la post toţi, pregătiţi”. Ceva teribil urma să se petreacă.

Pe 22 decembrie, vizeta de la celulă s-a deschis, şi cei care făceau curăţenie pe hol au zis: „Ieşiţi la geamuri!”. Un elicopter a aterizat în curte. Deţinuţii au fost scoşi afară, şi un bărbat cu tricolorul înfăşurat pe piept a făcut câteva anunţuri. Printre care: „Toţi deţinuţii vor fi eliberaţi! Revoluţia are nevoie de voi! Înţelegeţi şi voi că n-o să se întâmple asta într-o zi, ci după un timp, ca să facem hârtiile”.

Totul urma să fie făcut după o tehnică folosită la evacuarea unor zone calamitate: întâi „copiii” - deţinuţii minori, apoi femeile, mai apoi bărbaţii.

Noaptea de 22 spre 23 a fost „ceva de groază”. 1.500 de oameni au cântat „Deşteaptă-te, române!”, au scandat lozinci cu „Libertate!”. Şi ţipete, urlete.

„A doua zi aşteptam primele semne că vom fi eliberaţi. Dar nici măcar mâncarea, care venea pe la ora 6.00, n-a venit”, povesteşte Andrei Fodor. Strigătele au început din nou, de data asta nu erau de fericire. Directorul penitenciarului a ieşit în curte, cu o portavoce, şi a zis că nu va fi nimeni eliberat. Un vuiet a cuprins toată puşcăria şi peste 1.000 de glasuri urlau la un loc „Spargeţi uşile! Spargeţi uşile!” .

Deţinuţii preiau curtea

Descrierea inginerului din zilele Revoluţiei pare ruptă din filme. Haosul a cuprins celulele. „Se auzea, la răstimpuri, «Buf!» şi apoi strigau «Uraaaaa!» - ieşeau din celule. Gratiile cădeau, una după alta! Ieşeau oamenii în curte. Spre curte era o uşă enormă şi grea. Şi se vedea cum începe să se mişte. La un moment dat s-a format o gaură de la atâta împins. Prin gaura aia de la uşă trece unul, nu ştiu cum dracu’, subţirel tare şi aleargă până în mijlocul curţii. Acolo se opreşte şi urlă - n-o să uit niciodată glasul lui, piţigăiat, subţire - «Liiii-beeer-taaaa-teeee!”». Dintr-o dată, toată lumea a început să râdă, pe la ferestre”.

Dincolo de ziduri erau gardienii şi o unitate militară sosită să asigure paza. Cantina, celulele şi spitalul din incintă erau la mila celor care au reuşit să iasă.

„L-am văzut pe unul cum a spart la bucătărie, a luat o ladă de marmeladă, salam de iarnă şi mânca-mânca-mânca de îi ieşiseră ochii din cap!”, spune Andrei Fodor. Apoi s-a produs inevitabilul: de sus, de pe ziduri, gardieni a început să tragă. „Or şi murit acolo oameni... Şase deţinuţi au fost loviţi, din câte îmi amintesc”, arată inginerul.

Procesul, văzut la puşcărie

Timp de trei zile, deţinuţii au au făcut „o harababură”. Apoi, s-au organizat, s-au ales câţiva „lideri” dintre deţinuţi, pe care Andrei Fodor îi descrie ca fiind „romi de Bucureşti”. Lucrurile s-au calmat.

Cât şi-a aşteptat eliberarea, în acele zile de haos, a scris câteva scrisori către procuratură, cerând dreptate. Şi-a petrecut timpul, împreună cu un alt inginer, închis pentru „matrapazlâcuri cu motoare la mină”, într-un cabinet medical. Mâncau portocale şi usturoi.

În curte, alţi deţinuţi urmăreau procesul la televizoarele scoase din clădire. Andrei Fodor s-a gândit: „Urâtă treabă!”. Apoi a venit gura de aer. „După 26, m-au eliberat. Afară erau militari. Un maior mă cunoştea. M-a întrebat ce e înăuntru, apoi mi-a zis «Fereşte-te, că intrăm»”. Nu mai ştie ce a urmat. A plecat spre casă. Priveliştea l-a uimit: lumea chiar zâmbea pe stradă.

DUPĂ 1990

Prin capitalism

După 1990, inginerul Fodor a ajuns să ocupe funcţia de director tehnic la mină, până în 1994. O nouă expertiză a arătat că explozia s-a produs din cauze naturale, prin prăbuşirea unui strat de rocă dură.

Andrei Fodor, rămas tot „holtei” - cum cu umor îşi spune -, are o colecţie de casete audio specifică tranziţiei şi, până acum câţiva ani, a cochetat cu politica. Mai mult, însuşi Miron Cozma ar fi vrut să colaboreze „pe plan politic”.

Inginerul îl consideră azi drept principalul vinovat pentru mineriade: „Cel mai mare rău al lui a fost să-i facă pe oamenii de aici să creadă că pot face ceva cu viaţa lor fără muncă. Şi asta a distrus tot ce au făcut ei bun”.

CITIŢI ŞI:

România, de la colhoz la importul de azi pe mâine
Căderea lui Ceauşescu, un reality show pentru bulgari
VASILE ERNU: Libertatea crea noi forme de viaţă
„Oamenii vorbeau şoptit şi nu te priveau în ochi”
Decembrie 1989. Ultima scrisoare către Ceauşescu