Ritualurile ţărăneşti mor, obiceiurile plătite înfloresc

Evz.ro: Ce s-a întâmplat cu muzeul în perioada comunistă?
Vintilă Mihăilescu: Toate transformările acestei instituţii au urmat transformările din societate. După Al Doilea Război, a devenit Muzeul Stalin-Lenin, pentru că asta era puterea atunci, pe urmă a devenit Muzeul Partidului Comunist, pentru ca în anii '80 să devină practic muzeul lui Ceauşescu. A crescut odată cu ţara. Iar aici era spaţiul simbolic central în care partidul se arăta lumii, în care aveau loc consacrările pionierilor.

Scopul muzeului: salvarea spiritualităţii ţărăneşti

Cum aţi defini identitatea de acum a muzeului?
Aici sunt două lucruri. Pentru că sunt şi doi paşi în evoluţia muzeului. Premisa este că un muzeu bun este un muzeu viu. De-a lungul existenţei lui, Muzeul Ţăranului a fost şi este un muzeu viu. Primul pas, cel mai important, fondator, a fost cu echipa Horia Bernea, el a fost mentorul, dar muzeul n-ar fi ieşit aşa cum este fără câţiva oameni din jurul lui, în primul rând Irina Nicolau, dar şi alţii.

Ce au făcut? Pentru că muzee etnografice există în multe oraşe din ţară, există şi în Bucureşti, ce are acest muzeu deosebit? Are cel puţin două lucruri total diferite. Are total diferită semnificaţia, şi anume nu este un muzeu etnografic. Titlul „Muzeul Ţăranului Român” este total nepotrivit pentru că nu este un muzeu al ţăranului român. Viziunea este de cu totul altă natură, şi anume este un muzeu al spiritualităţii ţărăneşti. Bernea vorbea de muzeul antropologic, în sensul de tip uman, ideea lui fiind că există o spiritualitate ţărănească de pretutindeni şi de totdeauna, care este un tip uman şi care mai dăinuie şi în noi ca oameni şi pe care un astfel de muzeu poate să o întreţină, să o permanentizeze. Deci ceea ce era de salvat nu era un ţăran sau altul, o ulcică, o cizmă, ci însăşi această spirtualitate etern umană. Din capul locului se iese din spaţiul naţional. Nu e vorba doar de ţăranul român, ci de ţărănitatea de oriunde. Irina Nicolau spunea „din Tibet până în Anzi”.

"Nu este un muzeu în care iei notiţe, ci un muzeu în care cazi pe gânduri. Dacă le ai."

În al doilea rând, expresia estetică a acestei viziuni este de cu totul altă natură. Dau un singur exemplu. La intrare în prima sală este pomul vieţii, deci un copac, cu nişte cruci în el, ceea ce se regăseşte încă în Vâlcea, dar după aceea este un covor care nu merge împreună cu pomul de niciun fel, o rochie de mirească care pluteşte în nişte ouă de Paşte, deci o serie întreagă de elemente pe care niciodată nu le veţi vedea într-un muzeu etnografic împreună pentru că ele nu sunt legate  între ele în contextul vieţii cotidiene. Toatea astea sunt puse împreună ca într-o instalaţie artistică, pentru a sugera ceva, pentru a sugera ceva fundamental, relaţia viaţă-moarte-fecunditate. Dar mijlocul artistic de expresie nu este acela al vitrinelor: aici avem costume, aici avem ceramică, ci este o articulare, ceea ce se cheamă o instalaţie. Că poate să placă sau nu, asta e arta. Unora le place, altora nu.

Viziunea este transnaţională, deci ieşim total din etnografic, din naţional, iar expresia acestei viziuni este una foarte postmodernă, foarte actuală, ieşim din secolul XIX, care este stilul general al muzeelor de etnografie de la noi din ţară.

Din punctul de vedere al viziunii şi din punctul de vedere al expresiei, este într-adevăr total diferit. Şi de aceea acest muzeu a fost singurul din România care a primit acest mare premiu din ’96 (European Museum of the Year Award - n.r.). Pentru că era altceva.

Nu este un muzeu didactic, în sensul că doamna dirigintă ţi-ar atrage atenţia cu degetul că acum iei notiţe. Nu este un muzeu în care iei notiţe, ci un muzeu în care cazi pe gânduri. Dacă le ai. Ce ajută la acest lucru este că faţă de alte muzee, nu există etichete. Pentru că de obicei ai exponatul ăsta şi dedesubt etichetă. În acest muzeu nu există niciun fel de etichetă, niciun fel de trimitere în spaţiu şi în timp. Majoritatea sunt româneşti: aici trăim, de aici avem obiectele. Dar nu are nicio importanţă că ele sunt sau nu româneşti, din secolul XX sau XVIII. Pentru că ele toate ilustrează acelaşi lucru.

                                  Credit: Muzeul Ţăranului Român

"Nimeni nu a pus mâna pe sufletul ţăranului etern, nu l-a văzut nimeni"

Dau un exemplu. E un perete cu ceramică. Toate muzeele au o sală cu ceramică: de Horezu, de Marginea, şi aşa mai departe. La noi, pe acest perete, sunt străchini de pretutindeni, cu niciun fel de referinţă, care sunt de acum trei zile sau de acum trei sute de ani. Pentru că ele, estetic, ţin de această manualitate ţărănească, veşnică, ce poate să fie similară şi în Tibet şi în Anzi.

Şi mai completez cu un lucru. Nimeni nu ştie din public că noi schimbăm periodic aceste străchini. Pentru că ceea ce rezultă e acelaşi lucru, chiar dacă ele în sine, individual, nu mai sunt cele de acum un an. E ca şi o muzică, o simfonie: poţi să o auzi pe scenă, poţi să o auzi în căşti, la radio. Tot aia trebuie să iasă. Chiar dacă mijloacele sunt diverse. Trebuie să rămână o sugestie, pentru că nimeni nu a pus mâna pe sufletul ţăranului etern, nu l-a văzut nimeni, e o reprezentare, o visare, şi atunci o visare o sugerezi, nu o calculezi cu notiţe dedesubt, „visarea 13 din data de...”.

Publicul înţelege această viziune?
Da. Se întâmplă de multe ori să întrebe „de ce nu aveţi etichete?”. Şi atunci sunt trimişi la colţul documentar, pe care îl are fiecare sală, unde se găsesc imagini, referate, studii. Poţi să stai pe un scăunel şi ai în tot felul de plicuri şi traiste ţărăneşti documentaţie, trimiteri, fotografii. Fiecare cameră are un colţ, dar unde nu te obligă nimeni să intri. Noi nu facem pe dascălul, să punem publicul pe coji de nuci dacă nu citeşte ce trebuie. Deci e altă relaţie cu publicul.

Muzeul de la Şosea, un soi de "pasăre-mamifer"

În prezentarea instituţiei se spune că muzeul e deschis la prefaceri până la a-i scandaliza pe muzeografii clasici.
Pentru muzeele etnografice, această referinţă concretă este foarte importantă. Această referinţă în primul rând la naţional. Muzeele etnografice sunt muzee ale culturii noastre populare. Şi atunci un muzeu ca acesta are menirea să pună în scenă valorile naţiunii şi atât.

Muzeul Ţăranului nu dă cu tifla naţionalului, pentru că pentru unii străini chiar apare ca un muzeu foarte naţionalist. Jocul e interesant, deoarece poate părea foarte ancorat în ţărănesc. Dar e acest joc între naţional şi general uman care nu e pe gustul etnografilor şi al muzeografilor clasici. Pe de altă parte, discursul muzeografic este total anapoda: cum pui oul cu pomul şi cu vaca, de ce le pui împreună, că ele ar trebui să fie fiecare la locul lui! Orice ştiinţă face clasificări: astea sunt păsări, astea sunt mamifere şi vine unul şi face pasărea-mamifer. Păi nu se poate! Bun, ştiinţific nu se poate, dar artistic poţi să faci ce vrei dacă are sens. MŢR-ul, din acest punct de vedere, este o astfel de struţo-cămilă, care încalcă regula că struţul e struţ şi cămila e cămilă - ceea ce place unora şi îi nelinişteşte pe alţii. 

Un pas pe care puţine instituţii îl fac: de la muzeul-templu la muzeul-forum

Sloganul dumneavoastră este „Actual din 1906”. Ce aţi făcut pentru a rămâne actuali?
Am făcut ceea ce în muzeografia internaţională se numeşte de multă vreme trecerea „de la muzeul-templu la muzeul-forum”. Adică ieşirea din discursul didactic, pedant, din templu: aici sunt moaştele sfântului patrimoniu, vorbiţi încet, vă descălţaţi şi vă ţineţi respiraţia, la un muzeu care să fie un forum.

În jurul acestei expuneri permanente şi a nucleului dur al muzeului a început să crească, precum foile de ceapă, o serie întreagă de activităţi, de interfaţă cu publicul, sau cu publicuri cât mai diverse, cu accent mai ales pe tineret, pentru că aici e o principală problemă: tinerii nu sunt foarte interesaţi să meargă la muzee. Or, ei sunt cei mai importanţi. Trebuie să vorbeşti aceeaşi limbă, că altfel asta e, dacă te închizi în templu, nu vin foarte mulţi tineri. Avem această a doua latură de deschidere spre public, şi mai ales spre cel tânăr, printr-o serie întreagă de activităţi complementare: clubul, cinematograful, târgurile. Avem activităţi cu copii, ateliere, care sunt creative, se pot schimba de la un an la altul, şi care mizează pe acestă dinamică şi interacţiune permanentă. Din acest punct de vedere, nu sunt foarte multe muzee-forum în România. Încă predomină la noi statutul de muzeu-templu şi morga corespunzătoare.

Din păcate, nu am putut, din motive stupide de trafic, să intrăm în circuitele turistice. Dintr-un motiv foarte simplu: autocarele nu au unde să parcheze. Şi atunci, de câte ori am pus problema, ne-am lovit de această chestiune: dacă venim cu un autocar, unde îl parcăm? Şi atunci, nefiind în circuitele turistice, normal că pierdem foarte mult, cantitativ. 

Muzeul Ţăranului, o "erezie" pentru muzeografia ortodoxă

Ceea ce am încercat şi s-ar fi putut, dar din păcate s-a dezumflat, a fost propunerea, făcută acum trei ani de zile, să facem o linie de autobuze, ca în toate capitalele mari, care să te lase în faţa celor zece muzee mari. Obţinuserăm şi maşinile, obţinuserăm şi binecuvântarea ministerului, şi când să se pună de comun acord primăria cu ministerul, nu au mai putut. Ăsta ar fi fost un lucru simplu ca oul lui Columb. Aduce bani, nu cheltuie bani. La cât de mare e traseul, n-ai nevoie de multe autobuze, totul e simplu. E foarte eficient, genul de „win-win”.

Când aţi primit, în 1996, European Museum of the Year Award, preşedintele trustului EMYA, Kenneth Hudson, a declarat că Muzeul Ţăranului Român va ajunge să aibă o influenţă internaţională. A reuşit?
Culmea e că poate are o mai mare influenţă internaţională decât naţională. Internaţională, în măsura în care într-adevăr, a făcut ceva vâlvă, sunt experţi care vin special să viziteze muzeul acesta. În orice caz, în lumea experţilor europeni e cunoscut şi influent, într-o anumită măsură. Ceea ce nu am reuşit, cred eu, este să fim influenţi pe plan naţional. Deşi suntem respectaţi, în orice caz oficial, nu cred că am reuşit să influenţăm foarte mult gândirea etnografică şi muzeografică din ţară. Dar muzeul are în mod cert un mare număr de "fideli" în toată ţara.

                                  Credit: Muzeul Ţăranului Român

În continuare Muzeul Ţăranului este privit ca o erezie faţă de un crez foarte ortodox, un crez de ortodoxie estetică. Ceea ce e de pus pe gânduri. Nu mă refer la concurenţă între instituţii, ci la o ortodoxie muzeografică încă în vigoare, care datează însă cam de un secol şi jumătate şi poate ar fi bine să o revizuim.

Cât de interesaţi mai sunt orăşenii de cultura tradiţională?
Din ce în ce mai mult. Da, poate să pară paradoxal. După o perioadă de dezinteres destul de general, în ultima vreme, interesul pentru tot ce considerăm a fi tradiţie este în creştere. Şi este firesc să fie aşa. Pentru că, pe de o parte, vine după o trivializare şi o limitare serioasă a tradiţiilor, cu tot ce a însemnat „Cântarea României” şi interdicţia de a fi religios, după o sărăcire drastică a accesului la tradiţii. E normal să crească iarăşi apetitul, cum a crescut din nou apetitul religios.

"Pofta de tradiţii va creşte"

Pe de altă parte însă, tradiţiile sunt legate de identitate, de o căutare a identităţii, şi identitatea nu poţi să o simţi fără o raportare la trecut. Totdeauna o integrare a trecutului este vitală pentru societate. În plus, această schimbare masivă care a însemnat ‘90, ne-a cam derutat la nivel de societate. Şi întrebările implicite „cine sunt”, „de unde vin” şi „unde mă duc” încep să aibă, absolut firesc, un ecou mult mai profund.

Am devenit o ţară a festivalurilor. Numărase cineva la un moment dat 170 de festivaluri într-o singură lună. Festivalul cepei, al brânzei, al clătitei, al şobolanului local, tot ce vreţi şi ce nu vreţi, dar sunt elemente identitare pentru că se întâmplă undeva, se adună lumea în jurul cepei şi e o trăire identitară. Pe de altă parte, uitaţi-vă ce se întâmplă exponenţial cu produsele zise tradiţionale. Sunt zeci de astfel de târguri, de magazine, şi lumea se înnebuneşte să mănânce tradiţional. Ce garanţie ai? Nici o garanţie, dar poate e. E vechi, e ca pe vremuri, ca la mama. Bun, ceea ce face parte din acelaşi proces de revalorificare a trecutului. Acest lucru va creşte şi oferta începe să crească şi atunci ai de unde să alegi. Că degeaba mă duceam eu la supermarket să întreb dacă au brânză de burduf, că n-aveau. Acum, culmea, au început să bage pentru că a început să fie cerere. Pe acest mecanism mă bazez când spun că, în mod paradoxal poate, apetitul, dorinţa, pofta de tradiţii va creşte şi nu scădea.

Mai există industrie casnică în lumea satului?
Industria casnică mai există şi se dezvoltă în măsura în care este bine plătită. Adică sunt zone şi gospodării unde nu numai că n-a dispărut, ci dimpotrivă, s-a dezvoltat. Pentru că a intrat pe piaţă şi pentru că anumite produse sunt bine vândute. Şi dacă o să câştig din chestia asta, bineînţeles că o fac. Dacă nu câştig, de ce? Ca să vină etnograful de la oraş o dată la treizeci de ani şi să zică „vai, ce frumos!”? Între timp eu am murit de foame. Pe scurt, tradiţiile au intrat pe piaţa turistică: şi românii, şi străinii cumpără. Maramureşul e un caz clasic. Oamenii aceştia trăiesc din acest turism, trăiesc din această piaţă de tradiţii. Sigur că într-o zonă care este nevizitată, pierdută undeva unde nu vine niciun turist, această "industrie domestică" este mult limitată sau inexistentă.

"Dacă cineva joacă căluşul, îl şi plătesc. Dar nu mai e acelaşi lucru, joacă pentru că îl plătesc eu"

Cât de bine se păstrează tradiţiile, la momentul actual, în satele din România?
Societate ţărănească în sensul tradiţional al cuvântului nu mai există. Şi a început să se dizolve de multă vreme. A început să se dizolve cu industrializarea şi urbanizarea şi apoi cu migraţia. Despre ce ţăran vorbim şi de ce tinerii ţărani care trăiesc în Spania, Italia sau Germania şi vin de Paşte şi de Crăciun acasă, de ce ar avea ei aceleaşi practici strămoşeşti? Nu au cum, nu au de ce. Deci aceste practici, aceste obiceiuri, dispar. Este absolut firesc să dispară.

Pe de altă parte, tocmai pentru că dispar, tocmai pentru că nu mai sunt ţărani, moştenitorii ţăranilor, aceşti migranţi le reinventează, le redescoperă, le revalorizează - doar că acum nu le mai practică, ci le pun în scenă.

Noi nu mai chemăm căluşul când se întâmplă ceva, ci facem festivalul căluşului, care e altă poveste. Ritualul căluşului se face cu anumiţi oameni, într-un anumit moment şi loc, că aşa era obiceiul, aşa avea rost pentru ţărani. Mai există căluş astăzi? Ritualul aproape că nu mai există. Festivalul există cum n-a existat niciodată, mai înfloritor decât oricând. Ritualul căluşului se mai regăseşte în două-trei locuri în toată ţara, dar spectacolul căluşului e din ce în ce mai înfloritor, mai dezvoltat, mai iubit, şi a devenit şi patrimoniu UNESCO.

Într-un fel, da, tradiţiile au murit pentru că a murit această societate, în alt fel au renăscut pentru că societatea noastră, inclusiv orăşenii, au nevoie de căluş. Mie îmi place să mă duc să văd căluşul, deci dacă cineva joacă căluşul, îl şi plătesc. Bun, dar nu mai e acelaşi lucru, joacă pentru că îl plătesc eu. Şi un căluş foarte frumos, dar nu mai e căluşul ăla care se făcea ritualic, cu frică de Dumnezeu.