RODICA CULCER: Despre România, în America

Iată, ne zicem, are şi România un ambasador de talie mondială, a cărui valoare şi celebritate nu se uzează, ci sporeşte în timp. Din păcate pentru noi însă, multe muzee îl prezintă pe Brâncuşi ca „artist francez, născut în România”. Cu alte cuvinte, Brâncuşi este catalogat după ţara în care a devenit un mare artist, nu după cea în care s-a născut.

Putem să ne revoltăm şi chiar să le scriem curatorilor de la Met, dar nu ne va folosi la nimic. Mai bine să ne întrebăm de ce a avut nevoie Brâncuşi să plece din ţară, mult înainte de instaurarea regimului comunist, ca să devină un mare artist şi să încercăm să înţelegem de ce climatul spiritual, cultural şi artistic din România nu a fost şi nu este prielnic împlinirii marilor talente.

Oare dacă ar fi fost contemporanul nostru, Brâncuşi ar fi avut vreo şansă de evoluţie şi afirmare la el acasă? Răspunsul, neplăcut pentru noi, îl ştie fiecare. Mai mult, destinul postdecembrist al lui Brâncuşi în România este de toată jalea: când, imediat după „revoluţie”, Ministerul Culturii a trimis câteva exponate la o expoziţie în afara ţării, presa FDSN-istă a făcut un tărăboi indecent şi primitiv pe motiv că „străinii” aveau să ne fure originalele şi să ne restituie nişte falsuri; a izbucnit apoi, pe vremea guvernului marelui colecţionar de artă Adrian Năstase, dubioasa afacere a lucrărilor lui Brâncuşi pe care un anume personaj susţinea că le-ar fi descoperit şi despre care critici prestigioşi ca Barbu Brezianu şi Radu Ionescu au susţinut că sunt de fapt nişte falsuri; ulterior, România a preferat să rămână în afara evenimentelor artistice majore, astfel încât în 2005, când ministru al culturii era Răzvan Theodorescu, nu a participat cu nimic la marea retrospectivă Brân cuşi de la galeria Tate Modern din Londra.

Nici actualul guvern nu a înţeles să se folosească de Brâncuşi pentru a promova ţara, preferând să dea banii pe videoclipul (discutabil) în care România este asociată nu cu un mare artist, ci cu trei sportivi. Or, sportivii, oricât ar fi de buni, nu sunt creatori de valori, ci doar autori de performanţe de ordin fizic, nu intelectual.

Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar - dacă nu vrem să devenim irelevanţi pentru restul lumii - trebuie să reaşezăm totuşi lucrurile într-o ierarhie corectă a valorilor, în care performanţa intelectuală şi artistică se situează la un nivel superior celei sportive.

Terorizată de lupta dintre facţiunile politice şi guvernată de mediocrităţi, societatea românească trece printr-o criză a valorilor, sesizată de o serie de jurnalişti şi intelectuali. Îi putem completa, întrebându- ne ce modele mai are la dispoziţie această societate.

La Chicago Institute of Art, de pildă, am văzut un grup de elevi aduşi de profesorul lor de artă în sala în care erau expuse lucrările lui Brâncuşi. Aşezaţi în cerc în jurul sculpturii Leda, micii americani învăţau să interpreteze opera compatriotului nostru.

Nu am văzut niciodată o scenă asemănătoare la noi şi nici nu cred că o voi vedea curând. Ştia el Brâncuşi de ce a plecat din România în tinereţe. Şi poate că nici nu l-ar fi deranjat să rămână în memoria posterităţii ca artist francez.