Români de profesie asistaţi social

Potrivit datelor Agenţiei de Prestaţii Sociale Prahova, în martie, aici erau înregistrate peste 1.400 de persoane care beneficiau de o formă de ajutor social, din 4.300 de oameni câţi are comuna.

Primarul ţine să specifice că s-a luptat un pic ca dumbrăvenii să fie asistaţi social pe bună dreptate. Ten taţia de a sta pe banii statului e mare. „De cei care prestează muncă în folosul comunităţii, pe legea de ajutor social, eu şi vicele ne ocupăm personal! Îi urmărim pas cu pas, dacă nu merg într-o zi la muncă, nu-şi iau banii!”.

În urmă cu vreo patru ani, însă, povesteşte primarul, „încolţise sâmburele” printre beneficiari să fenteze sistemul. Dar „s-au disciplinat în timp”. În plus, a mai avut cazuri în care i se cereau ajutoare, deşi unii membri ai familiilor respective aduceau bani din străinătate. S-au dus la ei acasă, au verificat şi i-au „picat testul”.

E totuşi, dincolo de faptele concrete, şi o problemă de mentalitate, dă de înţeles primarul: „Eu am încercat să-i conving să plece la muncă. Dar sunt şi câteva «cazuri» care preferă să stea acasă, să facă orele alea în folosul comunităţii şi să ia bruma de bani. Dar nu se gândesc că, dacă pleacă la muncă în altă parte, merg cu carte de muncă”.

În opinia edilului, prea multe ajutoare de la stat nu fac decât să încurajeze lenea. „Sunt însă şi mulţi a mărâţi...”, adaugă el.

Bani la „ăia care n-are paturi”

Pe aceştia îi vezi cum stau în case neterminate, prin găurile cărora poţi băga tot pumnul. Aşa cum stă familia lui Viter Trandafir, cu cei cinci copii ai lui, doi cu handicap, toţi întinşi pe un pat, într-una dintre încăperile goale, unde un televizor abia aprins ţine sunetul de fundal.

Soţia lui spune că muncesc pe unde apucă amândoi. Adună din ce câştigă plus mai toate ajutoarele de stat care există vreo 800 de lei pe lună. „Sunt necăjită rău”, spune femeia, dar încă mai glumeşte: „Asta ştim noi să facem, puradei!”.

Mai are o supărare: ea îşi justifică ajutorul social, dar i se pare că alţii iau banii degeaba. „E plecaţi toţi pe la muncă, zic că n-are bani, dar au case. Şi eu deabia am posibilitatea să mă pot ridica şi eu. Să le dea bani la ăia care n-are paturi, ca noi, nu la toţi!”, spune femeia.

Ceva mai încolo, în sat, o viluţă decentă se ridică pentru rudele unui cântăreţ de manele. Vizavi, în poartă, unul dintre viitorii locatari, o tânără „în formă”, cu fustă până-n pământ, butonează la un mobil de ultimă generaţie când se plânge: „Ne-au scos de la ajutor social. Nu ştiu de ce! N-avem bani, socrul e plecat cu marfă afară, e gras, stă săracu’ în soare. Soacra e bolnavă şi ea. De depresie... Nu ştim nici cu ce o să ne terminăm casa...”.

Din capul şoselei apare soacra. Întreabă tare, în ţigăneşte, care-i treaba. Fata îi explică. Soacra trece agale, fluturând din mână. Pare că depresia „s-a îndurat” azi, totuşi, şi-a ocolit-o.