Românul care a găsit soluţia unei probleme din secolul XIX

Dar, în urmă cu 27 de ani, şi-a dat seama că "limba mea este deasupra vorbei". Şi a mai realizat ceva. Că, în ciuda atitudinii comuniştilor şi a mafiei cu "guler alb-jegos" de acum, "România merge mai departe, dăinuie", graţie unei "stamine extraordinare".

evz.ro: Aţi părăsit România încă din 1973. De ce aţi ales să vă stabiliti peste hotare?
Preda Mihăilescu: Fusese primăvara Dunăreană în anii '60, aveam 13 ani în 1968, când ne-au înflăcărat pe toţi cu speranţă cuvântările de rezistenţă ale lui Ceauşescu şi mica revoluţie culturală din '71. La momentul acesteia, aveam 16 ani, dragoste şi primele întrebări serioase cu privire la viitor. Am simţit că am prea multă nevoie să spun pe termen lung ce gândesc şi prea puţine virtuţi mimetice, iar, în aceste condiţii, viitorul mi se contura unul riscant. Nu credeam într-o îmbunătăţire pentru curând şi astfel, la 18 ani, când am obţinut în mod surprinzător un paşaport de vizită (lăsând, cum se făcea, amanet familia şi chiar fratele, care aplicase în acelaşi timp), m-am gândit că dacă vrei să încerci cealaltă variantă, mai bine o iei din timp, căci simplă nu va fi nici ea.

După plecare, vi s-a întâmplat să priviţi înapoi cu apăsare?
Nu am regretat niciodată, căci alegerea cerea eliminarea gândului înapoi. Totuşi, după peste 30 de ani, aceste gânduri sunt mai simple, şi pot spune că alături de tot ce am câştigat cele două lucruri importante pe care le-am pierdut sunt învăţământul matematic, care mi-ar fi dat în ţară o bază mai bună, şi limba. Vedeţi, am citit de curând că din gura unui personaj care se pare că sparge limitele dintre dezgust şi admiraţie au ieşit următoarele vorbe: el a decis în 2000 să rămână în România "pentru că ador limba româna, cel mai bine pot comunica cu cei care vorbesc aceeaşi limbă ca mine." Fiind de acelaşi leat, eu am decis cu 27 de ani mai devreme să fac contrariul pentru că limba mea este deasupra vorbei, gândeam. De atunci, germana s-a metamorfozat în imagini viscerale combinate în metafore cu precizie matematică, iar limba lui Kant se aude surprinzător de inteligibilă, dar cumva de nerecunoscut, mi s-a spus deseori. Dar fără acest efort continuu de a infiltra o limbă străină cu o putere de expresie în care să mă pot măcar recunoaşte, dacă nu mişca, tăcerea este apăsătoare. Poate Vântu în 2000 era mai înţelept decât eu la 18 ani, poate suntem oameni foarte diferiţi cu destine şi mai diverse.

Torţionarii, la aceeaşi masă cu victimele lor

În anii în care dumneavoastră plecaţi în Elveţia, foarte mulţi români geniali au ales calea exilului. Care au fost circumstanţele acestui adevărat exod şi care au fost efectele fenomenului asupra dezvoltării României?
Genialitatea nu are nimic de a face cu acest fenomen şi ne-ar induce să ne gândim la un fenomen colateral, când vorbim de unul în masa. În anii '70 şi '80, România s-a eliberat de vreo 20% dintre cei mai productivi oameni ai săi, cei mai mulţi intelectuali competenţi, toţi oamenii cu suficiente resurse intrinseci pentru a-şi asuma un exil în care trebuie să supravieţuieşti prin capacităţi dovedite, deasupra mediei în care te mişti. Dupa această a doua triere (n.r. prima a fost cea dintre al doilea război şi 1964), România a dăinuit şi şi-a păstrat dacă nu calităţile pe care le-a doborât, o sursă nestinsă de resurse umane. În ultimii douăzeci de ani, România se îneacă în corupţie şi mafii cu gulerul alb-jegos, ea îşi aduce torţionarii să se scâncească liberi la aceeaşi masă de discuţii cu victimele lor din lagăre şi numeşte asta “Vergangenheitsbewältigung” (n.r. termenul standard pentru procesul de denazificare, cuvânt compus care semnifică încercarea de a analiza, digera şi a învăţa să trăieşti cu încărcătura trecutului istoric). Şi, cu toate acestea, România merge mai departe, dăinuie. România este o ţară cu o stamină extraordinară! Închipuiţi-vă un moment că această stamină ar putea fi folosită din nou, fie şi numai din osteneală, şi pentru binele poporului român – ar fi un miracol!

CITIŢI MAI MULT:

Nu a fost, dar cum ar fi dacă aveam comunism fără Ceauşescu


Preda Mihăilescu, alături de fiica sa, Seraina. Fotografie din anul 2006

Acest "brain drain" a continuat şi după '90 şi continuă şi acum. Cum vă explicaţi fenomenul şi care ar fi pârghiile statului nostru pentru a-l opri?
Brain drainingul, o să râdeţi, este un fenomen mondial. În Germania, aveam brain draining în matematică, mai ales către Anglia! De ce? Pentru că structurile birocratice locale creează un mediu precar pentru începutul post doctoral al unei cariere, situaţie care îi împinge pe tineri spre emigraţie. După care se implementează programe bine plătite cu fonduri statale, pentru repatrierea celor mai buni. În acelaşi timp, avem mare nevoie de doctoranzi, drept care mai mult de 50% sunt din lumea întreagă şi, dintre aceştia, mai mult de jumătate sunt extraeuropeni. Revenind la România, ce se poate face? Păi, la modul fundamental, România trebuie să redevină un stat normal, fără coruptie, cu nişte condiţii de lucru stabile şi încurajarea muncii în învătamant şi cercetare. Doar asta ar putea spori numărul celor din tânăra generaţie, dispuşi să se întoarcă. Căci de întors, se mai întorc, nu este ca pe vremea noastră, când alegerea era definitivă. Dar diferenţa dintre condiţiile de viaţă şi obişnuinţa cu un cadru social mai stabil sunt frâne pentru românii mai tineri pe care îi cunosc, alfel s-ar întoarce. Problemele sunt deci mai adânci. Desigur, nişte programe de genul celor de care vă vorbeam în Germania ar fi o contribuţie pozitivă în direcţia justă. Mai multe nu pot spune!

"Am ars păduri de entuziasm"

Presupun că aţi avut şi chiar aveţi studenţi români. Ce se întâmplă cu carierele lor după absolvirea studiilor?
După studiile de aici vine un postdoc, colaborări intensive cu nişte grupe răspândite prin lume şi decizia de a se întoarce în ţară depinde deseori de posibilitatea sau imposibilitatea de a continua o carieră ştiintifică similar de dinamică, în ţară. Măcar similar, ceva se reduce mereu. Am un prieten grec, Themistokles Rassias, care pe la 30 de ani era “shooting star” la Berkeley, numele lui este foarte cunoscut în lumea matematicii. Ar fi fost căutat în lumea întreagă. Dar el s-a întors în Grecia şi s-a căsătorit, s-a dedicat deplin educaţiei în ţara sa, a scris vreo cinci cursuri fundamentale, de câte o mie de pagini. Cercetarea lui nu a mai avut un nou apogeu în Grecia, dar este fericit şi şi-a servit patria. Cam acesta ar trebui să fie un model de carieră într-o ţară de limbă mărginaşă cum este România sau Grecia. Şi aşa era înainte de război, cumva.

De ce nu aţi procedat şi dumneavoastră ca dânsul?
Pai cum oare? În primul rând, eu nu am plecat liber din ţară, şi deci mi-am proiectat viaţa ca supravieţuitor. Şi, nu în primul rând, ca matematician. El a pornit să-şi dezvolte darul matematic, fără dificultăţi de a se întoarce vreodată în ţară. Eu matematician am devenit la 45 de ani, la vârsta aceasta el era deja de mult mare matematician şi devenise precumpănitor didact.Dar desigur, în altă istorie, în alte premize ar fi fost o traiectorie care mi s-ar potrivi. Cine ştie, poate suntem fraţi de esenţă?

După '90, aţi încercat să reveniţi în România? Ce s-a întâmplat?
M-am întors de cel puţin 30 de ori şi după aceea m-am întors la lucru. Mai precis, în primii 2-3 ani am ars păduri de entuziasm, am irosit speranţe şi bani ca toată lumea, după care m-am retras în familie şi munca mea din Elveţia. Vă va surprinde dacă vă mărturisesc că lucrul cel mai stabil şi valoros la care am contribuit în acea vreme a fost aportul meu la naşterea unei firme din România. Am lansat şi sprijinit – desigur, numai indirect, prin cunoştinţele mele în Zürich – un întreprinzător român competent şi curajos, care a ştiut să ţină piept corupţiei din ţară deja din zilele în care prelungirile postcomuniste doreau să se infiltreze prin putere şi santaj cam în toate încercările de afaceri ce se năşteau. A reuşit cu brio şi aceasta este o multumire: se poate în România, este o ţară extraordinară. De aceea se autodistruge, caci ar fi, poate, "prea extraordinară".

Un glas al azilanţilor politici din Elveţia

Ce proiecte entuziaste nu aţi putut duce la îndeplinire?
Proiectele au fost concepute puţin în vârtej, era foarte greu să faci un proiect precis în anii 90-92. Dar, pe de altă parte, exista o fierbere colosală, ne întâlneam şi vorbeam toate de-a valma: politică, istorie, societate şi, în acelaşi timp, "afaceri". Iar eu, cumva cu conştiinţa îndurerată că am văzut şi trăit atâtea lucruri care simplifică viaţa şi aduc ordine şi bunăstare, mă simţeam dator sa încep undeva, pentru a le răspândi. Multi bani s-au risipit pe lucruri a căror finalitate am uitat-o: cumpărai trei transportoare, pentru că se poate face ... nu ştiu ce cu ele. Până la urmă nu rentau. Am cumpărat calculatoare, iar ele au folosit uneia dintre editurile care au dăinuit până astăzi, la fondarea căreia a contribuit şi fratele meu (n.r. sociologul Vintilă Mihăilescu), dar care a fost dusă mai departe prin iureşul a 20 de ani de un prieten. Acesta, un rezultat mai bun ca efect, deoarece pentru contabilitatea mea nu a fost la fel de bun. M-am întors prima dată în ţară la 2 ianuarie 1990, căci în decembrie eram prins, în Elveţia, cu televizoare, radio şi mai ales cu strângeri de donaţii pentru România. Au fost două săptămâni în care s-a ars o mică lizieră de pădure. Iar tot entuziasm a fost necesar pentru rolul pe care l-am ales mai întâi 'prin contumacie' (cineva trebuia să o facă, iar când mă uitam în jur nu vedeam pe nimeni), de glas al azilanţilor politici în Elveţia, care au o conştiinţă a motivelor pentru care au fugit şi care au puterea de a se exprima cu demnitate şi înţelegere faţă de poporul în mijlocul căruia trăiesc. Un popor care, în lipsa unui asemenea efort, este condus de informaţii de tot felul spre concluzii pentru care noi toţi sufeream.

Cum aţi caracteriza sistemul nostru de învăţământ, comparativ cu cele din Elveţia şi Germania, pe care presupun că le cunoaşteti bine?
Când am plecat eu, era superior celor din majoritatea Europei. La Zürich, am terminat la cea mai bună şcoală a oraşului, dar nu am avut probleme să fiu al doilea, cred, pe şcoală. Cam aşa era cu pregătirea românească în general – dacă nu o neglijasei prea mult în ţară. Astăzi am însă impresia că s-au învăţat defectele şi greşelile învăţământului occidental în ritm accelerat. Dar îmi lipsesc termeni de comparaţie mai precişi.

Lumea clară şi civilizată a gândirii matematice

Cum aţi descrie şcoala românească de matematică şi pe ce loc aţi clasa-o?
Mondial, a avut o perioadă extraordinară în anii '90, când cele mai bune universităţi din Europa şi America se bateau nu pentru primii trei, ci pentru primii 30 de absolvenţi de matematică din Bucureşti. A urmat o decădere cauzată de intensul brain draining, dar aud că se reface bine. Există o tendinţă ca Institutul să focalizeze marile capacităţi de talie mondială, iar la Universitate contrastele să fie mai mari. Dar, oricum, pe plan matematic, România este foarte activă şi recunoscută. Nu au rost poziţiile. Oricum, în vârful ţărilor din Europa de Est, ceea ce nu se poate spune în multe alte domenii. Şi trebuie spus că întâlnirile periodice ale matematicienilor români din lume sunt bine organizate şi contactele sunt vii şi prolifice. Nu avem noi spiritul unei diaspore conştiente şi bine organizate nici în matematică, pentru că multora le lipseşte latura pragmatică, dar totuşi lucrurile din lumea matematica se prezintă mult mai bine decât în media diasporei.

În 2002, aţi propus demonstraţia conjecturii lui Catalan. Cât aţi lucrat la aceasta?
Ei, asta a fost o frumoasa intrare în lumea mai civilizată şi clară a gândirii matematice. Posibilitatea expunerii unor gânduri care trec prin filtrele fundamentale ale corectitudinii şi prin cel al simplicităţii estetice ... şi tocmai aceasta se aşteaptă de la ele, nimic mai mult. După filtrul ideologic din juneţe şi cel concurenţial din lumea economică în care lucrasem în Elveţia, un lucru nemaipomenit. Deci, dacă o luăm aşa, am lucrat toată viaţa dinainte pentru aceasta modalitate de expresie. Dacă o luăm băbeşte, în vara lui 1999 am aflat de conjectura lui Catalan şi m-am dumirit - printr-un prim rezultat parţial, care a făcut un oarecare impact - că mă poate interesa. În toamna lui 2001 o terminasem, deci doi ani. În acest timp am schimbat ţara, profesii şi mai multe. Dacă o luăm esenţial, au fost poate vreo trei zile şi trei nopţi esenţiale. Nu ştiu de ce îmi revine un răspuns zguduitor al lui Kafka, când a fost intrebat cum a scris “Verdictul” într-o noapte – se ştia că avusese un plan mai înainte, dar versiunea finală a fost o noapte. Răspunsul lui aproape speriat a fost sec: “Asta a fost o fantomă” - într-adevăr, vorbise cu o fantomă şi trebuia să scrie pentru a-şi păstra minţile. Nu pot merge chiar atât de departe în afirmaţie, dar răspunsul este din această categorie. Fiind obligaţi să subzistăm, întâlnirile cu fantomele le consumăm în picături mai mici.

Cel mai important moment: mâine

Ştiu că vă ocupaţi de proiecte care le-ar putea depăşi pe cele din trecut. La ce vă referiţi?
Este prematur, dar lucrez la o teorie care în matematica va prinde foarte bine, va fi utilă şi binevenită. Este în curs de verificare şi specialiştii îşi iau timp să o înţeleagă. Dacă lucrurile sunt cum le văd eu, se va produce o profundă şi aşteptată simplificare, care pe specialişti îi va bucura cu siguranţă. Dar mai multe voi putea împărtăşi peste un an.

Care este momentul din carieră la care ţineţi cel mai mult?
Mâine!

Prins în astfel de cercetări, au fost momente în care aţi simţit că aţi neglijat familia?
Fiica mea, Seraina, are 6 ani şi jumătate, a intrat la şcoală, iar soţia Theres face ergoterapie. Nu timpul, căci sunt profesor şi dacă nu pot să dispun, măcar să-l împart, pot. Dar, cum am spus, ele mă află în această limbă care este şi nu este germană, iar de unde vin şi cu ce mă preocup, amandouă sunt teme dificil transmisibile. Impactul cercetărilor există: clădind luni şi ani la o construcţie matematică, pe perioade lungi mintea este dornică de o specială puritate de gândire şi adevăr - uşor incompatibilă cu "farfuria asta este murdară', când a spălat-o maşina de spălat, sau "tată, tu mi-ai dărâmat castelul de lemn", cand ea s-a intors şi l-a atins cu piciorul. Atunci glumele ajută, dar poate şi ele au ceva din cristalinul acesta prea mult, pentru zilnic: chiar în glumă, se aude că tot ce nu este A, este non-A. Atunci mă pun şi fac desene de grădiniţă cu ea, caţeluşi şi pinguini de plastelină. Copil fiind, nu am făcut în viaţa mea aşa ceva, atunci îmi plăceau calculele, munţii şi capacele.

CV

Pe lângă teorema care îi poartă numele, de matematicianul român se leagă alte câteva descoperiri în domeniul teoriei numerelor. După ce a urmat cursurile Universităţii ETH din Zurich, Mihăilescu primea, la 32 de ani, titlul de doctor la aceeaşi instituţie de învăţământ.

În Elveţia, pe lângă cercetare, a dezvoltat securitatea întregului lanţ de automate bancare. În Germania, a doua sa destinaţie, a fost cercetător la Paderborn, iar, din 2005, este profesor la Universitatea "Georg-August", din Göttingen. În timpul şederii în Germania, profesorul român, împreună cu un coleg, a dezvoltat un puternic grup de cercetare.

Povestea conjecturii lui Catalan

Conjectura lui Catalan, formulată în 1844, susţine că 2³ şi 3² sunt singurele puteri de numere naturale cu valori consecutive, 8 şi 9. Această înseamnă că singurele soluţii are x^a − y^b = 1, cu x,y,a,b >1 sunt x = 3, y = 2, a = 2, b = 3.

Problema datează din secolul al XIV-lea, când Gersonides (Levi ben Gershon) demonstra o situaţie specială a conjecturii, când x şi y sunt doi, respectiv trei.

În 1974, olandezul Robert Tijdeman şi alţi matematicieni de renume ai vremii au reuşit să rezolve conjectura, dar numai parţial. Românul Mihăilescu rezolva conjectura în aprilie 2002, pentru ca în 2004 să fie publicată în "Crelle's Journal".

CITIŢI ŞI:

Românul care predă perfecţiunea

Interviu cu omul-calculator: "Obosesc fizic, nu psihic"

O româncă şi performanţa ei istorică

România şi valorile ei: La pomul lăudat, vin-o cu toporul!