Românul de la care medicina lumii aşteaptă un răspuns

Ieşeanul Valentin Drăgoi, căci despre el este vorba, a ajuns un nume mare în Houston. În acest oraş îşi desfăşoară activitatea laboratorul său, care şi-a găsit găzduire în cel mai mare centru medical din lume, Texas Medical Center. La etajul şapte, se află Drăgoi Lab, la succesul căruia au contribuit şi alţi români. De aici, specialiştii în neurobioliologie din întreaga lume aşteaptă un răspuns: “Cum funcţionează familiile de neuroni?”. Peste zece ani, Valentin Drăgoi speră să le ofere enigma, gata desluşită, pe tavă.

Într-un interviu acordat evz.ro, Drăgoi spune că, deşi elevii români au rezultate excelente la olimpiade şi alte concursuri cu participare internaţională, “sistemul de învăţământ se plafonează exact atunci când el trebuie să producă cu adevărat”.

Evz.ro: Cum ai plecat din ţară şi cum ai trecut de la ştiinţa calculatoarelor la neurobiologie?
Valentin Drăgoi: În vara lui 1992 am plecat cu o bursă doctorală la Duke University. Deşi am terminat secţia de calculatoare la fostul Institutul Politehnic, am fost întotdeauna atras de teoria sistemelor adaptive şi de reţelele neuronale artificiale. În prezent, în sistemul românesc de învăţământ există cursuri în care se predau aceste noţiuni de bază, dar la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 te puteai informa doar din articole publicate în jurnale străine sau cărţi fotocopiate, care circulau doar într-un cerc restrâns. Tot ceea ce alimenta aceasta foame de informaţie era dorinţa de a face ceva cu adevărat original. Erau mai mulţi colegi şi amici care aveau această dorinţă de a reuşi, în ciuda tuturor obstacolelor. Îmi amintesc că, de multe ori, aveai o carte numai pentru trei zile. Atunci, trebuia să citeşti pe rupte şi, eventual, să fotocopiezi anumite articole în regim de urgenţă. În ciuda multiplelor dificultăţi, am avut o teză interesantă ca absolvent al secţiei de calculatoare: am dezvoltat un sistem adaptiv de prelucrare de imagini. Un rol important l-au avut Andi Lăzescu (primul meu mentor ştiinţific) şi Dan Galea, fostul director al Institutului de Informatică Teoretică din Iaşi (unde am lucrat până în 1992). După 1991, am devenit extrem de curios să înţeleg fundamentele reţelelor neuronale biologice, nu doar teoria reţelelor de neuroni artificiali. Din acest motiv, am făcut pasul de la ştiinţa calculatoarelor la neuroştiinţe, mai întâi cu un doctorat la Duke University, iar apoi cu un stagiu postdoctoral (de aproape şase ani) la Massachusetts Institute of Technology (MIT).

O cercetare unică şi curajoasă

Care sunt principalele scopuri ale cercetării medicale pe care o conduci? 
Scopul cercetării este înţelegerea principiilor codării informaţiei senzoriale de către reţelele de neuroni din creier şi modul cum aceste reţele pot influenţa percepţia şi comportamentul. Ca model, ne concentrăm pe cortexul vizual (n.r. parte a creierului unde sunt prelucrate imaginile formate pe retină) la primate (maimuţă şi om), pe care îl examinăm folosind tehnici electrofiziologice, psihofizice şi computaţionale. Ceea ce distinge cercetarea noastră de eforturile de cercetare ale altor grupuri din lume este accentul pe înţelegerea modului în care reţelele de neuroni (spre deosebire de neuronii analizaţi separat) din creier codează informaţie.

Care ar fi golurile ştiintifice pe care crezi că le poţi umple?
Majoritatea laboratoarelor lumii studiază cum celulele individuale răspund la diverşi stimuli pentru a influenţa percepţia şi comportamentul. Noi încercăm să înţelegem limbajul populaţiilor de neuroni. Această chestiune vine la un moment oportun, o dată cu apariţia tehnicilor electrofiziologice şi optice de înregistrare pe scară largă a activităţii neuronale. Speranţa mea este ca, în următorii zece ani, cercetările laboratorului să conducă la înţelegerea limbajului populaţiilor de neuroni din creier şi, implicit, înţelegerea bazelor intime ale comportamentului. Astfel, vom putea răspunde la următoare întrebare: Cum putem prezice şi modifica comportamentul în timp real prin observarea răspunsului unui anumit grup de neuroni?

Susţinut de statul american

Cum ai ajuns să obţii o astfel de bursă?
De fapt, nu am obţinut doar o bursă, ci un super-grant, EUREKA award, şi aceasta nu neapărat prin valoarea monetară a grantului (am obţinut alte patru grant-uri, dintre care unul comparabil ca sumă alocată), ci prin faptul că acest grant, sau premiu, este extrem de prestigios. Iniţialele acestuia sunt relevante: Exceptional Unconventional Research Enabling Knowledge Acceleration, adică cercetare excepţionala şi neconvenţionala care permite accelerarea cunoaşterii. Pentru a obţine un asemenea premiu trebuie să vii cu o abordare novatoare prin care să te distanţezi în mod evident de ceilalţi cercetători din domeniu. De asemenea, trebuie ca impactul programului de cercetare propus să depăşească graniţele domeniului tău şi să afecteze o comunitate ştiinţifică suficient de mare. Asemenea grant-uri sunt intimidante, dacă te uiţi la probabilitatea de reuşită – sub 5%, deşi acest procent ascunde faptul că aplicanţii sunt preselectaţi de un comitet, care alege doar proiectele cu cele mai mari şanse de succes.  

Din echipa de la Drăgoi Lab au făcut parte alţi doi români. Cum au ajuns trei cercetători din Iaşi să facă performanţă în State şi care au fost primii paşi ai laboratorului?
Laboratorul s-a înfiinţat în septembrie 2003, o dată cu acceptarea ofertei de la University of Texas-Houston Medical School. Atunci când ţi se oferă o poziţie academică în SUA, primeşti şi o sumă consistentă. Cu aceşti bani poţi începe echiparea laboratorului, atât din punct de vedere al construcţiei propriu zise, cât şi a echipamentului şi poţi oferi diverse poziţii (studenţi, doctoranzi, postdoctoranzi şi tehnicieni). Pe Mircea Chelaru şi Bogdan Iliescu (ambii din Iaşi) i-am angajat imediat după ce am obţinut poziţia de profesor. M-am gândit că un inginer electronist şi un neurochirurg ar fi echipa ideală pentru a porni un laborator aşa cum îl vedeam eu. Şi am avut dreptate. Amândoi au confirmat. Deşi Bogdan s-a întors în România, după numai doi ani petrecuţi în lab-ul meu (pentru a continua cu un rezidenţiat în neurochirurgie), iar Mircea s-a întors în Canada (din motive familiale), ei au fost esenţiali pentru primii ‘paşi’ ai laboratorului. În prezent, laboratorul are şapte membri şi trei colaboratori, iar finanţarea prezentă îmi permite să angajez şi alţi cercetători talentaţi. De fapt, în ultimii şase ani, peste 20 de cercetători au contribuit la dezvoltarea laboratorului şi la diversele programe pe care le conduc. În aceste demersuri, am fost ajutat de obţinerea mai multor grant-uri de la guvernul american (National Institute of Health) şi de la instituţii private, totalizând peste patru milioane de dolari.

Numai printr-o împletire a cunoştinţelor se poate adânci cunoaşterea

Cu ce te-a atras sistemul de învăţământ american?
În Statele Unite, domeniul cercetării este extraordinar, în opinia mea - cel mai competitiv din lume. Aici, expresia "sky is the limit" (n.r. limita este cerul) este luată foarte în serios, nimic nu pare imposibil şi eşti mereu îndemnat să-ţi învingi propriile limite. Domeniul meu, neuroscience, este extraordinar de activ, cu descoperiri de la o lună la alta. De asemenea, am fost atras spre acest domeniu de interdisciplinaritatea şi complexitatea lui. Într-adevăr, înţelegerea creierului şi a comportamentului presupune o cunoaştere adâncă în diverse domenii, cum ar fi biologie, psihologie, matematică, fizică, inginerie etc. Creierul reprezintă un sistem computaţional impresionant, care utilizează elemente biologice de viteză relativ coborâtă (neuroni) pentru a  rezolva în timp real probleme complexe care sunt de fapt imposibil de rezolvat utilizând sisteme artificiale ce operează la viteze mult mai mari. Această performanţă uluitoare este posibilă datorită principiilor computaţionale fundamental diferite adoptate de către populaţiile de neuroni, care au evoluat în sensul optimizării preciziei de funcţionare şi a consumului energetic. De aceea, este clar că numai printr-o împletire a cunoştinţelor din multiple domenii se pot realiza lucruri îndrăzneţe, care pot adânci cunoaşterea.

Care este momentul din carieră la care ţii cel mai mult?
Toamna lui 2001, când - după o serie de acumulări pe plan profesional ca postdoctorand la MIT, adică prin învăţarea într-un timp relativ scurt a noi tehnici experimentale şi computaţionale, şi după o 'campanie' de succes în privinta publicaţiilor (cu descoperiri importante în ceea ce priveşte modul prin care celulele din cortexul vizual se adaptează la schimbări rapide în structura imaginilor din natură) - am realizat brusc că sunt un om liber (din punct de vedere ştiinţific). Adică am început să văd literalmente noi direcţii de cercetare şi să întrevăd probleme pe care mi-am dat seama că le-aş putea aborda cu succes în următorii zece ani. Acela a fost momentul când am realizat că trebuie neapărat să obţin o poziţie de profesor pentru a-mi pune ideile în aplicare în laboratorul propriu. De altfel, multe dintre ideile la care lucrez acum îşi au originea în acei ani.    

"Un sistem care să încurajeze lupta ideilor, nu lupta oamenilor de a ocupa poziţii de frunte"

Studenţii români de la Princeton au făcut un sondaj printre tinerii români de afară, din care a reieşit că, deşi aceştia ar fi tentaţi să revină în ţară, îi împiedică instabilitatea  de aici. Ce credeţi că îi lipseşte României pentru a-şi putea recupera aceşti tineri?
Sincer, eu nu am plecat din România din motive materiale sau economice, ci doar pentru a mă realiza profesional. Aveam ambiţii care nu puteau fi satisfăcute în România, acolo unde domeniul meu de studiu era şi este aproape inexistent. De fapt, în România, eram mereu îndemnat să nu 'ard etapele' şi să nu mă reped la problemele prea complicate, până nu le rezolv pe cele simple. În SUA, tendinţa este inversă. Nu cred că instabilitatea din ţară este ceea ce lipseşte pentru ca tinerii talentaţi să se întoarcă în România. Cred că, mai degrabă, problema este că în România nu există încă un sistem ştiinţific evoluat, un sistem care să încurajeze lupta ideilor şi nu lupta oamenilor de a ocupa poziţii de frunte. De fapt, cred că problema revenirii talentelor nici nu ar trebui să se pună. Consider că ar fi bine ca românii talentaţi să fie încurajaţi să rămână acolo unde sunt şi să se realizeze cu adevărat în SUA, Franţa sau Germania. După ce aceştia se realizează şi ocupă poziţii în sistemul occidental, trebuie încurajate contactele cu România, pentru a ridica şi influenţa nivelul universitar din ţară. Ideal ar fi ca românii din străinătate să fie invitaţi să ocupe poziţii onorifice (neretribuite) în cadrul universităţilor importante din România, iar prin aceasta studenţii sau cercetătorii români vor avea şansa să efectueze stagii de pregătire în străinătate, să fie expuşi la tehnologii de ultimă oră, să lucreze pe proiecte cu adevărat interesante şi să publice cot la cot cu colegii lor de peste hotare.

Ai venit vreodată în ţară, pentru a lua cuvântul în faţa studenţilor sau la un eveniment al lumii medicale?
Am fost uimit că nu am fost invitat niciodată să ţin o conferinţă de neuroscience în România. Paradoxal, am ţinut seminarii la universităţi ca Stanford, Harvard, Princeton, Yale, Oxford sau Cambridge, dar niciodată în România. Eu sunt doar un exemplu, dar ca mine sunt mulţi cercetători români, de care cei care ar trebui să facă aceste invitaţii nici măcar nu au auzit. În primul rând, pentru că în România puţină lume citeşte revistele de specialitate de top, iar cei care citesc probabil nu au curajul să iniţieze contacte. Dar aceasta este o mare greşeală. România ar putea beneficia enorm dacă universităţile s-ar deschide pentru colaborări reale şi oneste cu universităţi americane, spre exemplu. 

"Sistemul de învăţământ se plafonează exact atunci când el trebuie să producă cu adevărat"

Ce te-ar determina să revii în ţară?
Sunt extraordinar de fericit în SUA. Probabil că aş reveni în România dacă mi s-ar pune la dispoziţie condiţiile de aici. Dar, repet, aceasta este o problemă care ar trebui privită diferit.

Ce părere ai despre sistemul de învăţământ din România?
Sistemul educaţional din România are un start foarte lansat, în liceu se predau cunoştinte care în SUA apar la nivelul colegiului. Sistemul este mult mai 'precoce' în România. Evident, doar vârfurile au de câştigat din aceasta şi, de aceea, România obţine performanţe anuale la olimpiadele de matematică, fizică sau chimie. Problemele apar însă mai târziu. În România, sistemul de învăţământ se plafonează exact atunci când el trebuie să producă cu adevărat. Adică sistemul românesc devine din ce în ce mai puţin performant în anii de colegiu şi în cei de pregătire a tezei de doctorat. Cauzele sunt multiple: lipsa de pregătire la vârf, lipsa bazei materiale solide, lipsa de competitivitate şi multe altele.

Cum ţi se pare cercetarea românească de astăzi?
Consider că problema lipsei fondurilor de cercetare este supradimensionată în România, adică “hai să ne plângem că nu avem cu ce, ca să motivăm lipsa rezultatelor”. Se pot face extraordinar de multe lucruri şi cu bani mai puţini, numai că atunci trebuie să existe idei cu adevărat importante. Dar dacă există dorinţă şi o documentare serioasă, se pot face lucruri măreţe. Spre exemplu, am văzut lucrări interesante (puţine, ce-i drept) publicate, din Ungaria, Polonia sau Cehia, dar mai nimic din România. Evident, nu-mi cade bine acest lucru. În concluzie, atunci când comparăm sistemul românesc de învăţământ cu cel american, aceste comparaţii nu ar trebui să excludă sistemul în ansamblu, să nu ne oprim la performanţele de la olimpiade, ci să ne uităm mai ales la performanţele din universităţi, şi anume unde publică profesorii şi cercetătorii români, în care jurnale, şi, cel mai important, ce impact au lucrările lor. 

CITIŢI ŞI:

Un român lucrează la industria viitorului