Roşia Montana, locul care ar putea să nu mai fie

 
În fine, vreo 50-60 de proprietari, din ce în ce mai puţini, nu vor să vândă nici în ruptul capului şi nu ştiu ce să mai facă pentru a-i vedea plecaţi pe investitori, canadienii de la Roşia Montană Gold Corporation (RMGC). Aşa arată bilanţul discuţiilor purtate cu localnicii într-un weekend la Roşia Montană.

„Nuca” de la curea, o amintire

Nici măcar la intrarea în Abrud, semnele că aici ar fi Eldorado european nu sunt chiar la tot pasul. Poate doar clădirile vechi din centru, care nu se compun nicicum cu zona muntoasă, te-ar face să-ţi dai seama că nu degeaba a prosperat lumea în zonă, cu vreo două-trei veacuri în urmă.

În urmă cu 300 de ani, moţii coborau la Abrud, de pe munte, cu aurul găsit în râu, sortat cu şaitrocul şi apoi prelucrat. Până la naţionalizarea mineritului de aur, abia aşteptau, cu toţii, momentul în care bunicul îşi băga în buzunarul de la cureaua lată de piele „nuca” de aur pentru care a scormonit toată vara malurile pârâului din sat şi pornea spre Abrud.
 
Aici se prezenta „la bancă”, vindea aurul, dar nu se întorcea cu toţi banii acasă. Mulţi îi cheltuia tot în Abrud, de unde-şi umplea căruţa cu cereale pentru animale, făină, ulei şi alte cele trebuincioase pentru acasă. Mereu rămâneau bănuţi şi pentru dulciurile aşteptate de copii.
 
„Ş-or dat sama că aici e de stat şi de lucrat”

Primele semne ale mineritului de aur apar la ieşirea dinspre Abrud spre Câmpeni: este halda mare de steril galben, care le-a făcut mai întâi cu ochiul investitorilor străini. „Or văzut halda, dup-aia s-or plimbat prin zonă, şî când or văzut câtă mămăligă îi în pământu’ ăsta ş-or dat sama că aici e de stat şi de lucrat”, spune, uşor amuzat, un bătrânel zgribulit de frig.

La intrarea în comună, o ceaţă ciudată iese din pământ. Nu e nici subţire, dar nici groasă. Are densitatea potrivită pentru ca razele soarelui, care se ridică leneş de după culmi, să se împrăştie întrun gălbui asemănător cu al „mămăligii” din care se scoate aurul.

Mai întâi, la Roşia Montană ţi se înfăţişează câteva case modeste. Pare că e o regulă: una e locuită, a doua e părăsită. Şi tot aşa. Apare apoi un bloc a cărui imagine zgârie dureros retina. După el, alt bloc, iar mai sus, aproape singura clădire care arată bine, cea a primăriei.
 
După încă cinci minute de mers, la pas, ajungi în centrul vechi al localităţii. O faţadă de clădire de secol XVlll-XlX abia se mai ţine în picioare. Atât a mai rămas din clădire, faţada. O alta e acoperită de un mesh care-i redă înfăţişarea originală şi strălucitoare - unul dintre insistentele, inteligentele şi costisitoarele demersuri de relaţii publice ale RMGC.

Strada napoletană din Apuseni

Apoi, în Roşia urci aproape fără să ştii pe „strada napoletană”. La un moment dat, zidurile clădirilor vechi, deşi prietenoase şi fermecătoare, par că te presează din ambele părţi. Mai urci un pic şi, nu după multă vreme, pe dreapta apare cea mai veche casă din Roşia Montană. Istoricii spun că a fost ridicată prin secolul al XVI-lea sau al XVII-lea.

Proprietarul, Francisc David, spune că e şi mai veche, de la 1300. A aparţinut strămoşilor lui, unii dintre proprietarii de mine de aur de la Roşia. La doi paşi de casa foarte veche se află şcoala germană. Stă sprijinită cu proptele din lemn, altfel s-ar prăbuşi şi ea şi poarta-i masivă din piatră.

PE COCLAURI AMENINŢATE

Valea Cornei va fi acoperită cu steril

Tentaţia unei ieşiri pe culmile din apropierea capitalei aurului european e prea puternică pentru a-i rezista. Încă din Roşia, pe culmea de Sud, se văd două „exfolieri” ale versantului: brazii au fost tăiaţi, iar pământul a fost scormonit aici, în căutare de aur.
 
Locul în care se confruntă materialismul cu idealismul „Extremiştii” de la Roşia, cum sunt numiţi cei care nu vor să plece, spun că demersul a fost făcut intenţionat de către firma minieră de stat, pe ultima sută de metri a existenţei sale. Ar fi vrut să le demonstreze localnicilor că se poate lucra extrem de aproape de sat şi că, oricum, până la urmă aurul de aici va fi scos.

Se povesteşte că acţiunea a avut loc duminica, în timp ce oamenii se adunau la slujbele din biserici. E o privelişte ciudată: un versant jumulit de brazi pentru a i se dezveli galbenul pământului purtător de aur.

În sus, spre Vârful Piatra Corbului, se văd locurile unde atât dacii, cât şi romanii au săpat după preţiosul metal. Galeriile dacice se deosebesc de cele romane pentru că apar chiar sub „pliscul” muntelui, ca nişte carii circulare.
 
Cel mai uşor se ajunge la Piatra Corbului întorcându-te în Abrud şi intrând pe Valea Cornei. Aci înţelegi şi de ce i s-a spus aşa: vârful seamănă leit cu un corb. Doar penele-i sunt verzi, iar pliscul şi pieptul - de un galben strălucitor.

În păduricea de pe vârf, Emil Jurca, un localnic de 60 de ani, se luptă să taie un trunchi de brad. „Mi-s din Bucium Muntari, păstă deal. La noi n-or să sape, că nu-i aur, da’ am şi io teren pe-aici. Ei (RMGC - n.r.) vor să-l vând cu un euro pe metrul pătrat, dar cred că valoarează măcar 4-5 euro. La banii ăştia, l-aş da”, spune bărbatul.

De sus, de pe vârf, poţi înţelege dimensiunea adevărată a proiectului de la Roşia Montană. Valea Cornei nu va mai fi o vale, ci o zonă plată, acoperită cu steril. Superba vale a Cornei este străjuită doar de un „dop” cu care este înfundată gura unui foraj relativ recent în zonă.
 
La dreapta se vede Cariera Cetate, iar la stânga, Valea Cornei, încă neatinsă. Aici îţi dai seama că la Roşia se manifestă, la modul cel mai evident, lupta dintre materialism şi idealism.

Iar idealiştii îşi găsesc argumentele de la mama Natură în vâscul care atârnă curat prin pinii de pe Piatra Corbului şi-n mugurii de răchită sălbatică care sfidează logica şi se afişează îndrăzneţi într-o zi de iarnă cu cer albastru.
 
Două tabere, o „gherilă”

Peste Roşia Montană veghează crucea de fier a unui localnic trecut pe lumea cealaltă în 2002, când la Roşia Montană abia începea cel mai dur război prin care a trecut zona vreodată. Un război care se mai duce şi azi între tabăra investitorilor şi a localnicilor (cărora banii din vânzare le fac cu ochiul) pe de o parte, şi „gherila” celor 50-60 de proprietari de gospodării (dintr-un total de aproape 1.000) care nu vor nicicum să plece, susţinută de tot atâtea zeci de organizaţii neguvernamentale.

ISTORIC

Patru mii de ani în căutarea aurului

Începuturi. Conform istoricilor, aurul a fost căutat în zona Roşiei Montane încă din anul 2800 î.Hr. Preţiosul metal era căutat printre firicelele de nisip purtate de apele munţilor.
 
Dacii şi romanii. Primele galerii subterane au fost săpate pe vremea dacilor. Romanii au scos şi ei aur de aici, organizând un sistem de exploatare şi prelucrare. După retragerea aureliană au trecut în jur de 1.000 de ani până când exploatarea aurului să fie din nou reglementată şi impozitată.

Habsburgii. Roşia Montană a devenit una dintre cele mai importante zone aurifere ale Imperiului Habsburgic. În perioada interbelică, aurul a fost scos din mine private, deţinute de asociaţii de acţionari. După al Doilea Război Mondial, mineritul decade din cauza slăbirii pieţei aurului.
 
Comuniştii. În anul 1948, toate minele din zonă au fost naţionalizate de comunişti, orice exploatare privată a aurului fiind interzisă. Foştii proprietari de mine au fost bătuţi de Securitate pentru a dezvălui dacă au sau nu cantităţi de aur ascunse. Minele de aur din zonă au intrat în administrarea Regiei Aurului Cuprului şi Fierului Deva.

Canadienii. După Revoluţie, Regiamamut s-a dovedit incapabilă să continue activităţile în zonă. În anul 1997, regia de stat a concesionat exploatarea companiei canadiene Gabriel Resources. A fost startul unui adevărat scandal când s-a aflat că o parte a familiilor din zonă trebuie strămutate pentru ca exploatarea de aur să se facă cu cianuri şi să devină, astfel, rentabilă.

Miza. La Roşia Montană se estimează că ar mai fi 300 de tone de aur şi 1.600 de tone de argint.

Opoziţia. Împotriva proiectului sunt cei preocupaţi de iminenţa distrugerii siturilor naturale şi istorice de la Roşia Montană şi ecologiştii îngrijoraţi de riscurile exploatării cu cianuri.