Roşia Montană, "piază rea" pentru un arheolog român

A dat Ministerul Culturii în judecată şi a câştigat procesele de fiecare dată.

Astăzi, 11 martie, potrivit unei decizii irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 9 februarie, profesorul Piso ar trebui să fie reinstalat în funcţia de director al muzeului, pentru cea de-a treia oară. Într-un interviu pentru evz.ro, Piso povesteşte cum şi-a început cariera de arheolog într-un stat totalitar şi de ce consideră el că neplăcerile de care a avut parte în ultimii ani sunt o consecinţă directă a faptului că s-a opus public proiectului minier de la Roşia Montană.

Evz. ro: Când anume v-aţi decis să deveniţi arheolog?
Ioan Piso: M-am născut în 1944 la Petroşani, într-o familie de intelectuali. Tatăl meu era inginer minier, dar urmase liceul clasic săsesc la Sighişoara, cu opt ani de latină, cinci de greacă şi, facultativ, ebraica şi literatura maghiară. Apoi a studiat în Austria şi în Germania. El este cel care m-a învăţat germana şi engleza şi mi i-a pus în mâna pe Schiller, Goethe şi Oscar Wilde.

Urmam la Petroşani secţia reală a liceului, dar voiam să devin muzician. Interpretam la pian piese pretenţioase şi nu mai aveam de la cine învăţa. Voiam la 15 ani să mă duc la Liceul de Muzică din Cluj. Atunci am suferit prima mare decepţie. Părinţii aveau cheltuieli mari şi datorii din cauza unei case şi nu m-au putut trimite la Cluj. Şi-au dat seama că sufăr şi au vrut să-mi acorde o consolare.

Exista pe-atunci la Petroşani un erudit cum nu-mi va mai fi dat să cunosc, Ilie Preda Mosic. Era fiu de momârlan (aşa se numesc băştinaşii din Valea Jiului, în majoritate ciobani), iar de copil citea autorii latini. Când tatăl său îl trimitea cu oile la munte, avea întotdeauna un Virgiliu în traistă. A studiat istoria şi limbile clasice la Bucureşti şi la Roma, iar în anii ’50 era rău privit de organele de represiune comuniste. Cunoştea şapte limbi, iar părinţii mei m-au dat pe mâna profesorului Mosic.

Când făcea cu mine interpretări din Eminescu, pe masă se aflau Sappho din Lesbos, Horatiu, Goethe, Schpenhauer şi Upanişadele într-o traducere în limba franceză.  M-a învăţat să citesc curent în limba latină, apoi m-a învăţat, pe baza capodoperelor literare, franceza şi italiana. Limba greacă am învăţat-o singur, după ce tatăl meu mi-a cumpărat un manual şi un dicţionar.

"Orice nouă descoperire îţi poate da peste cap întreaga construcţie"

Astfel, spre mirarea multora, m-am decis nu pentru o carieră tehnică, ci pentru limbile clasice. Tatăl meu şi-a amintit atunci că profesorul Constantin Daicoviciu venea, pe când era elev, în casa bunicului meu din Caransebeş. M-a luat de mâna şi m-a dus la Cluj. Profesorul Daicoviciu m-a întrebat la ce mă pricep şi, când a auzit că vreau să studiez în continuare limbi clasice, mi-a răspuns că o asemenea secţie nu mai exista la Universitatea din Cluj, dar că nu era nevoie să mă duc pentru asta la Bucureşti. Toate aceste cunoştinţe urmau a-mi folosi în arheologie.

Am intrat în anul 1962 cu media cea mai mare la Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii din Cluj. Primul şantier arheologic l-am văzut în toamna anului 1962 la Gura Baciului, unde făcea săpături marele preistorician şi om de cultură Nicolae Vlassa. Am cărat atunci de-acolo, împreuna cu un alt coleg, o piatră de moară, iar cu Nicolae Vlassa am rămas bun prieten.

Într-o zi, tot în 1962, pe când căutam ceva bibliografie în limba franceză, m-a chemat la o discuţie profesorul Hadrian Daicoviciu, care pe-atunci săpa în Munţii Orăştiei şi conducea cercul studenţesc de arheologie. Am intrat în acest cerc, iar pâna în anul 1972 am luat parte la săpăturile de la cetăţile dacice. Am absolvit în 1967 facultatea cu media 10, iar profesorul Constantin Daicoviciu m-a reţinut la catedră ca asistent. Apoi m-a trimis la Universitatea din Viena pentru doi ani (1968-1970) cu o bursa Herder, pentru a-mi desăvârşi studiile.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră profesia de arheolog?
În literatură sau în muzică te poţi pune în faţa unui perete alb şi, dacă ai har, opera ta rămâne nemuritoare. Într-o ştiinţă cum este arheologia, orice nouă descoperire îţi poate da peste cap întreaga construcţie, oricât ar fi ea de genială. Ce producem noi este efemer. Este bine să fim conştienţi de limitele noastre, adică să ne cunoaştem pe noi înşine. Ce rămâne din toată zbaterea noastră? Căutarea adevărului, chiar dacă ştim că nu-l vom cunoaşte niciodată în întregime.

Aţi predat la mai multe universităţi din afara ţării, în Austria şi în Franţa.
Am preferat de la început să mă supun unui juriu ştiinţific internaţional. În ciuda unor piedici, încă din 1978 am publicat studii în cele mai cunoscute reviste din străinătate, ceea ce m-a făcut cunoscut. Am primit zeci de invitaţii la conferinţe, la congrese sau la a preda la universităţi de prestigiu. Zadarnic însă, fiindcă după moartea din 1973 a profesorului Constantin Daicoviciu, nu am mai fost lăsat să plec. Nu i-am făcut pe plac unei anumite instituţii.

Ţin minte că şapte ani la rând am fost invitat să ţin cursuri la Universitatea din Viena şi tot şapte ani mi-a fost oferită bursa de cercetare Humboldt. Odată am fost invitat la un colocviu la Carthagina, dar invitaţia mi-a parvenit în bătaie de joc la o zi după încheierea colocviului.

După 1989 mi s-au deschis toate porţile şi am ştiut să profit de libertate. Am predat istorie romană şi epigrafie latină la Universitatea din Viena în 1990-1991, am predat cursuri masterale la Sorbona în 1997, 2000 şi 2001, în 2000 la Universitatea din Graz, am predat cursuri masterale şi doctorale la Universitatea din León, am participat la congrese şi colocvii şi am ţinut conferinţe în zeci de centre universitare. În 1997 urma să plec pe un an la Princeton, dar m-am decis să preiau Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei.

Când aţi început să vă opuneţi proiectului minier de la Roşia Montană?
Am început să mă opun acestui proiect din clipa în care am auzit de el, la o şedinţă din toamna lui 2000 a Comisiei Naţionale de Arheologie, din care făceam parte. Am adus atunci împreună cu alţi colegi argumente puternice împotriva proiectului, iar la vot el nu a fost susţinut decât de actualul preşedinte al comisiei.

În zilele următoare m-am împotrivit proiectului atât în Comisia Naţională a Monumentelor şi Siturilor Istorice, cât şi în Comisia Zonală (pe Transilvania) a Monumentelor şi Siturilor Istorice, al cărui preşedinte eram. I-am adresat un memoriu pe această temă domnului Ion Caramitru, pe atunci Ministru al Culturii. Memorii asemănătoare am adresat şi următorilor miniştri ai Culturii. Fiecare dintre ei mi-a mărturisit că personal se opune proiectului, ceea ce nu a ajutat prea mult, de vreme ce anumite structuri din minister îl sprijineau.


Ioan Piso, pe un şantier arheologic

Pe scurt, de ce vă opuneţi?
Am început prin a apăra monumentele unice în lume de la Roşia Montană. Ele nu puteau fi nici cercetate în mare grabă, aşa cum pretindea compania, şi nu meritau nici să fie distruse. Chiar şi numai din punct de vedere economic, ele sunt cele care constituie adevărata mină de aur şi ar putea fi într-o zi exploatate cu mult mai mult folos printr-un turism intelectual şi european.

Am început, prin urmare, prin a apăra monumentele arheologice, dar când i-am cunoscut mai bine pe oamenii de acolo, am socotit că ei sunt cei care merită în primul rând atenţia şi consideraţia noastră. Am mai ajuns la concluzia că ne aflăm în faţa unei afaceri din care foarte puţini câştigă şi foarte mulţi au de pierdut. Ce ne lasă acest proiect? O exploatare de numai 16 ani, pierderea definitivă a unor resurse strategice pentru România, distrugerea unor monumente unice şi a unei naturi mirifice, un iaz de cianuri şi de metale grele şi un viitor dubios.

De-a lungul timpului, aţi fost exclus din mai multe structuri, printre care Comisia Naţională a Monumentelor şi Siturilor Istorice şi Comisia Naţională de Arheologie. De ce s-a întâmplat acest lucru?
Motivul cel mai grav, dar nemărturisit, a fost opoziţia mea faţă de proiectul de la Roşia Montană. Începuseră aşa-zisele săpături de salvare, descărcările abuzive de sarcină arheologică, presiunile de tot felul pentru a se asigura succesul companiei canadiene, iar comisiile de specialitate trebuiau strict controlate. S-a procedat la reorganizări în urma cărora toţi contestatarii au fost eliminaţi, iar eu m-am trezit de fiecare dată cu câte o scrisoare ipocrită de mulţumire. Între anii 2001 şi 2003 am fost înlăturat din toate comisiile. Mai rămânea Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei.

Aţi fost demis şi de la conducerea şantierului arheologic de la Ulpia Traian Sarmizegetusa. Ce s-a întâmplat acolo?
Şantierul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa aparţine încă din anul 1924 Universităţii din Cluj. Săpăturile, întrerupte mai multe decenii, au fost reluate în 1973 sub conducerea profesorului Hadrian Daicoviciu, din a cărui echipă am făcut şi eu parte. În 1990 am fost numit în mod oficial responsabil al săpăturilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

În anul 2003 a avut loc un episod ciudat, care nu poate fi înteles decât în contextul luptei pentru Roşia Montană. Ministerul Culturii m-a somat să cedez Muzeului Naţional de Istorie a României din Bucureşti o parte a şantierului, dar eu am refuzat. Urmarea a fost că nu mi-a fost eliberată autorizaţia de săpătură.

Mă dusesem la Sarmizegetusa cu colaboratorii şi cu studenţii din Cluj şi chiar cu colaboratori şi studenţi germani. Primăria din Sarmizegetusa a primit un telefon, prin care i se cerea să fiu supravegheat de poliţie, pentru a nu băga şpaclul în pământ. Ar fi devenit un caz penal. M-am ferit de orice greşeală, am ţinut cursuri cu studenţii, am organizat periegheze arheologice, dar nu am făcut săpături, iar după două săptămâni am părăsit şantierul.

În 2009 s-a ajuns într-o nouă fază a conflictului. Comisia Nationala de Arheologie, în deplină întelegere cu conducerea interimară a muzeului din Cluj, m-a declarat “pensionabil” şi i-au dat şantierul unui coleg de la muzeu. Or, noţiunea de “pensionabil” nu există în Codul Muncii şi, de fapt, încă nu m-a pensionat nimeni. Am dosarul pregătit pentru a da în judecată Ministerul Culturii, dar nu prefer această cale. Aştept încă un gest corect din partea actualului Ministru al Culturii. Nu există niciun motiv de a nu-mi continua cercetările la Sarmizegetusa, dupa ce am făcut-o cunoscută în toate cercurile ştiinţifice din străinătate. Mă împotrivesc oricărei prigoane în propria-mi ţară şi sub un regim care pretinde că este democratic.

De ce aţi fost demis de la conducerea Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei?
Pentru anii 2003 şi 2004 am primit calificativ maxim din partea Ministerului Culturii pentru management. În 2005 a început o campanie de presă furibundă împotriva mea, stârnită de delaţiuni anonime. Au trimis comisii de control la muzeu ca să constate cele scrise în delaţiuni şi nu au găsit nimic.

În 2006, Ministerul Culturii mi-a cerut să prezint un proiect de management. L-am prezentat, deşi nu eram obligat. Am fost înlăturat în 19 aprilie 2006, după ce primisem nota 7,41 pe proiectul de management. Am luat cea mai mică notă din ţară, am fost „cel mai prost”.

Nu aveam nicio obligaţie să mă prezint cu acest proiect, iar pe cel de la concursul din 1997 primisem nota 10. Trebuia să fiu dat afară şi a fost găsit un pretext. Sunt totuşi profesor universitar, dar din comisia mea făceau parte o masterandă la Alba Iulia şi un arhitect. În urma câştigării a doua procese la Curtea de Apel Bucureşti şi a două recursuri făcute de Ministerul Culturii, am fost reinstalat în funcţie în 22 iulie 2007.

Demis la ora 9:00, reinstalat la 16:00

Ministerul s-a bazat pe ordonanţa guvernamentală 26 din aprilie 2005, care stipula ca acei conducători ai instituţiilor publice de cultură care, la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe, nu au încheiate contracte de management cu ministerul, să depună proiecte de management. Or, eu avusesem contract de management pâna în 31 decembrie 2004, iar ministerul a refuzat să încheie un nou contract la începutul anului 2005, fiindcă voia să scape de mine cât mai repede. Pe de alta parte, ordonanţa guvernamentală nu putea fi aplicată retroactiv. Toată povestea cu proiectul de management, cu comisia de evaluare, cu aşa-zisele norme de evaluare, cu notarea, a fost un circ. Nici nu a fost prea greu de câstigat procesele.

A doua oară am fost demis în 3 ianuarie 2008, orele 9, din motivul că mi-ar fi expirat contractul de management în 31 decembrie 2007. Or, un asemenea contract nici nu exista, şi anume din vina ministerului. La ameninţarea că îi dau în judecată, am fost reintegrat în aceeaşi zi la orele 16.

În 6 octombrie 2008 am fost demis pentru a treia oara, fiindcă am refuzat să mă prezint cu un nou proiect de management, la care legea iarăşi nu mă obliga. Ministerul Culturii ar fi trebuit încă de la reinstalare să semneze cu mine un nou contract de management, iar abia după expirarea acestuia îmi putea pretinde un nou proiect de management. Nu a făcut-o şi iarăşi a pierdut.

În 9 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mi-a dat din nou dreptate, prin sentinţa definitivă şi irevocabilă, urmând ca în termen de 30 de zile de la data sentinţei să fiu reinstalat în funcţie. Sunt curios dacă se mai poate ocoli această sentinţă. Oare nu suntem ţara tuturor posibilităţilor?