Ruggeri: „Prin instinct cultural, l-am descoperit pe Stăniloae”

"Un ziarist italian îndrăgostit de Sibiel şi de preotul Zosim Oancea a reuşit să facă, în doar câţiva ani, ce n-a reuşit să facă nicio instituţie românească în treizeci: să publice un album excelent, în cinci limbi (română, italiană, engleză, germană, franceză), despre cel mai important muzeu de icoane pe sticlă din estul Europei”, spune teologul Cristian Bădiliţă, în revista Oglindanet.ro.

„Giovanni Ruggeri, căci despre el este vorba, s-a instalat la Sibiel, unde şi-a cumpărat o «casă cu şură». A învăţat româneşte, dar mai ales a învăţat ceea ce foarte puţini români ştiu: să respecte şi să pună în valoare puţinele împliniri din cultura şi spiritualitatea românească. A descoperit în figura luminoasă a preotului Zosim Oancea, creatorul muzeului de la Sibiel, un ghid spiritual dincolo de vârste şi confesiuni. Iar celor peste şase sute de icoane, adunate cu dumnezeiască încăpăţânare de «tata Zozo», aşa cum îi spuneam noi, cei apropiaţi, le-a conferit blazonul cuvenit”, apreciază Cristian Bădiliţă.

Simona Chiţan: Cum aţi ajuns la acest subiect? 
Giovanni Ruggeri: Am descoperit Muzeul de icoane pe sticlă din Sibiel în 2003, în cadrul unei vizite în România pentru a scrie nişte reportaje turistice despre această ţară. M-am îndrăgostit atât de mult de istoria extraordinară a icoanelor pe sticlă ţărăneşti şi de povestea minunată a genialului şi sfântului Părinte Zosim Oancea, realizatorul Muzeului, încât am dorit să scriu şi să public în 2008 o carte în cinci limbi şi site-ul Sibiel.net.

În Europa de Vest, începând chiar cu Italia, tradiţia de icoane pe sticlă este aproape necunoscută, ca să nu mai vorbim despre marea bogăţie a României pe plan turistic, care nu este promovată în străinătate după cum ar trebui. Eu încerc să fac tot ce pot pentru a promova Sibielul şi România în Italia şi în Europa. 

Cum v-aţi apropiat de limba şi de spiritualitatea românească? 
Tot ce am învăţat până azi vine numai din dragul şi efortul unui autodidact. Când, acum cinci ani, m-am apucat să învăţ un pic limba romană, am încercat să o fac ca să comunic în mod direct cu simplii şi bunii ţărani din Maramureş: m-am adresat unei prietene românce căsătorite la Bergamo cu un prieten de-al meu italian şi cu ea am învăţat primele elemente de limbă romană. Apoi, am căutat – numai prin „instinctul cultural” personal – nişte repere accesibile mie şi i-am descoperit pe Constantin Noica, Lucian Blaga, Dumitru Stăniloae. 

Cum v-a ajutat identitatea italiană în acest sens? 
Dacă este vorba de „identitatea italiană", am fost ajutat prin faptul că limbile noastre au rădăcini comune şi că, după caracterul meu, sunt un om deschis şi comunicativ. Importanţa majoră ţine, totuşi, de identitatea mea personală, şi anume de rădăcinile şi biografia mea. Bunicii mei au fost ţărani şi eu cunosc din proprie experienţă ce înseamnă „la ţară”, adică viaţa, sensibilitatea şi spiritualitatea rurală (inclusiv umbrele); pe de altă parte, am trăit în diferite oraşe şi am lucrat în domeniul cultural. Ei bine, România are deopotrivă nişte rădăcini rurale şi o moştenire culturală care se potrivesc foarte bine cu interesele şi sensibilitatea mea. În orice caz, eu sunt şi rămân un italian, chiar dacă – aşa cum a scris un ziar românesc despre mine – „pe jumătate român"! 

Cât timp petreceţi în România? 
Vin la Sibiel câte o săptămână la fiecare trei luni, dar am prieteni în toată ţara. Mi-ar face plăcere să vin mai des şi să rămân mai mult, să colaborez cu instituţiile române pentru promovarea patrimoniului cultural românesc în străinătate şi a turismului european în România. Ar fi chiar frumos pentru mine dacă profesionalismul meu şi dragostea mea pentru România ar putea să fie de folos pentru această ţară şi patrimoniul ei turistic şi cultural.

PARCURS

Italian îndrăgostit de România

Giovanni Ruggeri, născut în 1962 în provincia Pesaro (Italia), licenţiat în Teologie Fundamentală la Universitatea Gregoriană (Roma), este jurnalist şi eseist.

Scrie pentru cotidianul „L’Eco di Bergamo” şi pentru alte publicaţii. Autor a numeroase reportaje despre România şi Europa de Est (Premiul presei naţionale din Italia – Adutei 2004), este interesat de cultura religioasă, filosofie şi poezie.

Între publicaţiile sale se numără: „Interrogazioni sul cristianesimo” /Interogaţii asupra creştinismului), cu Gianni Vattimo şi Pierangelo Sequeri, „Il centro è il confine” /„Centrul este graniţa”, cu M. Cacciari, R. Panikkar, E. Salmann, A.Vergote, „La rosa senza perché”, cu Roberto Carifi, „Icoanele pe sticlă de la Sibiel” (cu o prefaţă de ÎPS dr. Laurenţiu Streza şi o postfaţă de pr. prof. doc. Dorin Oancea). Trăieşte şi lucrează la Bergamo.

DE EXCEPŢIE

Volumul „Icoanele pe sticlă din Sibiel”