Ruşinea neamului: ce păţea o mireasă care nu fusese virgină

Ajunşi la casa băiatului, soacra mare lua mireasa de mână, o pupa, iar aceasta îi pupa mâna ca să nu se certe. Mireasa era servită apoi de soacra mare cu dulceaţă, miere de albine sau bomboane, ca să fie bună şi dulce.

În Bihor, la poarta mirelui, soacra arunca cu grâu pe miri şi le dădea să mănânce pâine sărată ca să ştie să trăiască şi doar cu pâine şi sare.

Găina naşului, un sacrificiu pentru longevitatea familiei

Masa se făcea de obicei la casa mirelui: numai când el se stabilea la casa miresei se desfăşura nunta la socrii mici (se spunea atunci că mirele „s-a ginerit”).

                   
Masa mare la o nuntă în Runcu, 1930  Sursa: „Iosif Berman: A Photo Album” / Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român

Mirii mâncau amândoi din aceeaşi strachină, cu o singură lingură şi beau din acelaşi pahar, ca să împartă totul în viaţă, să nu se despartă, să se înţeleagă bine şi să nu fie făloşi unul faţă de altul. De multe ori ei mâncau împreună un ou şi lapte, ca să le fie viaţa dulce.

În Oltenia, mâncau un peşte cu usturoi şi trebuiau să întingă într-un vas cu apă cu zahăr (peşte ca să aibă noroc, apă cu zahăr ca să li se îndulcească viaţa). În unele zone, mirii nu mâncau carne ca să aibă noroc la vite.

Pe la sfârşitul mesei, naşului îi era adusă o găină friptă, împodobită cu flori. El o rupea, o parte o dădea mirilor, iar restul celorlalţi nuntaşi. În Starchiojd, Prahova, în timpul mesei, venea un vânător cu o găină. El era îmbrăcat în piei, avea un câine şi purta un brâu roşu. Se ducea la naş şi îi dădea găina gătită, ce avea cetină de brad pe cap, ou la spate şi ţepuşe înfipte în ea. Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, secretar ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti, obiceiul oferirii găinii naşului are conotaţii sacrificiale: orice creaţie umană, pentru a dura în timp, trebuie să fie întemeiată pe un sacrificiu.

Mirele, în pericol de a fi aruncat în fântână

În timpul nunţii se juca mireasa pe bani: cine voia să danseze cu ea trebuia să plătească. În mijlocul horei se aşeza un scaun, iar pe el se punea un castron de pământ în care cei care jucau mireasa lăsau bani.

Dans la o nuntă din Maramureş 
Sursa: Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român

Sârba la o nuntă din Runcu, 1930 
Sursa: „Iosif Berman: A Photo Album” / Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român

Binecunoscuta practică a furatului miresei face parte tot din ritualurile al căror scop este de a marca oscilaţia între ce a fost şi ce va veni. În unele sate se fura şi mirele, iar în altele numai pantofii miresei. „Este o modalitate de a dramatiza trecerea, nu e o chestiune simplă, e o mare trecere. Şi orice mare trecere trebuie dramatizată”, spune Mihăilescu.

În Harghita, domnişoarele de onoare aveau grijă să nu fie furaţi mirele şi mireasa pentru că plăteau cu rachiu.

În Lăţunaş, Timiş, oamenii îi legau pe mire şi pe mireasă cu brâuri şi apoi îi băteau, spunându-le că „asta să le fie bătaia”. În Ludoş, Sibiu, fetele şi femeile voiau să dea cu pumnii în spatele miresei, ca să trăiască mireasa, să nu moară.

Potrivit lui Mihăilescu, acestea erau acte magice, profilactice, de preîntâmpinare a răului: oamenii îi loveau pentru ca mai apoi să nu îi lovească răul.

În unele sate din Covasna şi Braşov, feciorii simulau că vor să arunce mirele în fântână şi să îl înece. Naşa şi mireasa se duceau după ei şi îl răscumpărau cu bani şi băutură de la flăcăi.

Pedeapsa pentru mireasa „necinstită”: trasă pe grapă prin ogradă

Luni dimineaţa, soacra mare cerea cămaşa miresei. Dacă mireasa fusese fată mare, i se dădea să bea rachiu roşu. În alte locuri, naşa intra dimineaţa în camera tinerilor cu lăutari, cu lumânările aprinse şi busuioc. Dacă mireasa fusese fată mare, era mare bucurie, se chiuia, iar fetei i se puneau boboci roşii în păr.

O fată cinstită era un motiv de mândrie pentru familia mirelui, care se ducea prin sat pentru a da de veste.

În schimb, dacă nu fusese fată mare, în satul Răcăciuni, din Bacău, se obişnuia să i se pună miresei în faţă o lingură spartă. Pedeapsa pentru ea putea fi şi mai severă: era trimisă acasă sau familia mirelui cerea ceva în plus la zestre (o bucată de pământ, de exemplu, o pereche de boi).

În zona Botoşani, dacă mireasa nu fusese "cinstită", soacra mică era pedepsită şi i se dădea să bea rachiu dintr-un pahar fără fund. În schimb, în satele din Oltenia şi din Muntenia, proaspăta nevastă era aşezată pe grapă şi trasă prin ogradă, pentru a fi făcută de râs.

„Virginitatea a fost importantă în societăţile tradiţionale dintotdeauna. Şi o mai găsim în prezent în societăţi mai mult sau mai puţin ţărăneşti care nu au nicio legătură cu creştinismul. Creştinismul a întărit şi el acest lucru, dar nu l-a inventat”, explică Mihăilescu.

„Este o chestiune veche şi generală: virginitatea este o valoare a societăţilor ţărăneşti cam de pretutindeni. Şi nu trebuie să se uite un lucru: căsătoria este o relaţie între neamuri, nu între persoane, deci imaginea noastră cu iubirea, cu el şi ea, este o chestiune foarte foarte recentă. Şi dacă el sau ea fac ce nu trebuie, neamul lor este compromis, şi atunci trebuie să plătească daune. Mi-ai trimis o fată care nu e virgină, plăşti mai mult la zestre, dai doi boi în loc de unul”, arată cercetătorul.

„Astea erau negocieri pentru că în acest schimb între neamuri una dintre părţi a înşelat, nu a dat ce trebuia. Şi atunci trebuie să fie pedepsită. Şi ţi-o asumai pentru că altfel neamul era cel blamat pe vecie, iar persoana implicit. Greşeala se răsfrângea asupra neamului. Nu era păcatul personal al ei sau al lui, era păcatul neamului. Şi neamul nu avea cum să suporte acest lucru”, conchide el.

Mulţumim pentru explicaţii şi colaborare Muzeului Ţăranului Român şi Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti.